Studiu biblic

Sfânta Scriptură, Vechiul şi Noul Testament, constituie Cuvântul scris al lui Dumnezeu, transmis prin inspiraţie divină, prin oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu, care au vorbit şi au scris mişcaţi de Duhul Sfânt. În acest Cuvânt, Dumnezeu i-a încredinţat omului cunoştinţele necesare în vederea mântuirii. Sfintele Scripturi constituie descoperirea infailibilă a voii Sale. Ele sunt norma pentru caracter, criteriul de verificare pentru experienţă, revelarea supremă a doctrinelor şi relatarea demnă de încredere a intervenţiilor lui Dumnezeu în istorie. (2 Petru 1,20.21; 2 Tim. 3,16.17; Ps. 119,105; Prov. 30,5.6; Is. 8,20; Ioan 17,17; 1 Tes. 2,13; Evrei 4,12)

Nicio carte n-a fost atât de iubită, atât de urâtă, atât de venerată şi atât de blestemată ca Biblia. Pentru Biblie au murit oameni. Alţii au fost ucişi în numele ei. Ea a inspirat cele mai măreţe şi mai nobile acţiuni ale oamenilor şi a fost declarată vinovată pentru cele mai condamnabile şi mai degradante fapte. Pentru Biblie s-au declanşat războaie, paginile ei au hrănit revoluţii, iar imperii s-au spulberat datorită ideilor ei. Oameni de toate facturile – de la teologi ai eliberării până la capitalişti, de la fascişti la marxişti, de la dictatori la eliberatori, de la pacifişti la militarişti – toţi cercetează paginile ei, pentru a căuta cuvinte cu care să-şi justifice acţiunile.

Dar unicitatea Bibliei nu e dată de influenţa ei politică, socială şi culturală fără egal, ci e dată de sursa şi conţinutul ei. Ea este revelaţia dată de Dumnezeu cu privire la unicul Dumnezeu-om: Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos – Mântuitorul lumii.

Revelaţia divină

În timp ce, în decursul istoriei, unii au pus la îndoială existenţa lui Dumnezeu, mulţi au susţinut plini de încredere că El există şi că S-a făcut pe Sine cunoscut. În ce fel S-a dezvăluit Dumnezeu şi care este rolul Bibliei în dezvăluirea Sa?

Revelaţia generală. Înţelegerea caracterului lui Dumnezeu pe care o dobândim privind la comportamentul şi conştiinţa umană şi la natură este în mod frecvent numită „revelaţia generală”, pentru că ea este la îndemâna tuturor şi se adresează raţiunii.

Pentru milioane de oameni, „cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui” (Ps. 19,1). Strălucirea soarelui, ploaia, munţii şi izvoarele, toate mărturisesc despre un Creator iubitor. „În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele, în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi” (Rom. 1,20).

Alţii văd în relaţiile armonioase şi în iubirea uimitoare dintre pri­e­teni, dintre membrii familiei, soţ şi soţie, părinţi şi copii, dovada exis­tenţei unui Dumnezeu plin de iubire. „Cum mângâie pe cineva mama sa, aşa vă voi mângâia Eu” (Is. 66,13). „Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El” (Ps. 103,13).

Cu toate acestea, aceeaşi strălucire a soarelui care mărturiseşte despre un Creator iubitor poate transforma pământul într-un deşert pârjolit de arşiţă, aducând foamete. Aceeaşi ploaie poate să se transforme în îngrozitoare inundaţii care să înece familii; aceleaşi culmi se pot sfărâma şi prăbuşi, nimicind totul. Relaţiile umane sunt adesea atinse de gelozie, invidie, mânie şi chiar ură, care împing la fapte rele. Lumea din jurul nostru transmite semnale derutante, generând mai multe întrebări decât răspunsuri. Se poate observa un conflict între bine şi rău, dar nu se explică de ce şi cum a început conflictul, cine este angajat în luptă, de ce sau cine va birui în final.

Revelaţia specială. Păcatul stânjeneşte revelarea personală a lui Dumnezeu prin creaţie, întunecând capacitatea noastră de a interpreta mărturia lui Dumnezeu. Din iubire, Dumnezeu ne-a dat o des­coperire specială despre Sine spre a ne ajuta să primim răspunsuri la aceste întrebări. Prin Vechiul şi Noul Testament, El Se face cunoscut într-un mod special, ce nu lasă nicio umbră de îndoială cu privire la caracterul şi iubirea Sa. La început, revelarea lui Dumnezeu s-a produs prin profeţi, apoi a urmat revelarea supremă, prin persoana Domnului Isus Hristos (Evrei 1,1.2).

Biblia conţine atât adevăruri despre Dumnezeu, cât şi descoperiri ale persoanei Sale. Amândouă domeniile de revelaţie sunt necesare. Noi avem nevoie să-L cunoaştem pe Dumnezeu prin Isus Hristos (Ioan 17,3), precum şi „adevărul care este în Isus” (Ef. 4,21). Şi, prin mijlocirea Scripturilor, Dumnezeu trece dincolo de limitările noastre intelectuale, morale şi spirituale, comunicându-ne dorinţa Lui arzătoare de a ne salva.

Tema centrală a Scripturilor

Biblia Îl face cunoscut pe Dumnezeu şi expune natura umană. Ea înfăţişează situaţia noastră critică şi dezvăluie soluţia Sa. Ea ne înfăţişează ca pierduţi, înstrăinaţi de Dumnezeu şi ni-L descoperă pe Domnul Isus ca Singurul care ne găseşte şi ne aduce înapoi la Dumnezeu.

Isus Hristos este tema centrală a Scripturii. Vechiul Testament ni-L prezintă pe Fiul lui Dumnezeu ca Mesia, Răscumpărătorul lumii. Noul Testament Îl prezintă ca fiind Isus Hristos, Mântuitorul. Fiecare carte, prin simboluri sau realităţi, relevă aspecte ale lucrării şi caracterului Său. Moartea Domnului Isus pe cruce este suprema revelaţie a caracterului lui Dumnezeu.

Crucea aduce această descoperire supremă, deoarece pune laolaltă două extreme: răul insondabil al omului şi iubirea inepuizabilă a lui Dumnezeu. Cum altfel am putea înţelege mai bine slăbiciunea fiinţei umane? Ce ar putea să demonstreze mai bine păcatul? Crucea dovedeşte existenţa unui Dumnezeu care a îngăduit ca unicul Său Fiu să fie ucis. Ce sacrificiu! Ce dovadă mai mare a iubirii ar fi putut El să manifeste? Cu adevărat, tema centrală a Bibliei este Isus Hristos. El este în centrul acestei drame cosmice. În curând, triumful Său de la Calvar va culmina cu eliminarea răului. Fiinţele omeneşti şi Dumnezeu vor fi reuniţi.

Tema iubirii lui Dumnezeu, în mod deosebit aşa cum este ea văzută în moartea răscumpărătoare a Domnului Hristos la Golgota – cel mai mare adevăr al universului – reprezintă punctul central al Bibliei. Toate adevărurile majore ale Bibliei trebuie studiate, deci, din această perspectivă.

Autorul Scripturii

Autoritatea Bibliei în materie de credinţă şi de conduită e deter­minată de originea pe care o are. Scriitorii ei au considerat Bi­blia ca fiind deosebită de orice altă scriere. Ei au numit-o „Sfintele Scripturi” (Rom. 1,2), „Cuvântul a­devărului” (2 Tim. 3,15) şi „cuvintele lui Dumnezeu” (Rom. 3,2; Evrei 5,12).

Unicitatea Scripturilor constă în originea lor. Scriitorii Bibliei au declarat că nu ei sunt autorii mesajelor transmise, ci le-au primit din surse divine. Prin revelaţie divină au fost ei în stare să „vadă” adevărurile pe care le-au transmis (vezi Is. 1,1; Amos 1,1; Mica 1,1; Hab. 1,1; Ier. 38,21).

Aceşti scriitori au arătat spre Duhul Sfânt ca fiind Acela care a comunicat cu oamenii prin profeţi (Neemia 9,30; Zah. 7,12). David spunea: „Duhul Domnului vorbeşte prin mine şi Cuvântul Lui este pe limba mea” (2 Sam. 23,2). Ezechiel scria: „A intrat Duhul în mine”, „Duhul Domnului a căzut peste mine”, „m-a răpit Duhul” (Ezech. 2,2; 11,5.24). Mica mărturisea: „Dar eu sunt plin de putere, plin de Duhul Domnului” (Mica 3,8).

Noul Testament recunoaşte rolul Duhului Sfânt în elaborarea Vechiului Testament. Domnul Hristos a spus că David a fost inspirat de către Duhul Sfânt (Marcu 12,36). Pavel credea că Duhul Sfânt a vorbit „prin Isaia” (Fapte 28,25). Petru a afirmat că Duhul Sfânt i-a călăuzit pe toţi profeţii, nu numai pe câţiva dintre ei (1 Petru 1,10.11; 2 Petru 1,21). Uneori, scriitorul rămânea complet necunoscut şi numai autorul real – Duhul Sfânt – era recunoscut: „Cum zice Duhul Sfânt…” „Prin aceasta, Duhul Sfânt arăta” (Evrei 3,7; 9,8).

Scriitorii Noului Testament L-au recunoscut, de asemenea, pe Duhul Sfânt ca fiind sursa propriilor lor mesaje. Pavel explica: „Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă” (1 Tim. 4,1). Ioan spunea: „În ziua Domnului eram în Duhul” (Apoc. 1,10). Iar Domnul Isus Hristos i-a trimis în lucrare pe apostolii Săi prin mijlocirea Duhului Sfânt (Fapte 1,2; Ef. 3,3-5).

Deci Dumnezeu, în persoana Duhului Sfânt, S-a dezvăluit pe Sine prin Sfânta Scriptură; El a scris-o nu cu propriile Sale mâini, ci folosindu-Se de alte mâini, vreo 40, pe parcursul unei perioade de mai bine de 1.500 de ani. Şi, deoarece Dumnezeu Duhul Sfânt i-a inspirat pe toţi scriitorii, Dumnezeu este, de fapt, Autorul ei.

Inspiraţia Scripturilor

„Toată Scriptura”, spunea Pavel, „este insuflată de Dumnezeu”
(2 Tim. 3,16). Cuvântul grecesc theopneustos înseamnă, literal, „Dum­nezeu a suflat” sau „Dumnezeu a insuflat”. Dumnezeu a suflat/insuflat adevărul în mintea oamenilor. La rândul lor, ei l-au exprimat prin cuvintele pe care le găsim în Sfânta Scriptură. Inspiraţia este, deci, procesul prin care Dumnezeu comunică adevărul Său cel veşnic.

Procesul inspiraţiei. Revelaţia divină le-a fost dată, prin inspiraţie de la Dumnezeu, oamenilor „sfinţi ai lui Dumnezeu”, care au fost „mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1,21). Aceste descoperiri au fost concretizate în limbaj omenesc, cu toate limitările şi imperfecţiunile lui, dar ele au rămas totuşi mărturia lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a inspirat pe oameni, nu le-a dictat cuvintele.

Au fost profeţii la fel de pasivi ca o bandă de magnetofon, care redă exact ceea ce s-a înregistrat pe ea? În unele cazuri, scriitorilor li s-a poruncit să exprime în mod exact chiar cuvintele lui Dumnezeu, dar, în majoritatea cazurilor, Dumnezeu i-a instruit să descrie, cât mai bine cu putinţă, ceea ce au văzut sau auzit. În acest caz, scriitorii foloseau limbajul şi stilul proprii.

Pavel a observat că „duhurile prorocilor sunt supuse prorocilor” (1 Cor. 14,32). Adevărata inspiraţie nu poate să şteargă individuali­tatea, raţiunea, integritatea sau personalitatea profetului. Într-o mă­sură oarecare, relaţia dintre Moise şi Aaron ilustrează legătura dintre Duhul Sfânt şi scriitor. Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Iată că te fac Dumnezeu pentru faraon, şi fratele tău Aaron va fi profetul tău” (Ex. 7,1; 4,15.16). Moise îl informa pe Aaron despre soliile lui Dumnezeu, iar Aaron, la rândul său, le comunica faraonului, în propriul limbaj şi în stilul său. Tot la fel, scriitorii Bibliei au transmis poruncile, gândurile şi ideile divine în propriul stil şi limbaj. Acest mod de comunicare al lui Dumnezeu explică de ce vocabularul cărţilor Bibliei diferă şi reflectă educaţia şi cultura fiecărui scriitor.

Biblia, deci, „nu redă forma de gândire şi exprimare a lui Dumnezeu. […] Oamenii spun adesea că o anumită expresie nu I se potriveşte lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu trebuie judecat după cuvintele, logica şi retorica Bibliei. Oamenii care au scris Biblia au fost scriitorii lui Dumnezeu, nu pana de scris a lui Dumnezeu.”[1] „Inspiraţia nu acţionează asupra cuvintelor sau a expresiilor omului, ci asupra omului însuşi, căruia, sub influenţa Duhului Sfânt, i se insuflă gânduri. Dar cuvintele primesc amprenta minţii omului. Gândirea divină se revarsă asupra omului. Mintea şi voinţa divine se împletesc cu mintea şi voinţa umane; în acest fel declaraţiile omului sunt Cuvântul lui Dumnezeu.”[2]

Totuşi, într-o ocazie, Dumnezeu a rostit şi a scris exact cuvintele Sale, şi anume cele Zece Porunci. Ele au o alcătuire divină, nu umană (Ex. 20,1-17; 31,18; Deut. 10,4.5). Totuşi, chiar şi acestea au trebuit să fie exprimate în limitele limbajului omenesc.

Biblia, deci, este adevărul divin exprimat în limbaj omenesc. Să ne imaginăm încercarea de a-l învăţa pe un copil fizica cuantică. Aceasta este problema cu care S-a confruntat şi Dumnezeu în încercarea de a comunica adevărurile divine unei omeniri păcătoase, limitate. Limitarea noastră restrânge ceea ce poate El să ne comunice.

Există o paralelă între Isus cel întrupat şi Biblie: Isus era Dumnezeu şi om în acelaşi timp, divin şi uman, îmbinat în Unul singur. Biblia este, tot la fel, o combinaţie divino-umană. Ce s-a spus despre Hristos poate fi spus şi despre Biblie: „Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi” (Ioan 1,14). Această combinaţie divino-umană face ca Biblia să fie unică printre lucrările literare.

Inspiraţia şi scriitorii. Duhul Sfânt pregăteşte anumite persoane ca să le comunice adevărul divin. Biblia nu explică în detaliu cum a calificat El aceste persoane, dar, într-un oarecare mod, s-a format o unire între agentul divin şi cel uman.

Aceia care au contribuit la scrierea Bibliei nu au fost aleşi datorită unor talente naturale. Revelaţia divină nici n-a convertit neapărat persoana în cauză şi nici nu i-a asigurat viaţa veşnică. Balaam, ins­pirat fiind, a proclamat un mesaj divin în timp ce acţiona contrar sfaturilor lui Dumnezeu (Numeri 22 – 24). David, care a fost folosit de către Duhul Sfânt, a comis păcate mari (Ps. 51). Toţi scriitorii Bibliei au fost oameni cu natură păcătoasă, având zilnic nevoie de harul lui Dumnezeu (Rom. 3,12).

Inspiraţia de care au avut parte scriitorii Bibliei a fost ceva mai mult decât o iluminare sau o călăuzire divină, deoarece acestea vin asupra tuturor acelora care caută adevărul. De fapt, scriitorii Bibliei au scris uneori fără să înţeleagă pe deplin mesajul divin pe care l-au transmis (1 Petru 1,10-12).

Era foarte diferită reacţia scriitorilor la mesajul pe care îl transmiteau. Daniel şi Ioan au spus că au fost peste măsură de uluiţi de scrierile lor (Dan. 8,27; Apoc. 5,4), iar 1 Petru 1,10 arată că alţi scriitori au căutat să înţeleagă semnificaţia mesajului lor sau al altora. Uneori aceste persoane se temeau să vestească un mesaj inspirat, iar altele chiar au avut discuţii în contradictoriu cu Dumnezeu (Hab. 1; Iona 1,1-3; 4,1-11).

Metoda şi conţinutul revelaţiei. Adesea, Duhul Sfânt a transmis concepte divine prin intermediul viziunilor şi visurilor (Num. 12,6). Uneori, El a vorbit tare, auzibil, alteori S-a adresat simţămintelor. Lui Samuel, Dumnezeu i-a vorbit direct (1 Sam. 9,15). Zaharia a primit o reprezentare simbolică şi explicaţii (Zah. 4). Viziunile cu privire la cer pe care le-au primit Pavel şi Ioan au fost însoţite de instrucţiuni orale (2 Cor. 12,1-4; Apoc. 4,5). Lui Ezechiel i-au fost arătate evenimente ce se întâmplau în altă parte (Ezech. 8). Unii scriitori au avut un rol activ în viziunile lor, îndeplinind anumite funcţii ca o parte integrantă a viziunilor primite (Apoc. 10).

În ceea ce priveşte conţinutul, Duhul Sfânt le descoperea unora evenimente viitoare (Dan. 2; 7; 8; 12). Alţi scriitori înregistrau evenimente istorice fie pe baza experienţei personale, fie prin selectarea materialelor din izvoarele istorice existente (Judecători, 1 Samuel,
2 Cronici, Evangheliile, Faptele).

Inspiraţia şi istoria. Declaraţia biblică potrivit căreia „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos”, reprezentând o autoritate pentru vieţuirea morală şi spirituală (2 Tim. 3,15.16), nu lasă nicio îndoială cu privire la călăuzirea divină în procesul selectării informaţiilor. Indiferent că provin dintr-o observaţie personală, din izvoare orale sau scrise sau prin revelare directă, toate informaţiile ajung la scriitor prin mijlocirea Duhului Sfânt. Acest lucru garantează veridicitatea Bibliei.

Biblia dezvăluie planul lui Dumnezeu, prin intermediul relaţiei Sale dinamice cu neamul omenesc, nu printr-o colecţie de doctrine abstracte. Această revelare de Sine este bine fixată în evenimente reale ce au avut loc într-un anume timp şi loc. Certitudinea relatărilor istorice este extrem de importantă, pentru că ele formează cadrul înţelegerii de către noi a caracterului lui Dumnezeu şi a planului Său cu noi. O înţelegere corectă duce la viaţă veşnică, pe când un punct de vedere incorect duce la confuzie şi moarte.

Dumnezeu le-a poruncit anumitor oameni să scrie o istorie a modului în care El S-a purtat cu Israel. Aceste relatări istorice, scrise dintr-un unghi diferit de acela al istoriei profane, formează o importantă parte a Bibliei (Num. 33,1.2; Iosua 24,25.26; Ezech. 24,2). Ele ne asigură o istorie corectă şi obiectivă, prezentată dintr-o perspectivă divină. Duhul Sfânt a dat scriitorilor capacitatea deosebită de a aşeza în scris secvenţe din lupta dintre bine şi rău, care demonstrează caracterul lui Dumnezeu şi îi călăuzesc pe oameni în căutarea mântuirii.

Evenimentele istorice sunt „pilde” sau exemple scrise „pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor” (1 Cor. 10,11). Apostolul Pavel spune: „Şi tot ceea ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi mângâierea pe care le dau Scripturile, să avem nădejde” (Rom. 15,4). Nimicirea Sodomei şi Gomorei slujeşte ca o „pildă” sau o avertizare (2 Petru 2,6; Iuda 7). Experienţa îndreptăţirii lui Avraam este un exemplu pentru fiecare credincios (Rom. 4,1-25; Iacov 2,14-22). Chiar legile civile ale Vechiului Testament, pline de o profundă însemnătate spirituală, sunt scrise pentru binele nostru, al celor de astăzi (1 Cor. 9,8.9).

Luca menţionează faptul că el şi-a scris Evanghelia deoarece a dorit să prezinte o relatare a vieţii lui Isus „ca să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit prin viu grai” (Luca 1,4). Criteriul lui Ioan de selectare a evenimentelor din viaţa lui Isus care să fie incluse în Evanghelia sa a fost acela „ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi, crezând, să aveţi viaţă în Numele Lui” (Ioan 20,31). Dumnezeu i-a condus pe scriitorii Bibliei să prezinte istoria astfel încât să ne conducă la mântuire.

Biografiile personalităţilor biblice ne oferă o altă dovadă a inspi­raţiei divine. Aceste relatări descriu pe deplin atât defectele, cât şi calităţile caracterului lor. Ele înfăţişează cu exactitate atât păcatele, cât şi succesele lor.

Nimeni n-a ascuns lipsa de stăpânire de sine a lui Noe sau înşelă­ciunea lui Avraam. Izbucnirile de mânie ale lui Moise, Pavel, Iacov şi Ioan nu sunt trecute cu vederea. Istoria biblică expune eşecurile celui mai înţelept rege al lui Israel, precum şi slăbiciunile celor doisprezece patriarhi şi ale celor doisprezece apostoli. Scriptura nu îi scuză în niciun fel şi nici nu încearcă să le micşoreze vinovăţia. Ea îi înfăţişează pe toţi aşa cum au fost şi cum au devenit sau cum nu au devenit, având nevoie de harul lui Dumnezeu. Fără inspiraţie divină, niciun biograf n-ar fi fost în stare să scrie astfel de analize pătrunzătoare.

Scriitorii Bibliei au considerat toate povestirile istorice pe care aceasta le conţine ca fiind consemnări istorice adevărate, şi nu mituri sau simboluri. Mulţi sceptici resping astăzi relatarea cu privire la Adam şi Eva, la Iona şi la Potop. Cu toate acestea, Isus Hristos le-a acceptat ca fiind adevărate din punct de vedere istoric şi relevante din punct de vedere spiritual (Mat. 12,39-41; 19,4-6; 24,37-39).

Biblia nu vorbeşte despre o inspiraţie parţială şi nu spune că unele părţi ale Bibliei sunt mai puţin inspirate decât altele. Aceste teorii sunt simple speculaţii şi lipsesc Biblia de autoritatea ei divină.

Exactitatea Scripturilor. Aşa după cum Isus „S-a făcut trup şi a locuit printre noi” (Ioan 1,14), tot la fel, pentru ca noi să înţelegem adevărul, Biblia a fost dată în limbajul omenirii. Inspiraţia Scripturilor garantează exactitatea ei.

Cât de mult a ocrotit Dumnezeu transmiterea textului, pe lângă faptul de a Se asigura că mesajul este valabil şi adevărat? Este clar fap­tul că, deşi există variaţii în vechile manuscrise, adevărurile esen­ţiale au fost păstrate.[3] Deşi este foarte posibil ca traducătorii şi copiştii Bibliei să fi făcut greşeli minore, dovezile arheologiei biblice demonstrează faptul că multe aşa-zise erori erau, în realitate, înţe­legeri greşite din partea cercetătorilor. Unele dintre aceste probleme au apărut pentru că oamenii au citit istoria şi obiceiurile biblice cu ochii unor occidentali. Trebuie să admitem că oamenii înţeleg numai parţial, iar posibilităţile lor de a pătrunde în acţiunile Divinităţii rămân limitate.

Observarea unor contradicţii, deci, nu trebuie să submineze încrederea în Sfânta Scriptură; ele sunt adesea produsul neputinţei noastre de a înţelege, nu greşeli reale. Să-L judecăm oare pe Dumnezeu atunci când dăm peste o frază sau peste un text pe care nu-l putem înţelege pe deplin? Poate că nu vom fi niciodată în stare să explicăm fiecare text al Scripturilor; dar nici nu e nevoie. Împlinirea profeţiilor confirmă cu putere autenticitatea Scripturilor.

În ciuda încercărilor de a fi distrusă, Biblia a fost păstrată cu o exactitate uimitoare, ba chiar miraculoasă. Compararea Sulurilor de la Marea Moartă cu manuscrisele de mai târziu ale Vechiului Testament demonstrează grija cu care ea a fost transmisă.[4] Ele confirmă credibilitatea şi veridicitatea Scripturii, ca descoperire infailibilă a voinţei lui Dumnezeu.

Autoritatea Scripturilor

Scripturile au autoritate divină pentru că în ele Dumnezeu vorbeşte prin Duhul Sfânt. Astfel, Biblia este Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Unde este dovada acestei afirmaţii şi ce implicaţii are pentru viaţa noastră şi pentru eforturile noastre de a cunoaşte?

Afirmaţiile Scripturilor. Scriitorii Bibliei dau mărturie că soliile lor vin direct de la Dumnezeu. „Cuvântul lui Dumnezeu” era acela care a venit la Ieremia, Ezechiel, Osea şi la alţii (Ier. 1,1.2.9; Ezech. 1,3; Osea 1,1; Ioel 1,1; Iona 1,1). Ca soli ai lui Dumnezeu (Hagai 1,13; 2 Cron. 36,16), profeţilor lui Dumnezeu li s-a poruncit să vorbească în numele Său, spunând: „Aşa zice Domnul” (Ezech. 2,4; Is. 7,7). Cuvintele Sale sunt pentru ei scrisorile divine de acreditare şi certifică autoritatea lor.

Uneori, instrumentul folosit de Dumnezeu trece în planul al doilea. Matei se referă astfel la autoritatea ce stă în spatele profetului Vechiului Testament pe care îl citează: „Toate aceste lucruri s-au întâmplat, ca să se împlinească ce vestise Domnul prin prorocul” (Mat. 1,22). Domnul era văzut aici ca fiind factorul direct, autoritatea; profetul era agentul indirect.

Petru consideră scrierile lui Pavel drept „Scripturi” (2 Petru 3,15.16). Iar Pavel mărturiseşte cu privire la ceea ce a scris că „n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos” (Gal. 1,12). Scriitorii Noului Testament au acceptat Cuvintele Domnului Hristos ca fiind Scripturi şi le-au considerat ca având aceeaşi autoritate ca şi scrierile Vechiului Testament (1 Tim. 5,18; Luca 10,7).

Isus şi autoritatea Scripturilor. În toată activitatea Sa, Isus a accentuat autoritatea Scripturilor. Când era ispitit de Satana sau când Se lupta cu vrăjmaşii Săi, „stă scris” era folosit atât în apărare, cât şi în atac (Mat. 4,4.7.10; Luca 20,17). „Omul nu trăieşte numai cu pâine”, a spus El, „ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Mat. 4,4). Când a fost întrebat cum poate cineva să primească viaţa veşnică, El a răspuns: „Cum este scris în Lege? Cum citeşti în ea?” (Luca 10,26).

Isus a aşezat Biblia mai presus de tradiţie şi de părerile oamenilor. El i-a mustrat pe iudei pentru că dădeau la o parte autoritatea Scripturilor (Marcu 7,7-9) şi a făcut apel la ei să le studieze mult mai atent, spunând: „Oare n-aţi citit lucrul acesta din Scripturi?” (Mat. 21,42; Marcu 12,10.26).

El credea cu tărie în autoritatea cuvântului profetic şi sublinia faptul că acesta arăta spre Sine. „Scripturile”, spunea El, „mărturisesc despre Mine.” „Căci dacă l-aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine” (Ioan 5,39.46). Cele mai convingătoare declaraţii ale lui Isus privind misiunea Sa divină se bazau pe împlinirea de către El a profeţiilor Vechiului Testament (Luca 24,25-27).

În felul acesta, fără nicio rezervă, Isus Hristos a privit Sfânta Scriptură ca revelarea plină de autoritate a voii lui Dumnezeu pentru neamul omenesc. El a văzut Scriptura ca un cod al adevărului, o revelaţie obiectivă dată pentru a scoate omenirea din întunericul tradiţiilor greşite şi al miturilor, spre adevărata lumină a cunoaşterii mântuitoare.

Duhul Sfânt şi autoritatea Scripturilor. În timpul vieţii Domnului Hristos, conducătorii religioşi şi mulţimea nepăsătoare n-au recunoscut adevărata Lui identitate. Unii au crezut că era un profet, asemenea lui Ioan Botezătorul, Ilie sau Ieremia – un simplu om. Când Petru a dat mărturie că Isus era „Hristosul, Fiul Viului Dumnezeu”, Isus a arătat că mărturia sa a fost posibilă datorită unei iluminări divine (Mat. 16,13-17). Pavel subliniază acelaşi adevăr: „Nimeni nu poate zice: Isus este Domnul, decât prin Duhul Sfânt” (1 Cor. 12,3).

Tot aşa este şi în ceea ce priveşte Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Fără iluminarea minţii de către Duhul Sfânt, nu vom putea înţelege niciodată, în mod corect, Biblia sau s-o recunoaştem ca exprimarea autorizată a voinţei lui Dumnezeu.[5] Deoarece „nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor. 2,11), „omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte” (1 Cor. 2,14). În consecinţă, „propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării” (1 Cor. 1,18).

Numai cu ajutorul Duhului Sfânt, care cercetează „lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1 Cor. 2,10), poate cineva ajunge să se convingă de autoritatea Bibliei ca descoperire a lui Dumnezeu şi a voii Sale. Numai atunci, crucea devine „puterea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1,18) şi omul poate rosti împreună cu Pavel: „Noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său” (1 Cor. 2,12).

Sfânta Scriptură şi Duhul Sfânt nu pot fi niciodată despărţiţi. Duhul Sfânt este atât autorul, cât şi revelatorul adevărului biblic.

Autoritatea Scripturilor în viaţa noastră creşte sau descreşte în funcţie de concepţia noastră despre inspiraţie. Dacă noi înţelegem Biblia ca fiind numai o colecţie de mărturii omeneşti sau dacă autoritatea pe care i-o recunoaştem depinde de felul în care ne mişcă sentimentele sau emoţiile, atunci autoritatea ei în viaţa noastră este subminată. Dar, atunci când recunoaştem vocea lui Dumnezeu vorbind prin scriitorii ei – indiferent cât de slabi şi omeneşti au fost ei –, Scripturile devin autoritatea absolută în probleme de doctrină, mustrare, îndrumare şi învăţătură în neprihănire (2 Tim. 3,16).

Domeniul autorităţii Scripturilor. Contradicţiile dintre Sfânta Scriptură şi ştiinţă sunt în mod frecvent rezultatul speculaţiilor. Faptul că nu putem armoniza ştiinţa cu Scriptura se întâmplă pentru că noi „înţelegem imperfect fie ştiinţa, fie revelaţia…, dar, înţelese corect, ele sunt într-o perfectă armonie”.[6]

Toată înţelepciunea omenească trebuie să fie supusă autorităţii Scripturii. Adevărurile Bibliei sunt norma după care trebuie să fie probate toate celelalte adevăruri. Judecarea Cuvântului lui Dumnezeu după standardele mărginite ale omului se aseamănă cu încercarea de a măsura stelele cu metrul. Biblia nu trebuie să fie supusă normelor omeneşti. Ea este mai presus de toată înţelepciunea şi li­te­ratura omenească. În loc să judecăm noi Biblia, ea va fi cea în raport cu care vom fi judecaţi noi, pentru că ea este standardul carac­te­rului şi criteriul de verificare al întregii experienţe şi gândiri omeneşti.

În concluzie, Sfânta Scriptură are autoritate chiar şi peste darurile spirituale ce vin de la Duhul Sfânt, inclusiv peste călăuzirea prin darul profetic sau vorbirea în limbi (1 Cor. 12; 14,1; Ef. 4,7-16). Darurile Duhului nu întrec Biblia, dimpotrivă ele trebuie să fie probate cu Biblia şi, dacă nu sunt în armonie cu ea, trebuie să fie respinse ca nefiind autentice. „La Lege şi la mărturie, căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile peste poporul acesta” (Is. 8,20). (Vezi şi capitolul 18 al cărţii de faţă.)

Unitatea Scripturilor

O citire superficială a Scripturii va avea ca rezultat o înţelegere superficială. Citită în felul acesta, Biblia poate să pară o amestecătură fără noimă de povestiri, predici şi istorie. Dar aceia care sunt deschişi iluminării Duhului lui Dumnezeu, aceia care sunt dispuşi să caute adevărurile ascunse, cu răbdare şi multă rugăciune, descoperă că Biblia dă dovadă de o unitate fundamentală în ceea ce ne învaţă despre principiile mântuirii. Biblia nu se prezintă într-o uniformitate monotonă. Din contră, ea cuprinde o bogată şi colorată diversitate de mărturii armonioase, de o frumuseţe rară şi distinsă. Şi, datorită acestei varietăţi de perspective, Cuvântul lui Dumnezeu poate să satisfacă mai bine nevoile omului de-a lungul tuturor timpurilor.

Dumnezeu S-a revelat omenirii nu într-un şir de declaraţii neîntrerupte, ci puţin câte puţin, în decursul unor generaţii succesive. Fie că au fost scrise de Moise în câmpia Madianului, fie de Pavel într-o închisoare romană, cărţile Bibliei dovedesc aceeaşi comunicare inspirată de Duhul Sfânt. Înţelegerea acestei „descoperiri progresive” contribuie la înţelegerea Bibliei şi unităţii ei.

Deşi au fost scrise în generaţii diferite, adevărurile Vechiului şi Noului Testament rămân inseparabile: ele nu se contrazic unele cu altele. Cele două Testamente sunt unul, aşa cum Dumnezeu este Unul singur. Vechiul Testament, prin profeţii şi simboluri, dezvăluie Evanghelia Mântuitorului ce avea să vină; Noul Testament, prin viaţa lui Isus, Îl prezintă pe Mântuitorul care a venit – Evanghelia în realitate. Amândouă Îl prezintă pe acelaşi Dumnezeu. Vechiul Testament serveşte ca temelie pentru Noul Testament. El este cheia ce deschide Noul Testament, în timp ce Noul Testament explică tainele Vechiului Testament.

Plin de har şi bunătate, Dumnezeu ne cheamă să-L cunoaştem prin cercetarea Cuvântului Său. În el, putem găsi bogatele binecuvântări ale garanţiei mântuirii noastre. Putem descoperi prin experienţa proprie că Scripturile sunt „de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire”. Prin ele, noi putem fi „desăvârşiţi şi cu totul destoinici pentru orice lucrare bună” (2 Tim. 3,16.17).

Există un singur Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, o unitate a trei Persoane coexis­tând din veşnicie. Dumnezeu este nemuritor, atotputernic, atotcunoscător, mai presus de toate şi pretutindeni prezent. El este infinit şi mai presus de înţelegerea umană, dar cunoscut totuşi prin faptul că li S-a descoperit oamenilor. El este pentru totdeauna demn de închinare, adorare şi slujire din partea întregii lumi create. (Deut. 6,4; Matei 28,19; 2 Cor. 13,14; Ef. 4,4-6; 1 Petru 1,2; 1 Tim. 1,17; Apoc. 14,7)

La Calvar, aproape toţi L-au părăsit pe Hristos. Doar puţini au recunoscut cine era Isus cu adevărat. Printre ei s-au aflat tâlharul muribund care L-a numit Domn (Luca 23,42) şi soldatul roman care a spus: „Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu” (Marcu 15,39).

Când Ioan scria: „A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1,11), el nu se gândea numai la mulţimea de la cruce ori numai la poporul Israel, ci la fiecare generaţie de oameni care a trăit în această lume. În afară de o mână de oameni, întreaga omenire, asemenea acelei mulţimi de la Calvar, nu L-a recunoscut în Isus Hristos pe Dumnezeul şi Mântuitorul ei. Acest refuz – cel mai mare şi mai tragic din istoria omenirii – arată că oamenii au o înţelegere complet greşită despre Dumnezeu.

Cunoaşterea lui Dumnezeu

Multele teorii care încearcă să-L explice pe Dumnezeu şi mul­tele argumente pro sau contra existenţei Sale demonstrează că înţelepciunea omenească nu poate să pătrundă Divinitatea. A te baza numai pe înţelepciunea omenească pentru a învăţa despre Dumnezeu este ca şi când ai folosi o lupă pentru a cerceta constelaţiile. De aceea, pentru mulţi, înţelepciunea lui Dumnezeu este o „înţelepciune ascunsă” (1 Cor. 2,7). Pentru ei, Dumnezeu este o taină. Pavel scria: „Înţelepciunea lui Dumnezeu pe care n-a cunoscut-o niciunul dintre fruntaşii veacului acestuia; căci, dacă ar fi cunoscut-o, nu L-ar fi răstignit pe Domnul slavei” (1 Cor. 2,8).

Una dintre poruncile de bază ale Scripturilor este aceea de a-L iubi pe „Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” (Mat. 22,37; Deut. 6,5). Noi nu putem iubi pe cineva despre care nu ştim nimic, totuşi chiar nici cercetând nu putem afla lucrurile ascunse ale lui Dumnezeu (Iov 11,7). Atunci cum Îl vom putea cunoaşte şi iubi pe Creator?

Dumnezeu poate fi cunoscut. Înţelegând situaţia nenorocită a fiinţelor umane, Dumnezeu, în iubirea şi compasiunea Sa, ni S-a des­coperit prin Biblie. Ea dezvăluie faptul că, în esenţă, „creştinismul nu este relatarea căutării lui Dumnezeu de către om, ci este rezultatul descoperirii pe care Dumnezeu ne-a oferit-o cu privire la Sine şi la planurile Sale cu omul”.[1] Această revelare a Sa este menită să ridice o punte peste abisul dintre o lume răzvrătită şi un Dumnezeu iubitor.

Manifestarea celei mai mari iubiri a lui Dumnezeu s-a concretizat în suprema Sa revelaţie, Isus Hristos, Fiul Său. Prin Isus, noi Îl putem cunoaşte pe Tatăl, aşa cum declara Ioan: „Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere să-L cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică” (1 Ioan 5,20).

Şi Domnul Isus a spus: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17,3).

Aceasta este o veste bună. Deşi este o imposibilitate să-L cunoşti în totalitate pe Dumnezeu, Scriptura ne permite o cunoaştere practică a Lui, ceea ce pentru noi este suficient ca să intrăm într-o relaţie mântuitoare cu El.

Cum se ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. Spre deosebire de alte cunoaşteri, cunoaşterea lui Dumnezeu este în aceeaşi măsură o problemă a inimii, cât este şi a minţii. Ea implică întreaga persoană, nu numai intelectul. Trebuie să existe o deschidere faţă de Duhul Sfânt şi o dispoziţie de a face voia lui Dumnezeu (Ioan 7,17; Mat. 11,27). Domnul Isus a spus: „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” (Mat. 5,8).

Deci, cei ce nu cred, nu-L pot înţelege pe Dumnezeu. Pavel exclama: „Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este vorbăreţul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia? Căci, întrucât lumea cu înţelepciunea ei nu L-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii” (1 Cor. 1,20.21).

Calea prin care noi învăţăm să-L cunoaştem pe Dumnezeu din Biblie diferă de toate celelalte metode de a acumula cunoştinţe. Noi nu ne putem situa mai presus de Dumnezeu şi nu Îl putem trata ca pe un obiect supus analizei şi măsurătorilor. În căutarea după o cunoaştere a lui Dumnezeu, noi trebuie să ne supunem autorităţii descoperirii pe care El ne-a dat-o despre Sine – Biblia. Deoarece Biblia este propriul său interpret, noi trebuie să ne supunem principiilor şi metodelor pe care ea le oferă. Fără aceste linii călăuzitoare biblice, noi nu-L putem cunoaşte pe Dumnezeu.

De ce atât de mulţi oameni din timpul Domnului Hristos nu L-au văzut în Isus pe Dumnezeul care li Se descoperea? Pentru că, refuzând să se supună călăuzirii Duhului Sfânt prin Scripturi, ei au interpretat greşit solia lui Dumnezeu şi L-au crucificat pe Mântuitorul lor. Dificultatea nu a fost la nivelul inteligenţei. Închiderea inimii lor a fost cea care le-a întunecat mintea, ducând la pierdere veşnică.

Existenţa lui Dumnezeu

Există două izvoare principale de dovezi ale existenţei lui Dumnezeu: cartea naturii şi Scripturile.

Dovezi din lumea creată. Oricine Îl poate cunoaşte pe Dumnezeu prin natură şi prin experienţa umană. David scria: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui” (Ps. 19,1). Ioan susţinea că revelaţia lui Dumnezeu, inclusiv natura, luminează pe oricine (Ioan 1,9). Iar apostolul Pavel afirma că „însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii” (Rom. 1,20).

Dovezi ale existenţei lui Dumnezeu se văd şi în comportamentul uman. În practicile religioase ale atenienilor care se închinau „unui dumnezeu necunoscut”, apostolul Pavel a văzut dovada unei credinţe în Dumnezeu. El spunea: „Ceea ce voi cinstiţi fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu” (Fapte 17,23). Pavel spunea, de asemenea, că şi comportamentul celor ce nu erau creştini vorbea despre mărturia din „cugetul lor” şi arăta că Legea lui Dumnezeu este scrisă „în inimile lor” (Rom. 2,14.15). Această intuiţie, că Dumnezeu există, o au chiar şi cei care nu au acces la Biblie. Această revelare generală a lui Dumnezeu a dus la un număr de argumente raţionale clasice în favoarea existenţei lui Dumnezeu.[2]

Dovezi din Scriptură. Biblia nu argumentează existenţa lui Dumnezeu. Ea pleacă de la aceasta ca de la un fapt acceptat. Textul de debut al Sfintelor Scripturi declară că „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul” (Gen. 1,1). Biblia Îl descrie pe Dumnezeu ca fiind Creator, Susţinător şi Conducător a toată creaţia. Revelarea lui Dumnezeu prin creaţie este atât de puternică, încât nu există nicio scuză pentru ateism, care apare prin reprimarea adevărului divin sau într-o minte ce refuză să recunoască dovezile că Dumnezeu există (Ps. 14,1; Rom. 1,18-22.28).

Există suficiente dovezi în favoarea existenţei lui Dumnezeu, dovezi care să convingă pe oricine caută, în mod serios, să descopere adevărul cu privire la El. Cu toate acestea, credinţa este o condiţie necesară, pentru că „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evr. 11,6).

Cu toate acestea, credinţa în Dumnezeu nu este oarbă. Ea se bazează pe suficiente dovezi, pe care le găsim în descoperirea lui Dumnezeu atât prin Scripturi, cât şi prin natură.

Dumnezeul Scripturii

Biblia aduce la cunoştinţa oamenilor calităţile esenţiale ale lui Dumnezeu, prin numele Sale, prin ceea ce face El şi prin atributele Sale.

Numele lui Dumnezeu. În vremea când Scripturile au fost scrise, numele avea un rol important, pe care încă îl are şi astăzi în Orient. În acele locuri, numele exprimă caracterul celui ce-l poartă, adevărata lui natură şi identitate. Importanţa numelor lui Dumnezeu, care dezvăluie natura Sa, caracterul şi calităţile Sale, este demonstrată în porunca Sa: „Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului Tău” (Ex. 20,7). David cânta: „Voi cânta Numele Domnului, numele Celui Preaînalt” (Ps. 7,17). „Numele Lui este sfânt şi înfricoşat” (Ps. 111,9). „Să laude Numele Domnului! Căci numai Numele Lui este înălţat” (Ps. 148,13).

Numele ebraice El şi Elohim (Dumnezeu) exprimă puterea divină a lui Dumnezeu. Ele Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind Cel Tare şi Pu­ternic, Dumnezeul creaţiei (Gen. 1,1; Ex. 20,2; Dan. 9,4). Elyon (Cel Preaînalt) şi El Elyon (Dumnezeul cel Preaînalt) îndreaptă atenţia spre înalta poziţie a lui Dumnezeu (Gen. 14,18-20; Is. 14,14). Adonai (Domnul) Îl înfăţişează pe Dumnezeu ca pe un Conducător atotpu­ternic (Is. 6,1; Ps. 35,23). Aceste nume subliniază caracterul trans­cendent şi maiestatea lui Dumnezeu.

Alte nume exprimă faptul că Dumnezeu este dispus să intre în legătură cu oamenii. Shaddai (Cel Atotputernic) şi El Shaddai (Dumnezeul cel Atotputernic) Îl înfăţişează pe Dumnezeul cel Atotputernic, sursa binecuvântării şi a mângâierii (Ex. 6,3: Ps. 91,1). Numele Yahweh,[3] tradus cu Iehova sau Domnul, subliniază legământul lui Dumnezeu, credincioşia şi harul Său (Ex. 15, 2.3; Osea 12,5.6). În Exod 3,14, Yahweh Se prezintă pe Sine ca fiind „Eu sunt Cel ce sunt” sau „Voi fi ceea ce voi fi”, arătând legătura Sa neschimbătoare cu poporul Său. În unele ocazii, Dumnezeu S-a descoperit chiar într-un mod mai intim, ca „Tată” (Deut. 32,6; Is. 63,16; Ier. 31,9; Mal. 2,10), în timp ce pe Israel îl numea „fiul Meu, întâiul Meu născut” (Exod 4,22; Deut. 32,19).

Cu excepţia numelui Tată, numele din Noul Testament atribuite lui Dumnezeu poartă semnificaţii echivalente numelor din Vechiul Testament. În Noul Testament, Isus foloseşte numele Tată, pentru a ne aduce într-o legătură mai strânsă şi personală cu Dumnezeu (Mat. 6,9; Marcu 14,36: Rom. 8,15; Gal. 4,6).

Ceea ce face Dumnezeu. Scriitorii Bibliei şi-au luat mai mult timp să descrie activitatea lui Dumnezeu decât fiinţa Sa. Dumnezeu este prezentat ca fiind Creator (Gen. 1,1; Ps. 24,1.2), Susţinător al lumii (Evrei 1,30), Răscumpărător şi Mântuitor (Deut. 5,6; 2 Cor. 5,19), purtând povara pentru destinul final al omenirii. El face planuri (Is. 46,11), spune mai dinainte ce are să se întâmple (Is. 46,10) şi face promisiuni (Deut. 15,6; 2 Petru 3,9). El iartă păcatele (Ex. 34,7) şi, de aceea, merită să-I aducem închinarea noastră (Apoc. 14,6.7). În final, Scripturile Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind Conducător, „Împărat veşnic, nemuritor, nevăzut, singurul Dumnezeu” (1 Tim. 1,17). Faptele Sale Îi confirmă statutul de Dumnezeu personal.

Atributele lui Dumnezeu. Scriitorii Bibliei aduc informaţii suplimentare cu privire la esenţa lui Dumnezeu, prin mărturiile lor cu privire la atributele Sale divine.

Atributele netransmisibile ale lui Dumnezeu cuprind aspecte ale naturii Sale divine ce n-au fost date fiinţelor create. Dumnezeu există prin Sine Însuşi, căci El are „viaţa în Sine” (Ioan 5,26). El este independent în voinţa (Ef. 1,5) şi în puterea Sa (Ps. 115,3). El este atotcu­noscător (Iov 37,16; Ps. 139,1-18; 147,5; 1 Ioan 3,20), deoarece, fiind Alfa şi Omega (Apoc. 1,8), El cunoaşte de la început sfârşitul lu­cru­rilor (Is. 46,9-11).

Dumnezeu este omniprezent (Ps. 139,7-12; Evr. 4,13), depăşind limitele spaţiului. Cu toate acestea, El este pe deplin prezent în orice parte a spaţiului; El este veşnic (Ps. 90,2; Apoc. 1,8), trecând dincolo de barierele timpului, totuşi fiind pe deplin prezent în fiecare moment al timpului.

Dumnezeu este omnipotent – sau atotputernic. Faptul că nimic nu este imposibil pentru El ne asigură că El aduce la îndeplinire tot ceea ce-Şi propune (Dan. 4,17.25.35; Mat. 19,26; Apoc. 19,6). El este imuabil – sau neschimbător – pentru că este perfect, desăvârşit. El spune: „Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” (Mal. 3,6; Ps. 33,11; Iacov 1,17). Deoarece, într-un anumit sens, Îl definesc pe Dumnezeu, aceste atribute sunt netransmisibile.

Atributele lui Dumnezeu care sunt transmisibile pornesc din interesul Său plin de iubire faţă de omenire. Ele cuprind iubirea (Rom. 5,8), harul (Rom. 3,24), mila (Ps. 145,9), răbdarea (2 Petru 3,15), sfinţenia (Ps. 99,9), neprihănirea (Ezra 9,15; Ioan 17,25), dreptatea (Apoc. 22,12) şi adevărul (1 Ioan 5,20). Aceste daruri vin numai îm­preună cu Dătătorul.

Suveranitatea lui Dumnezeu

Scriptura vorbeşte în mod clar despre suveranitatea lui Dumnezeu: „El face ce vrea… şi nimeni nu poate să-I zică: ’Ce faci?’” (Dan. 4,35). „Căci Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute” (Apoc. 4,11). „Domnul face tot ce vrea în ceruri şi pe pământ” (Ps. 135,6). Astfel Solomon a putut să spună: „Inima împăratului este ca un râu de apă în mâna Domnului, pe care îl îndreaptă încotro vrea” (Prov. 21,1). Pavel, conştient de suveranitatea lui Dumnezeu, scria: „Dacă va voi Dumnezeu, mă voi întoarce iarăşi la voi” (Fapte 18,21; vezi şi Rom. 15,32), în timp ce Iacov sfătuia: „Voi, dimpotrivă, ar trebui să ziceţi: ‘Dacă va vrea Domnul’” (Iacov 4,15).

Predestinaţia şi libertatea omului. Scriptura dezvăluie faptul că Dumnezeu deţine controlul total asupra lumii. El i-a „hotărât mai dinainte (i-a predestinat – KJV) pe oameni să fie asemenea chipului Fiului Său” (Rom. 8,29.30), să fie adoptaţi ca fii şi fiice ale Sale şi să obţină astfel o moştenire (Ef. 1,4.5.11.12). Ce implicaţii are asupra libertăţii omului o asemenea suveranitate?

Verbul „a predestina” înseamnă „a hotărî mai dinainte soarta cuiva, a urzi, a sorti”. Unii susţin că aceste pasaje ne învaţă că Dumnezeu îi alege în mod arbitrar pe unii pentru mântuire, iar pe alţii pentru pieire, indiferent de propria lor alegere. Dar o studiere a contextului acestor pasaje arată că apostolul Pavel nu ne vorbeşte despre excluderea arbitară a unora de către Dumnezeu.

Direcţia acestei argumentări este clară: acceptarea, nu respin­gerea. Biblia declară în mod explicit că Dumnezeu „doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului” (1 Tim. 2,4). El „doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă”
(2 Petru 3,9). Nu există nicio dovadă că Dumnezeu a decretat ca unele persoane să fie pierdute; un astfel de decret ar nega Calvarul, unde Domnul Isus a murit pentru toţi oamenii. Cuvântul „oricine” din textul: „Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16) înseamnă că oricine poate fi mântuit.

„Faptul că voinţa liberă a omului este factorul determinant în des­tinul său este evident din faptul că Dumnezeu prezintă continuu urmările ascultării şi ale neascultării şi îi cere păcătosului să aleagă ascultarea şi viaţa (Deut. 30,19; Iosua 24,15; Is. 1,16.20; Apoc. 22,17) şi din faptul că este posibil pentru credincios ca, după ce a primit şi a gustat darul ceresc, să cadă şi să fie pierdut (1 Cor. 9,27; Gal. 5,4: Evrei 6,4-6; 10,29).

Dumnezeu poate prevedea ce alegere va face fiecare persoană, dar această cunoaştere mai dinainte a Sa nu determină ce anume alegere va fi făcută. […] Predestinaţia biblică constă în hotărârea sau planul lui Dumnezeu ca toţi aceia care aleg să creadă în Hristos să fie mântuiţi” (Ioan 1,12; Ef. 1,4-10).[4]

Atunci ce vrea să spună Scriptura când afirmă despre Dumnezeu că „pe Iacov l-am iubit şi pe Esau l-am urât” (Rom. 9,13) şi că El a „împietrit inima faraonului” (vers. 17, 18, 15, 16; Ex. 9,16; 4,21)? Contextul acestor versete arată că subiectul lui Pavel este misiunea, şi nu mântuirea. Răscumpărarea este la dispoziţia tuturor oamenilor, dar Dumnezeu alege anumite persoane pentru misiuni speciale. Mântuirea a fost în mod egal posibilă pentru Iacov şi Esau, dar Dumnezeu l-a ales pe Iacov, nu pe Esau, să fie linia prin care El să ducă lumii solia mântuirii. Dumnezeu Îşi exercită suveranitatea prin strategia misiunii Sale.

Când Scriptura spune că Dumnezeu a împietrit inima faraonului, prin această expresie I se atribuie lui Dumnezeu ceea ce El îngăduie să se întâmple, şi nu exprimă faptul că El doreşte sau porunceşte res­pectivul lucru. Răspunsul negativ al faraonului la apelul lui Dumnezeu ilustrează respectul lui Dumnezeu faţă de libertatea de alegere a omului.

Preştiinţa lui Dumnezeu şi libertatea omului. Unii cred că, în legătura Sa cu oamenii, Dumnezeu nu are cunoştinţă de alegerea lor, înainte ca aceasta să aibă loc – că Dumnezeu cunoaşte une­le evenimente viitoare, cum ar fi a Doua Venire, mileniul, reface­rea Pământului, dar că El nu are nicio idee cine va fi mântuit. Ei consideră că legătura dinamică a lui Dumnezeu cu omenirea ar fi în pericol, dacă El ar şti tot ce se întâmplă din veşnicie în veşnicie. Unii sugerează ideea că El S-ar plictisi dacă ar şti sfârşitul de la început.

Dar faptul că Dumnezeu ştie ce va face o persoană nu influenţează cu nimic alegerile făcute de aceasta, după cum faptul că un istoric ştie ce au făcut oamenii în trecut nu influenţează cu nimic acţiunile lor. După cum un aparat de fotografiat înregistrează o scenă, dar nu o schimbă, tot aşa preştiinţa priveşte în viitor, fără să-l schimbe. Preştiinţa Dumnezeirii nu violează niciodată libertatea omului.

Dinamica internă a Dumnezeirii

Există un singur Dumnezeu? Cum rămâne atunci cu Domnul Hristos şi cu Duhul Sfânt?

Unicitatea lui Dumnezeu. În contrast cu popoarele vecine păgâne, Israel credea că există un singur Dumnezeu (Deut. 4,35; 6,4; Is. 45,5; Zah. 14,9). Noul Testament subliniază, de asemenea, unicitatea lui Dumnezeu (Marcu 12,29-32; Ioan 17,3; 1 Cor. 8,4-6; Ef. 4,4-6;
1 Tim. 2,5). Acest accent pus pe monoteism nu contrazice conceptul creştin de Dumnezeu trinitar, sau Trinitate – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – ci, dimpotrivă, confirmă faptul că nu există un panteon al diferitelor zeităţi.

Pluralitate în cadrul Dumnezeirii. Deşi Vechiul Testament nu afirmă în mod explicit că Dumnezeu este triunic, se fac aluzii la o pluralitate în cadrul Dumnezeirii. Adesea, Dumnezeu foloseşte pro­numele la plural, de exemplu: „Să facem om după chipul Nostru” (Gen. 1,26); „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi” (Gen. 3,22); „Haidem să Ne pogorâm” (Geneza 11,7). Adesea, Îngerul Domnului este identificat cu Dumnezeu. Arătându-i-Se lui Moise, Îngerul Domnului a spus: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov” (Ex. 3,6).

Diferite referiri disting Duhul lui Dumnezeu de Dumnezeu. În istoria creaţiei, ni se spune că „Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor” (Gen. 1,2). Unele texte nu numai că se referă la Duhul Sfânt, ci includ o a treia Persoană în lucrarea de răscumpărare a lui Dumnezeu: „Şi acum, Domnul Dumnezeu [Tatăl] M-a trimis [Fiul lui Dumnezeu] cu Duhul Său [Duhul Sfânt]” (Is. 48,16). „Am pus [Tatăl] Duhul Meu [Duhul Sfânt] peste El [Mesia]; El va vesti neamurilor judecata” (Is. 42,1).

Relaţiile din cadrul Dumnezeirii. Prima venire a Domnului Hristos ne oferă o viziune mult mai clară asupra trinităţii lui Dumnezeu. Evanghelia lui Ioan exprimă faptul că Dumnezeirea este alcătuită din Dumnezeu Tatăl (vezi cap. 3 al cărţii de faţă), Dumnezeu Fiul (cap. 4) şi Dumnezeu Duhul Sfânt (cap. 5) – o unitate a trei Persoane, coexistând din veşnicie, având o relaţie unică şi tainică.

1. O legătură de iubire. Când a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Marcu 15,34), Isus Hristos suferea din cauza înstrăinării de Tatăl Său, generată de păcat. Păcatul a frânt legătura originară a omenirii cu Dumnezeu (Gen. 3,6-10; Is. 59,2). În ultimele Sale ore, Isus, Cel care n-a cunoscut păcat, a devenit păcat pentru noi. Luând asupra Sa păcatul nostru, luând locul nostru, El a suportat separarea de Dumnezeu, care era partea noastră – şi a murit în consecinţă.

Păcătoşii nu vor înţelege niciodată ce a însemnat moartea lui Isus pentru Dumnezeire. Din veşnicie, Isus fusese cu Tatăl Său şi cu Duhul Sfânt. Ei au coexistat din veşnicie, în totală dăruire de sine şi iubire unul faţă de altul. Faptul de a fi împreună pentru o perioadă atât de lungă vorbeşte de la sine despre iubirea perfectă, absolută ce exista înăuntrul Dumnezeirii. „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4,8) înseamnă că fiecare trăia pentru ceilalţi, cunoscând astfel o completă împlinire şi fericire.

Iubirea este definită în 1 Corinteni 13. Unii s-ar putea întreba cum se manifestă răbdarea sau îndelunga răbdare în cadrul Dumnezeirii, care are o legătură desăvârşită de iubire. Răbdarea a fost necesară prima oară, atunci când Dumnezeu a avut de-a face cu îngerii răzvră­tiţi şi, mai târziu, cu fiinţele umane îndărătnice.

Nu există nicio distanţă între Persoanele Treimii divine. Toate trei sunt divine şi au în comun puterile şi calităţile divine. În organizaţiile omeneşti, autoritatea supremă o deţine o singură persoană – un preşedinte, împărat sau prim-ministru. În Dumnezeire, autoritatea supremă o deţin toţi cei trei membri ai ei.

În timp ce Dumnezeirea nu este una în persoană, Dumnezeu este una în scop, în spirit şi în caracter. Această unitate nu şterge personalităţile distincte ale Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt. Şi nici sepa­rarea personalităţilor din cadrul Dumnezeirii nu distruge adevărul monoteist al Scripturilor, că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt un singur Dumnezeu.

2. O relaţie de lucru. În cadrul Dumnezeirii, există o relaţie funcţională. Dumnezeu nu repetă o acţiune fără să fie necesar. Ordinea este prima lege a cerului şi Dumnezeu lucrează în mod ordonat. Această ordine decurge din Dumnezeire şi păstrează unitatea din cadrul acesteia. Tatăl acţionează ca sursă, Fiul, ca mijlocitor, iar Duhul Sfânt, ca realizator.

Întruparea demonstrează foarte frumos spiritul de colaborare dintre cele trei Persoane ale Dumnezeirii. Tatăl L-a dat pe Fiul Său, Domnul Hristos S-a dat pe Sine Însuşi, şi Duhul Sfânt L-a conceput pe Isus (Ioan 3,16; Mat. 1,18.20). Cuvintele pe care îngerul i le-a spus Mariei arată în mod clar conlucrarea Treimii divine în taina întrupării lui Dumnezeu în om: „Îngerul i-a răspuns: ‘Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea, Sfântul care Se va naşte din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu’” (Luca 1,35).

Fiecare membru al Treimii divine a fost prezent la botezul Domnului Hristos: Tatăl dând încurajare (Mat. 3,17), Domnul Hristos dându-Se pe Sine ca să fie botezat, ca exemplu pentru noi (Mat. 3,13-15), şi Duhul Sfânt dându-Se pe Sine lui Hristos, ca să-I dea putere (Luca 3,21-22).

Către sfârşitul vieţii Sale pe pământ, Isus Hristos a promis că Îl va trimite pe Duhul Sfânt ca Sfătuitor, ca Ajutor (Ioan 14,16). Câteva ore mai târziu, atârnând pe cruce, Isus a strigat către Tatăl Său: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mat. 27,46). În acele momente culminante pentru istoria mântuirii, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt au fost implicaţi cu toţii, solidari.

Astăzi, Tatăl şi Fiul vin în legătură cu noi prin Duhul Sfânt. Domnul Isus a spus: „Când va veni Mângâietorul pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine” (Ioan 15,26). Tatăl şi Fiul L-au trimis pe Duhul Sfânt ca să i-L dezvăluie fiecărei persoane pe Hristos. Marea sarcină a Treimii divine este aceea de a-L aduce pe Dumnezeu şi cunoaşterea lui Hristos la oricine (Ioan 17,3) şi de a-L face pe Isus prezent şi real (Mat. 28,20; Evr. 13,5). Cei credincioşi sunt aleşi pentru mântuire, spunea Petru, „după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos” (1 Petru 1,2).

Binecuvântarea apostolică le include pe toate cele trei Persoane ale Dumnezeirii: „Harul Domnului Isus Hristos, dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Cor. 13,14). Domnul Hristos Se află în capul listei. Punctul de contact al lui Dumnezeu cu omenirea a fost şi este Isus Hristos – Dumnezeu care a devenit om. Deşi toate cele trei Persoane ale Treimii colaborează în lucrarea mântuirii, numai Domnul Isus a trăit ca om, a murit ca om şi a devenit Mântuitorul nostru (Ioan 6,47; Matei 1,21; Fapte 4,12). Dar, pentru că „Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine”
(2 Corinteni 5,19), Dumnezeu poate, de asemenea, să fie numit Mântuitor al nostru (Tit 3,4), căci El ne-a mântuit prin Isus Hristos, Mântuitorul (Efeseni 5,23; Filipeni 3,20; Tit 3,6).

În această relaţie funcţională, diferitele Persoane ale Dumnezeirii îndeplinesc sarcini diferite pentru mântuirea omului. Lucrarea Duhului Sfânt nu adaugă nimic la eficienţa jertfei ispăşitoare pe care Isus Hristos a adus-o pe cruce. Prin Duhul Sfânt, ispăşirea obiectivă de la cruce este asumată subiectiv de fiecare om, în măsura în care Hristos – Cel care a făcut ispăşirea – este adus înăuntrul omului în cauză. Astfel se face că Pavel vorbeşte despre „Hristos în voi, nădejdea slavei” (Coloseni 1,27).

Punctul central, mântuirea

Biserica primară boteza credincioşii în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt (Mat. 28,19). Dar, deoarece iubirea şi planul lui Dumnezeu au fost făcute cunoscute prin Isus Hristos, Biblia se concentrează asupra Lui. El este speranţa ce se prefigura în dife­ritele sacrificii şi sărbători din Vechiul Testament. El este Acela care Se află în miezul evenimentelor relatate în Evanghelii. El este Vestea Bună, vestită de apostoli în predicile şi scrierile lor – fericita nădejde. Vechiul Testament priveşte spre venirea Lui; Noul Testament redă prima Sa venire şi priveşte înainte spre revenirea Lui.

Domnul Hristos, Mediatorul între Dumnezeu şi noi, ne uneşte astfel cu Dumnezeirea. Isus este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6). Vestea Bună este concentrată într-o Persoană, nu în nişte ritualuri. Ea are de-a face cu o relaţie, o legătură personală, nu numai cu nişte reguli – căci creştinismul este Hristos. În El, noi găsim esenţa, conţinutul şi contextul întregului adevăr şi al vieţii.

Privind la cruce, noi privim în inima lui Dumnezeu. De pe acel instrument de tortură, El a revărsat iubirea Sa pentru noi. Prin Hristos, iubirea Dumnezeirii umple inimile noastre suferinde şi goale. Isus Hristos atârnă acolo ca dar al lui Dumnezeu şi înlocuitor al nostru. La Calvar, Dumnezeu a coborât până la cel mai de jos nivel al pământului, pentru a ne întâlni; dar pentru noi este cel mai înalt loc în care putem ajunge. Când noi mergem la Golgota, înseamnă că am atins punctul cel mai înalt la care putem urca spre Dumnezeu.

La cruce, Treimea divină a realizat suprema manifestare a altruismului. Acolo a avut loc completa revelare a lui Dumnezeu. Hristos a devenit om, ca să moară pentru oameni. El a conside­rat că iubirea faţă de noi e mai valoroasă decât existenţa Sa. Acolo, Domnul Hristos a devenit „neprihănirea, sfinţirea şi răscumpărarea” noastră (1 Cor. 1,30). Orice valoare sau importanţă avem sau vom avea vreodată, o datorăm jertfei Sale pe cruce.

Singurul Dumnezeu adevărat este Dumnezeul crucii. Domnul Hristos a dezvăluit în faţa universului iubirea infinită a Dumnezeirii şi puterea ei mântuitoare; El a revelat un Dumnezeu în trei Persoane, care a fost dispus să treacă prin agonia despărţirii, datorită unei iubiri necondiţionate pentru o planetă răzvrătită. De la această cruce, Dumnezeu ne face invitaţia Sa plină de iubire: Să ne împăcăm şi „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va întări inimile şi gândurile în Hristos Isus” (Fil. 4,7).

[1] Gordon R. Lewis, Decide for Yourself: A Theological Workbook (Downers Grove, IL: Inter Varsity Press, 1978) p. 15

[2] Acestea sunt: argumentele cosmologice, teologice, ontologice, antropologice şi religioase. Vezi şi T. H. Jemison, Christian Beliefs (Mountain View, CA: Pacific Press, 1959) p. 72; R. Rice, The Reign of God (Berrien Springs, MI: Andrews University Press, 1985), p. 53-56. Aceste argumente nu dovedesc existenţa lui Dumnezeu, dar arată că existenţa lui Dumnezeu este o posibilitate reală. În ultimă instanţă, convingerea în existenţa lui Dumnezeu se bazează pe credinţă.

[3] Yahweh este o „transliterare ipotetică” a numelui sacru al lui Dumnezeu în Vechiul Testament (Ex. 3,14.15; 6,3). Cuvântul original ebraic conţinea cele patru consoane Y H W H. În decursul timpului, de teama de a nu profana numele lui Dumnezeu, iudeii au refuzat să pronunţe cu glas tare acest nume. În schimb, ori de câte ori apărea Y H W H, ei obişnuiau să citească Adonai. În secolele al VII-lea şi al VIII-lea d.Hr., când au fost introduse vocalele în cuvintele ebraice, masoreţii au adăugat vocalele de la Adonai la consoanele Y H W H. Combinaţia a dat cuvântul Iehova. Unele traduceri preferă cuvântul Yahweh (Biblia de la Ierusalim) sau Domnul.

Dumnezeu Tatăl cel veşnic este Creatorul, Izvorul, Susţinătorul şi Stăpânul întregii lumi create. El este drept şi sfânt, milos şi îndurător, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie. Calităţile şi capacităţile manifestate în Fiul şi Duhul Sfânt sunt, de asemenea, manifestări ale Tatălui. (Gen. 1,1; Apoc. 4,11; 1 Cor. 15,28; Ioan 3,16; 1 Ioan 4,8; 1 Tim. 1,17; Exod 34,6.7; Ioan 14,9)

Marea zi a judecăţii începe. Tronuri de foc, cu roţi în flăcări, sunt aduse şi aşezate la locul lor. Cel Îmbătrânit de Zile Îşi ocupă locul. Maiestuos în înfăţişare, El prezidează completul de judecată. Prezenţa Sa copleşitoare pătrunde vasta asistenţă din sala de ju­de­cată. O mare mulţime de martori stă înaintea Lui. Judecata începe, cărţile sunt deschise şi se trece la examinarea raportului vieţii fiecărui om (Dan. 7,9.10).

Întregul univers a aşteptat acest moment. Dumnezeu Tatăl va aduce la îndeplinire judecata Sa împotriva oricărei nelegiuiri. Sentinţa este dată: „Şi le-a făcut dreptate sfinţilor Celui Preaînalt” (Dan. 7,22). Cuvinte de laudă, pline de bucurie şi mulţumire şi-au făcut auzite ecourile în tot cerul. Caracterul lui Dumnezeu este văzut în toată slava Sa, iar Numele Său minunat este reabilitat în tot universul.

Puncte de vedere cu privire la Tatăl

Dumnezeu Tatăl a fost şi este adesea înţeles greşit. Mulţi cunosc misiunea Domnului Hristos pe pământ în favoarea omenirii şi rolul Duhului Sfânt în viaţa individului, dar ce anume are de-a face Tatăl cu noi? Este El, în contrast cu milostivul Său Fiu şi cu Duhul Sfânt, cu totul îndepărtat de pământul nostru, Stăpânul absent, nemişcata Cauză Primară?

Sau este El, aşa cum gândesc unii, „Dumnezeul Vechiului Testament” – un Dumnezeu al răzbunării, caracterizat de dictonul „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” (Mat. 5,38; vezi şi Ex. 21,24)? Este El un Dumnezeu pretenţios, care cere perfecţiunea cu orice preţ? Sau un Dumnezeu care stă într-un contrast izbitor cu descrierea din Noul Testament, care insistă pe întoarcerea celuilalt obraz şi pe mersul unei mile în plus (Mat. 5,39-41)?

Dumnezeu Tatăl în Vechiul Testament

Unitatea Vechiului şi a Noului Testament şi a Planului lor comun de Mântuire este demonstrată de faptul că acelaşi Dumnezeu vorbeşte şi acţionează în ambele Testamente, pentru mântuirea poporului Său. „După ce le-a vorbit în vechime părinţilor noştri prin proroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin care a făcut şi veacurile” (Evr. 1,1.2). Deşi face aluzie la Persoanele Dumnezeirii, Vechiul Testament nu le diferenţiază. Dar Noul Testament exprimă clar faptul că Domnul Hristos, Dumnezeu Fiul, a fost activ în procesul de creaţie (Ioan 1,1-3.14; Col. 1,16), precum şi faptul că El a fost Dumnezeul care L-a scos pe Israel din Egipt (1 Cor. 10,1-4; Ex. 3,14; Ioan 8,58). Ceea ce spune Noul Testament despre rolul Domnului Hristos în lucrarea de creaţie şi în Exod sugerează faptul că şi Vechiul Testament ne înfăţişează adesea, prin intermediul Fiului, portretul lui Dumnezeu Tatăl. „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Cor. 5,19). Vechiul Testament Îl descrie pe Tatăl în următorii termeni:

Un Dumnezeu milostiv. Nicio fiinţă umană păcătoasă nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu (Exod 33,20). Noi nu avem o fotografie a chipului Său. Dumnezeu Şi-a demonstrat caracterul prin actele Sale de milă şi prin tabloul verbal pe care l-a făcut cunoscut în prezenţa lui Moise: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu-l socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam” (Ex. 34,6.7; Evr. 10,26.27). Cu toate acestea, mila nu iartă orbeşte, ci este călăuzită de principiul dreptăţii. Aceia care resping mila Sa culeg pedeapsa Sa pentru nelegiuire.

La Sinai, Dumnezeu Şi-a exprimat dorinţa de a fi Prietenul lui Israel, de a fi cu ei. El i-a spus lui Moise: „Să-Mi facă un locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor” (Ex. 25,8). Pentru că era locul reşedinţei lui Dumnezeu aici, pe pământ, acest sanctuar a devenit punctul central al vieţii şi experienţei religioase a lui Israel.

Un Dumnezeu al legământului. Nerăbdător să stabilească legături trainice, Dumnezeu a încheiat legăminte solemne cu persoane ca Noe (Gen. 9,1-17) şi Avraam (Gen. 12,1-3.7; 13,14-17; 15,1.5.6; 17,1-8; 22,15-18; vezi şi capitolul 7 al cărţii de faţă). Aceste legăminte ne prezintă un Dumnezeu personal, iubitor şi interesat de problemele poporului Său. Lui Noe, El i-a dat asigurarea că anotimpurile se vor succede cu regularitate (Gen. 8,22) şi că niciodată nu va mai fi un potop peste întregul pământ (Gen. 9,11); lui Avraam, El i-a făgăduit că va avea mulţi urmaşi (Gen. 15,5-7) şi o ţară în care el şi urmaşii săi să poată locui (Gen. 15,18; 17,8).

Un Dumnezeu răscumpărător. Ca Dumnezeu al Exodului, El a condus, în mod miraculos, un popor de sclavi spre libertate. Acest mare act salvator constituie fundalul pentru întreg Vechiul Testament şi un exemplu al dorinţei Sale de a fi Răscumpărătorul nostru. Dumnezeu nu este o persoană distantă, izolată, insensibilă, ci Una care este foarte mult implicată în problemele noastre.

Psalmii, în mod deosebit, au fost inspiraţi de profunzimea angajamentului iubirii lui Dumnezeu. „Când privesc cerurile – lucrarea mâinilor Tale – luna şi stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: ‘Ce este omul, ca să te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?’” (Ps. 8,3.4). „Te iubesc din inimă, Doamne, tăria mea! Doamne, Tu eşti stânca mea, cetăţuia mea, izbăvitorul meu! Dumnezeule, Tu eşti stânca mea în care mă ascund, scutul meu, tăria care mă scapă şi întăritura mea” (Ps. 18,1.2); „Căci El nici nu dispreţuieşte, nici nu urăşte necazurile celui nenorocit” (Ps. 22,24).

Un Dumnezeu al protecţiei. David L-a văzut pe Dumnezeu ca pe Cel la care noi putem găsi refugiu – ceva asemănător cu cele şase cetăţi israelite de scăpare, care îi adăposteau pe fugarii nevinovaţi. Tema recurentă a adăpostului, din psalmi, Îl descrie atât pe Domnul Hristos, cât şi pe Tatăl. Dumnezeirea a fost un refugiu. „Căci El mă va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, mă va ascunde sub acoperişul cortului Lui şi mă va înălţa pe o stâncă” (Ps. 27,5). „Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi” (Ps. 46,1). „Cum este înconjurat Ierusalimul de munţi, aşa înconjoară Domnul pe poporul Său, de acum şi până în veac” (Ps. 125,2).

Psalmistul tânjeşte tot mai mult după Dumnezeul său: „Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu” (Ps. 42,1.2). Din experienţă, David îndeamnă: „Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, şi El te va sprijini. El nu va lăsa niciodată să se clatine cel neprihănit” (Ps. 55,22). „Popoare, în orice vreme, încredeţi-vă în El, vărsaţi-vă inimile înaintea Lui! Dumnezeu este adăpostul nostru” (Ps. 62,8). „Dar Tu, Doamne, Tu eşti un Dumnezeu îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi în credincioşie” (Ps. 86,15).

Un Dumnezeu al iertării. După comiterea păcatelor sale, adulter şi crimă, David s-a rugat fierbinte: „Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele! Nu mă lepăda de la Faţa Ta şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt” (Ps. 51,1.11). El a fost consolat de asigurarea că Dumnezeu este uimitor de milostiv. „Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El; cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult îndepărtează El fărădelegile noastre de la noi. Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa se îndură Domnul de cei ce se tem de El. Căci El ştie din ce suntem făcuţi; îşi aduce aminte că suntem ţărână” (Ps. 103,11-14).

Un Dumnezeu al bunătăţii. Dumnezeu este Acela care le „face dreptate celor asupriţi, dă pâine celor flămânzi. Domnul izbăveşte pe prinşii de război. Domnul deschide ochii orbilor; Domnul îi îndreaptă pe cei încovoiaţi; Domnul îi iubeşte pe cei neprihăniţi. Domnul îi ocroteşte pe cei străini, îl sprijineşte pe orfan şi pe văduvă” (Ps. 146,7-9). Ce portret impresionant al lui Dumnezeu ne este oferit în psalmi!

Un Dumnezeu al credincioşiei. În ciuda măreţiei lui Dumnezeu, Israel a rătăcit departe de El în majoritatea timpului (Lev. 26; Deut. 28). Dumnezeu este înfăţişat ca iubindu-l pe Israel aşa cum un soţ îşi iubeşte soţia. Cartea prorocului Osea este o ilustrare puternică a fidelităţii lui Dumnezeu în faţa infidelităţii flagrante şi a respin­gerii. Continua iertare oferită de Dumnezeu demonstrează iubirea Sa necondiţionată.

Deşi a permis ca Israel să suporte nenorocirile cauzate de propria necredincioşie – încercând astfel să-i corecteze căile –, Dumnezeu a continuat să-l înconjoare cu mila Sa. El l-a asigurat: „Tu, pe care te-am luat de la marginile pământului şi pe care te-am chemat dintr-o ţară depărtată, căruia ţi-am zis: ‘Tu eşti robul Meu, te aleg şi nu te lepăd’, nu te teme, căci Eu sunt cu tine, nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare” (Is. 41,9.10). În ciuda infidelităţii lor, El le făgăduieşte israeliţilor, plin de bunătate: „Îşi vor mărturisi fărădelegile lor şi fărădelegile părinţilor lor, călcările de lege pe care le-au săvârşit faţă de Mine şi împotrivirea cu care Mi s-au împotrivit, păcate din pricina cărora şi Eu M-am împotrivit lor şi i-am adus în ţara vrăjmaşilor lor. Şi atunci, inima lor netăiată-împrejur se va smeri şi vor plăti datoria fărădelegilor lor. Atunci Îmi voi aduce aminte de legământul Meu cu Iacov, Îmi voi aduce aminte de legământul Meu cu Isaac şi de legământul Meu cu Avraam şi Îmi voi aduce aminte de ţară” (Lev. 26,40-42; vezi şi Ier. 3,12).

Dumnezeu îi reaminteşte poporului Său de atitudinea Sa răscum­pă­rătoare: „Ţine minte aceste lucruri, Iacove, şi tu, Israele, căci eşti robul Meu. Eu te-am făcut, tu eşti robul Meu, Israele, nu Mă uita. Eu îţi şterg fărădelegile ca un nor şi păcatele, ca o ceaţă; întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat” (Is. 44,21.22). Nu este de mirare că Dumnezeu a putut să spună: „Întoarceţi-vă la Mine şi veţi fi mântuiţi toţi cei ce sunteţi la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu, şi nu altul” (Is. 45,22).

Un Dumnezeu al salvării şi răzbunării. Descrierea pe care Ve­chiul Testament I-o face lui Dumnezeu, prezentându-L ca pe un Dumnezeu al răzbunării, trebuie văzută în contextul planului de nimicire a credinciosului Său popor de către cei nelegiuiţi. Folosind tema „ziua cea mare a Domnului”, profeţii înfăţişează acţiunile lui Dumnezeu în favoarea poporului Său la sfârşitul timpului. Aceasta va fi o zi de salvare pentru poporul Său, dar o zi de răzbunare asupra vrăjmaşilor lui, care vor fi nimiciţi: „Spune-le celor slabi de inimă: Fiţi tari şi nu vă temeţi! Iată Dumnezeul vostru, răzbunarea va veni, răsplătirea lui Dumnezeu; El Însuşi va veni şi vă va mântui” (Is. 35,4).

Un Dumnezeu Tată. Adresându-se israeliţilor, Moise s-a referit la Dumnezeu ca Tată al lor, care i-a răscumpărat: „Nu este El, oare, Tatăl tău care te-a făcut?” (Deut. 32,6). Prin răscumpărare, Dumnezeu l-a adoptat pe Israel drept copilul Său. Isaia scria: „Doamne, Tu eşti Tatăl nostru” (Is. 64,8; vezi şi 63,16). Prin Maleahi, Dumnezeu declară: „Eu sunt Tată” (Mal. 1,6). În altă parte, Maleahi leagă calitatea de Tată a lui Dumnezeu de rolul Său de Creator: „N-avem toţi un singur Tată? Nu ne-a făcut un singur Dumnezeu?” (Mal. 2,10). Dumnezeu este Tatăl nostru atât prin creaţie, cât şi prin răscumpărare. Ce adevăr glorios!

Dumnezeu Tatăl în Noul Testament

Dumnezeul Vechiului Testament nu Se deosebeşte de Dumnezeul Noului Testament. Dumnezeu Tatăl este prezentat ca fiind originea tuturor lucrurilor, Tată al tuturor adevăraţilor credincioşi şi, într-un sens special, Tată al lui Isus Hristos.

Tată a toată creaţia. Pavel Îl identifică pe Tatăl, deosebindu-L de Isus Hristos: „Totuşi pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile şi, prin El, şi noi” (1 Cor. 8,6; vezi şi Evr. 12,9; Ioan 1,17). El mărturiseşte: „Iată de ce zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, din care îşi trage numele orice familie în ceruri şi pe pământ” (Ef. 3,14.15).

Tatăl tuturor credincioşilor. În timpurile Noului Testament, această legătură spirituală tată-fiu exista nu numai între Dumnezeu şi poporul Israel, ci şi între Dumnezeu şi fiecare credincios, în mod in­di­vidual. Isus Hristos stă la baza acestei legături (Mat. 5,45; 6,6-15), care începe prin acceptarea de către cel credincios a Domnului Isus Hristos (Ioan 1,12.13).

Prin răscumpărarea adusă la îndeplinire de Domnul Hristos, credincioşii sunt adoptaţi, devenind copii ai lui Dumnezeu. Duhul Sfânt face posibilă această legătură. Domnul Hristos a venit ca să-i „răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea. Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: ‘Ava’, adică ‘Tată!’” (Gal. 4,5.6; vezi şi Rom. 8,15.16).

Isus Îl face cunoscut pe Tatăl. Isus, Dumnezeu Fiul, L-a prezentat în cea mai profundă manieră pe Dumnezeu Tatăl atunci când, ca o autorevelare a lui Dumnezeu, a venit în corp omenesc (Ioan 1,1.14). Ioan declara că „nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu… Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1,18); Isus a zis: „Căci M-am coborât din cer…” (Ioan 6,38). „Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14,9). A-L cunoaşte pe Isus înseamnă a-L cunoaşte pe Tatăl.

Epistola către Evrei subliniază importanţa acestei descoperiri personale: „După ce le-a vorbit în vechime părinţilor noştri, prin proroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin care a făcut şi veacurile – El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui” (Evr. 1,1-3).

1. Un Dumnezeu care oferă. Isus L-a prezentat pe Tatăl Său ca pe un Dumnezeu care oferă. Vedem acest lucru la creaţie, la Betle­em şi la Golgota.
La creaţie, Tatăl şi Fiul au lucrat împreună. Dumnezeu ne-a dat viaţă, în ciuda faptului că ştia că aceasta va duce la moartea propriu­lui Său Fiu.

La Betleem, dându-L pe Fiul Său, El S-a dat pe Sine. Ce durere a suportat Tatăl atunci când Fiul Său a venit pe planeta noastră mânjită de păcat! Să ne imaginăm simţămintele Tatălui atunci când L-a văzut pe Fiul Său schimbând iubirea şi adorarea îngerilor cu ura păcătoşilor, gloria şi fericirea cerului, pentru calea morţii!

Dar Golgota este aceea care ne face în stare să-L înţelegem în cea mai profundă manieră pe Tatăl. El, fiind divin, a suferit durerea despărţirii de Fiul Său – în viaţă, ca şi în moarte – şi aceasta mult mai intens decât ar putea suferi o fiinţă umană. El a suferit în aceeaşi măsură împreună cu Domnul Hristos. Ce mărturie mai puternică ar fi putut fi adusă despre Tatăl? Crucea demonstrează – aşa cum nimic altceva nu o poate face – adevărul despre Tatăl.

2. Un Dumnezeu al iubirii. Subiectul preferat al Domnului Hristos a fost bunătatea şi iubirea abundentă a lui Dumnezeu. El a spus: „Dar Eu vă spun: Iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi-i pe cei care vă blestemă, faceţi-le bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mat. 5,44.45). „Şi răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Preaînalt; căci El este bun şi cu cei nemulţumitori, şi cu cei răi. Fiţi dar milostivi, cum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6,35.36).
Aplecându-Se şi spălându-i picioarele vânzătorului Său (Ioan 13,5.10-14), Domnul Isus a manifestat natura iubitoare a Tatălui. Când Îl vedem pe Domnul Isus hrănind mulţimea flămândă (Marcu 6,39-44; 8,1-9), vindecându-l pe surd (Marcu 9,17-29), dându-i celui mut grai ca să vorbească (Marcu 7,32-37), deschizând ochii orbului (Marcu 8,22-26), făcându-l pe cel paralizat să meargă (Luca 5,18-26), vindecându-i pe leproşi (Luca 5,12.13), înviindu-i pe morţi (Marcu 5,35-43; Ioan 11,1-45), iertându-i pe păcătoşi (Ioan 8,3-11) şi scoţând demoni (Mat. 15,22-28; 17,14-21), Îl vedem în toate acestea pe Tatăl amestecându-Se printre oameni, dându-le viaţa Lui, eliberându-i, dându-le speranţă şi îndreptându-i către un pământ nou, restaurat, ce stă să vină. Domnul Hristos ştia că manifestarea iubirii preţioase a Tatălui Său era elementul decisiv pentru a-i aduce pe oameni la pocăinţă (Rom. 2,4).

Trei dintre parabolele Domnului Hristos înfăţişează iubirea lui Dumnezeu pentru omenirea pierdută (Luca 15). Parabola oii pierdute ne învaţă că mântuirea vine datorită iniţiativei lui Dumnezeu, şi nu pentru că noi L-am fi căutat pe El. După cum păstorul îşi iubeşte oile şi îşi pune viaţa în pericol atunci când una lipseşte, într-o măsură mult mai mare, Dumnezeu îşi manifestă iubirea fierbinte pentru fiecare persoană pierdută.

Parabola are, de asemenea, şi o importanţă cosmică. Oaia pierdută reprezintă lumea noastră răzvrătită, planeta noastră păcătoasă, un simplu atom în vastitatea universului lui Dumnezeu. Darul costisitor al lui Dumnezeu – Fiul Său –, oferit pentru a aduce planeta noastră înapoi în staul, dovedeşte că lumea noastră căzută este tot atât de preţioasă înaintea Lui cum este şi restul lumii create.

Parabola drahmei sau bănuţului pierdut subliniază imensa va­loare pe care Dumnezeu ne-o atribuie nouă, păcătoşilor. Iar parabola fiului risipitor ne arată enorma iubire a Tatălui, care îi urează bun-venit acasă fiului pierdut. Dacă este bucurie în ceruri pentru un singur păcătos care se pocăieşte (Luca 15,7), imaginaţi-vă bucuria pe care o va trăi universul la a doua venire a Domnului!

Noul Testament face clară implicarea îndeaproape a Tatălui în a doua venire a Fiului Său. La a Doua Venire, cei răi vor striga la munţi şi la stânci: „Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului” (Apoc. 6,16). Domnul Isus a zis: „Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi” (Mat. 16,27) „şi Îl veţi vedea pe Fiul omului stând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului” (Mat. 26,64).

Cu o inimă plină de dor, Tatăl aşteaptă a Doua Venire, când cei răscumpăraţi vor fi duşi în căminul cel veşnic. Atunci, faptul „că El L-a trimis în lume pe singurul Său Fiu, pentru ca noi să trăim prin El”(1 Ioan 4,9), se va dovedi că n-a fost în zadar. Numai iubirea de nepătruns şi neegoistă explică de ce, „deşi am fost vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom. 5,10). Cum putem oare să respingem o astfel de iubire şi să nu-L recunoaştem ca Tată al nostru?

Dumnezeu Fiul cel veşnic S-a întrupat în Isus Hristos. Prin El au fost create toate lucrurile, prin El se face cunoscut caracterul lui Dumnezeu, se aduce la îndeplinire salvarea omenirii şi lumea este judecată. De-a pururi Dumnezeu adevărat, El a devenit, de asemenea, om adevărat, Isus Hristos. El a fost conceput de Duhul Sfânt şi născut din fecioara Maria. El a trăit şi a fost ispitit ca orice fiinţă umană, dar a exemplificat în viaţa Lui, în mod desăvârşit, neprihănirea şi iubirea lui Dumnezeu. Prin minunile Sale, a manifestat puterea lui Dumnezeu şi a fost recunoscut ca fiind Mesia, Cel Făgăduit de Dumnezeu. De bunăvoie, a suferit şi a murit pe cruce pentru păcatele noastre şi în locul nostru şi a fost înviat din morţi, S-a înălţat la cer, ca să slujească în Sanctuarul ceresc în favoarea noastră. El va reveni în slavă pentru a aduce eliberarea finală a poporului Său şi restaurarea tuturor lucrurilor. (Ioan 1,1-3.14; Col. 1,15-19; Ioan 10,30; 14,9; Rom. 6,23; 2 Cor. 5,17-19; Ioan 5,22; Luca 1,35; Fil. 2,5-11; Evrei 2,9-18; 1 Cor. 15,3.4; Evrei 8,1.2; Ioan 14,1-3).

Pustia se transformase într-un coșmar; erau vipere peste tot. Şerpii alunecau printre vasele de bucătărie şi se înco­lă­ceau în jurul ţăruşilor de la cort. Se strecurau printre jucăriile copiilor şi stăteau la pândă pe rogojinile de dormit. Dinţii lor se înfigeau adânc, injectând otravă mortală.

Pustia, care fusese cândva refugiul lui Israel, a devenit cimiti­rul lui. Sute de oameni zăceau pe moarte. Înţelegându-şi situaţia nenorocită, părinţi terorizaţi alergau către cortul lui Moise, cerând ajutor. „Moise s-a rugat pentru popor.”

Răspunsul lui Dumnezeu? Modelează un şarpe din aramă şi înalţă-l cât mai sus – şi toţi cei care vor privi la el vor trăi. „Moise a făcut un şarpe de aramă şi l-a pus într-o prăjină; şi oricine era muşcat de un şarpe şi privea spre şarpele de aramă trăia” (Num. 21,9).

Şarpele a fost dintotdeauna simbolul lui Satana (Gen. 3; Apoc. 12), reprezentând păcatul. Tabăra se aruncase în braţele lui Satana. Remediul lui Dumnezeu? A privi nu la un miel adus jertfă pe altarul de la sanctuar, ci la un şarpe de bronz.

Era un simbol straniu al lui Hristos. Tot aşa cum chipul şerpilor ce muşcau a fost înălţat pe o prăjină, Isus, făcut „într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Rom. 8,3), avea să fie înălţat pe crucea ruşinii (Ioan 3,14.15). El a devenit păcat, luând asupra Sa păcatele tuturor acelora care au trăit sau vor trăi pe pământ. „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5,21). Privind la Hristos, omenirea neajutorată poate găsi viaţă.

Cum poate întruparea să aducă mântuire pentru omenire? Ce efect a avut ea asupra Fiului? Cum a putut Dumnezeu să devină o fiinţă umană şi de ce a fost necesar acest lucru?

Întruparea: profeţii şi împlinire

Planul lui Dumnezeu de a-i salva pe aceia care s-au înstrăinat de sfatul Său atotînţelept (Ioan 3,16; 1 Ioan 4,9) a demonstrat în mod convingător iubirea Sa. În acest plan, Fiul Său a fost „cunoscut mai înainte de întemeierea lumii” ca jertfă pentru păcat, să fie speranţa rasei umane (1 Petru 1,19.20). El avea să ne conducă înapoi la Dumnezeu şi să ofere eliberarea de păcat, prin nimicirea lucrărilor celui rău (1 Petru 3,18; Mat. 1,21; 1 Ioan 3,8).

Păcatul i-a deconectat pe Adam şi pe Eva de la sursa vieţii, lucru care ar fi trebuit să aibă ca rezultat moartea lor imediată. Dar, în armonie cu planul făcut înainte de întemeierea lumii (1 Petru 1,20.21), în consiliul păcii (Zah. 6,13), Dumnezeu Fiul S-a interpus între ei şi dreptatea divină, făcând o punte peste abis, oprind acţiu­nea morţii. Deci, chiar înainte de cruce, harul Său a ţinut în viaţă fiinţele omeneşti căzute şi le-a asigurat mântuirea. Dar, ca să ne poată reabilita pe deplin ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu, El a trebuit să devină om.

De îndată ce Adam şi Eva au păcătuit, Dumnezeu le-a dat o speranţă, promiţând că va pune o ostilitate supranaturală între şarpe şi femeie, între sămânţa lui şi sămânţa ei. În declaraţia criptică din Geneza 3,15, şarpele şi sămânţa acestuia îi reprezintă pe Satana şi urmaşii săi; femeia şi sămânţa ei îi simbolizează pe poporul lui Dumnezeu şi pe Mântuitorul lumii. Această declaraţie a fost prima asigurare cu privire la faptul că lupta dintre bine şi rău se va sfârşi cu victoria Fiului lui Dumnezeu.

Confruntarea va fi câştigată totuşi cu un preţ dureros. „Acesta [Mântuitorul] îţi va zdrobi capul [al lui Satana], şi tu [Satana] îi vei zdrobi călcâiul [al Mântuitorului]” (Gen. 3,15). Nimeni nu va ieşi nevătămat din acest conflict.

Din acel moment, omenirea L-a căutat pe Cel Făgăduit. Vechiul Testament relatează această căutare. Profeţiile preziceau că, atunci când Cel Promis va sosi, lumea va avea dovezile care să confirme identitatea Sa.

O ilustrare profetică a mântuirii. După ce păcatul a intrat în lume, Dumnezeu a instituit un sistem de sacrificii animale, spre a ilustra misiunea Mântuitorului care avea să vină (Gen. 4,4). Acest sistem simbolic vizualiza modul în care Dumnezeu Fiul avea să nimicească păcatul.

Din cauza păcatului – călcarea Legii lui Dumnezeu – omenirea avea de înfruntat moartea. (Gen. 2,17; 3,19; 1 Ioan 3,4; Rom. 6,23). Legea lui Dumnezeu cerea viaţa păcătosului. Dar, în infinita Sa iubire, Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său, „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3,16). Ce act de neînţeles al bunăvoinţei divine! Dumnezeu Fiul cel veşnic a suportat singur, prin substituire, pedeapsa pentru păcat, astfel încât să ne poată oferi iertarea şi împăcarea cu Dumnezeirea.

După ieşirea poporului Israel din Egipt, jertfele erau aduse într-un cort, ca parte a unui legământ din cadrul relaţiei dintre Dumnezeu şi poporul Său. Ridicat de Moise, în armonie cu modelul Sanctuarului din ceruri, sanctuarul şi serviciile lui au fost instituite spre a ilustra Planul de Mântuire (Ex. 25,8.9.40; Evrei 8,1-5).

Pentru obţinerea iertării, un păcătos pocăit aducea ca jertfă un animal care nu avea niciun defect – o reprezentare a Mântuitorului cel neprihănit. Păcătosul trebuia să-şi aşeze mâna pe capul ani­malului nevinovat şi să-şi mărturisească păcatele (Lev. 1,3.4). Acest act simboliza transferarea păcatului, de la păcătosul vinovat la victima nevinovată, înfăţişând astfel caracterul înlocuitor (substitutiv) al jertfei aduse.

Deoarece „fără vărsare de sânge nu este iertare de păcate” (Evrei 9,22), păcătosul trebuia să sacrifice animalul, scoţând astfel în evidenţă natura mortală a păcatului. Această cale tristă de a exprima speranţa era singura cale a păcătosului de a-şi exprima credinţa.

După lucrarea preotului (Lev. 4 – 7), păcătosul primea iertarea păcatelor prin credinţa lui în moartea înlocuitoare a Răscumpără­torului ce avea să vină, pe care o simboliza animalul adus jertfă (Lev. 4,26.31.35). Noul Testament Îl recunoaşte pe Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca fiind „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1,29). Prin sângele Său preţios, „Mielul fără cusur şi fără prihană” (1 Petru 1,19) a realizat pentru omenire răscumpărarea de pedeapsa finală pentru păcat.

Profeţii despre un Mântuitor. Dumnezeu a promis că Mesia-Mântuitorul – Cel Uns – va veni pe linia genealogică a lui Avraam. „În sămânţa ta vor fi binecuvântate toate neamurile pământului” (Gen. 22,18; 12,3).

Isaia a profetizat că Mântuitorul va veni ca un copil de parte bărbătească şi va avea atât natură divină, cât şi natură umană: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii” (Is. 9,6). Acest Răscumpărător va urca pe tronul lui David şi va ridica o împărăţie veşnică a păcii (Is. 9,7). Betleemul avea să fie locul Lui de naştere (Mica 5,2).

Naşterea acestei Persoane divino-umane avea să fie supranaturală. Citând din Isaia 7,14, Noul Testament declară: „Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu şi-i va pune numele Emanuel, Dumnezeu este cu noi” (Mat. 1,23).

Misiunea Mântuitorului este exprimată în aceste cuvinte: „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi; El M-a trimis să-i vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia şi prinşilor de război, izbăvirea, să vestesc un an de îndurare al Domnului şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru: să mângâi pe toţi cei întristaţi” (Is. 61,1.2; vezi şi Luca 4,18.19).

În mod surprinzător, Mesia avea să fie respins. El avea să fie înfăţişat ca un „Lăstar care iese dintr-un pământ uscat”. „N-avea nici frumuseţe, nici strălucire care să ne atragă privirile şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă… Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa… Şi noi nu L-am băgat în seamă” (Is. 53,2-4).

Un prieten apropiat îl va trăda (Ps. 41,9) pentru treizeci de arginţi (Zah. 11,12). În timpul procesului Său, El avea să fie scuipat şi bătut (Is. 50,6). Aceia care L-au crucificat aveau să tragă la sorţi pentru hainele pe care le purta (Ps. 22,18). Niciunul dintre oasele Sale nu avea să fie zdrobit (Ps. 34,20), dar coasta avea să-i fie străpunsă (Zah. 12,10). În suferinţele Sale, El nu Se va opune, ci „ca o oaie mută, înaintea celor ce o tund, n-a deschis gura” (Is. 53,7).

Mântuitorul nevinovat va suferi nespus de mult pentru păcătoşi. „El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui… El a fost străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi… Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor… El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte” (Is. 53,4-8).

Mântuitorul identificat. Numai Isus Hristos a împlinit aceste profeţii. Scriptura trasează genealogia Sa de la Avraam, numindu-L fiul lui Avraam (Mat. 1,1), iar Pavel afirmă că făgăduinţa făcută lui Avraam şi seminţei sale a fost împlinită în Hristos (Gal. 3,16). Titlul mesianic de „Fiul lui David” I s-a aplicat într-o mare măsură (Mat. 21,9). El a fost identificat ca Mesia cel Făgăduit, care va ocupa tronul lui David (Fapte 2,29.30).

Naşterea lui Isus a fost într-adevăr supranaturală. Fecioara Maria „s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt” (Mat. 1,18-23). Un decret roman a adus-o la Betleem, locul de naştere profetizat (Luca 2,4-7).

Unul dintre numele lui Isus a fost Emanuel, sau „Dumnezeu cu noi”, care a reflectat natura Sa divinoumană şi a ilustrat identificarea lui Dumnezeu cu neamul omenesc (Mat. 1,23). Numele Lui obişnuit, Isus, scoate în evidenţă misiunea Sa de Mântuitor: „Şi-I vei pune numele Isus, pentru că El îl va mântui pe poporul Lui de păcatele sale” (Mat. 1,21).

Isus Şi-a identificat misiunea cu cea a lui Mesia, profetizată în Isaia 61,1.2, spunând: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit” (Luca 4,17-21).

Deşi a făcut o profundă impresie asupra poporului Său, mesajul Lui a fost în general respins (Ioan 1,11; Luca 23,18). Cu puţine excepţii, n-a fost recunoscut ca Mântuitor al lumii. În loc de acceptare, a fost ameninţat cu moartea (Ioan 5,16; 7,19; 11,53).

Spre sfârşitul celor trei ani şi jumătate ai lucrării Domnului Hristos, Iuda Iscarioteanul, un ucenic al Său, L-a vândut (Ioan 13,18; 18,2) pentru treizeci de arginţi (Mat. 26,14.15). În loc să opună rezistenţă, El i-a mustrat pe ucenicii Săi pentru că au încercat să-L apere (Ioan 18,4-11).

Deşi nevinovat de vreo fărădelege, în mai puţin de douăzeci şi patru de ore după ce a fost arestat, El a fost scuipat, bătut, judecat, condamnat la moarte şi crucificat (Mat. 26,67; Ioan 19,1-16; Luca 23,14.15). Soldaţii au tras la sorţi pentru haina Lui (Ioan 19,23.24). În timpul crucificării, niciunul dintre oasele Lui nu a fost zdrobit (Ioan 19,32.33.36) şi, după ce a murit, soldaţii I-au străpuns coasta cu o suliţă (Ioan 19,34.37).

Moartea lui Hristos a fost recunoscută de urmaşii Săi ca unica jertfă valabilă în favoarea păcătoşilor. „Dar Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Rom. 5,8). „Trăiţi în dragoste, după cum şi Hristos” – scria Pavel – „ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi, ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu” (Ef. 5,2).

Timpul slujirii şi al morţii Sale. Biblia ne arată faptul că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume „la împlinirea vremii”(Gal. 4,4). Când Şi-a început lucrarea, Hristos a declarat: „S-a împlinit vremea” (Marcu 1,15). Aceste referiri la timp sunt indicii că lucrarea Mântuito­rului s-a desfăşurat în armonie cu o plănuire profetică foarte exactă.

Cu cinci secole înainte, prin Daniel, Dumnezeu a profetizat timpul exact al începutului lucrării lui Hristos, precum şi timpul morţii Sale.[1]

Spre încheierea celor 70 de ani ai captivităţii lui Israel în Babilon, Dumnezeu i-a spus lui Daniel că a stabilit pentru poporul iudeu şi pentru Ierusalim o perioadă de probă de 70 de săptămâni.

În acest timp, prin pocăinţă şi pregătindu-se pentru venirea lui Mesia, naţiunea iudaică trebuia să împlinească planul lui Dumnezeu cu ea.

Daniel a scris, de asemenea, despre „ispăşirea nelegiuirii” şi despre „aducerea neprihănirii veşnice” ca marcând această perioadă. Aceste acţiuni mesianice arătau că Mântuitorul va veni în timpul acestei perioade (Dan. 9,24).

Profeţia lui Daniel specifică faptul că venirea lui Mesia urmează să aibă loc după „7 săptămâni” plus „62 de săptămâni”, sau un total de 69 de săptămâni de la „darea poruncii de rezidire a Ierusalimului” (Dan. 9,25). După 69 de săptămâni, Mesia (Unsul) „va fi stârpit şi nu va avea nimic” (Dan. 9,26) – o referire la moartea Sa înlocuitoare. El avea să moară în mijlocul celei de-a 70-a săptămâni, când va face „să înceteze jertfa şi darul de mâncare” (Dan. 9,27).

Cheia înţelegerii timpului profetic se află în principiul biblic că o zi în timpul profetic este echivalentă cu un an solar propriu-zis (Num. 14,34; Ezech. 4,6).[2] Conform acestui principiu an-zi, cele 70 de săptă­mâni (sau 490 de zile profetice) reprezintă 490 de ani literali.

Daniel declară că această perioadă avea să înceapă cu „darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului” (Dan. 9,25). Acest decret, care le dădea o deplină autonomie iudeilor, a fost emis în cel de-al şaptelea an de domnie a împăratului persan Artaxerxe şi a devenit aplicabil în toamna anului 457 î.Hr. (Ezra 7,8.12-26; 9,9).[3] În conformitate cu profeţia, după 483 de ani (69 de săptămâni profetice) de la decret, Mesia Cârmuitorul avea să vină. Patru sute optzeci şi trei de ani, începând din 457 î.Hr., ne duc până în toamna anului 27 d.Hr., când Domnul Isus a fost botezat şi Şi-a început activitatea publică.[4] Acceptând aceste date: 457 î.Hr. şi 27 d.Hr., Gleason Archer declară că a fost „o remarcabilă exactitate în împlinirea unei astfel de profeţii străvechi. Numai Dumnezeu putea profetiza venirea Fiului Său cu o precizie atât de uimitoare; acest fapt sfidează orice explicaţie raţională”.[5]

La botezul Său în Iordan, Isus a fost uns de Duhul Sfânt şi a primit confirmarea lui Dumnezeu că este „Mesia” (în ebraică) sau „Hristos” (în greacă) – ambele însemnând „Cel Uns” (Luca 3,21.22; Fapte 10,38; Ioan 1,41). Când Isus a spus „s-a împlinit vremea” (Marcu 1,15), El S-a referit la împlinirea acestui timp profetic.

La mijlocul celei de a 70-a săptămâni, în primăvara anului 31, exact la trei ani şi jumătate după botezul Domnului Hristos, Mesia avea să pună capăt sistemului jertfelor, dându-Şi viaţa. În clipa morţii Sale, perdeaua dinăuntrul templului, în mod miraculos, „s-a rupt în două, de sus până jos” (Mat. 27,51), indicând abolirea de către Cer a tuturor serviciilor de la templu.

Toate darurile şi sacrificiile au prefigurat jertfa atotsuficientă a lui Mesia. Când Isus Hristos, adevăratul Miel al lui Dumnezeu, a fost sa­crificat pe Golgota ca preţ de răscumpărare pentru păcatele noastre (1 Petru 1,19), realitatea a întâlnit simbolul, ceea ce era umbra lucrurilor viitoare a devenit realitate. Serviciile de la sanctuarul pământesc nu mai erau necesare.

Exact la momentul profetizat, în timpul sărbătorii Paştelui, El a murit. Cu adevărat, spune Pavel, „Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit” (1 Cor. 5,7). Această uimitoare exactitate a profeţiei temporale ne oferă una dintre cele mai puternice dovezi ale adevărului istoric fundamental că Isus Hristos este Mântuitorul de mult profetizat al lumii.

Învierea Mântuitorului. Biblia a profetizat nu numai moartea Mântuitorului, ci şi învierea Sa. David a prezis „că sufletul Lui nu va fi lăsat în locuinţa morţilor şi trupul Lui nu va vedea putrezirea” (Fapte 2,31; Ps. 16,10). Deşi Hristos i-a sculat şi pe alţii dintre morţi (Marcu 5,35-42; Luca 7,11-17; Ioan 11), propria Sa înviere a demonstrat puterea ce se află în spatele declaraţiei că este Mântuitorul lumii: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată” (Ioan 11,25.26).

După înviere, El a declarat: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale locuinţei morţilor” (Apoc. 1,17.18).

Cele două naturi ale lui Isus Hristos

Declarând: „Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi” (Ioan 1,14), Ioan a exprimat un adevăr profund. Întruparea lui Dumnezeu Fiul este o taină. Scriptura numeşte manifestarea lui Dumnezeu în trup ca fiind „taina evlaviei” (1 Tim. 3,16).

Creatorul lumilor, El, în care era plinătatea Dumnezeirii, a devenit Pruncul neajutorat din ieslea Betleemului. Cu mult mai presus decât oricare dintre îngeri, egal cu Dumnezeu Tatăl în demnitate şi slavă, S-a coborât totuşi până acolo încât să poarte haina naturii umane.

Cu greu poate cineva să priceapă semnificaţia acestei taine sfinte, şi aceasta numai făcând apel la Duhul Sfânt pentru iluminare. În încercarea de a înţelege întruparea, este bine să ne aducem aminte că „lucrurile ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie…” (Deut. 29,29).

Isus Hristos este Dumnezeu adevărat. Care este dovada că Isus Hristos este divin? Cum S-a perceput El pe Sine? Au recunoscut oamenii divinitatea Lui?

1. Atributele divinităţii Sale. Hristos posedă caracteristici divine. El este atotputernic, omnipotent. El a spus că Tatăl I-a dat „toată puterea… în cer şi pe pământ” (Mat. 28,18; Ioan 17,2).
El este atotcunoscător, omniscient. În El, spunea Pavel, „sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (Col. 2,3).

Isus Şi-a afirmat şi omniprezenţa, prin asigurările pe care ni le-a dat: „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mat. 28,20). „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mat. 18,20).

Deşi divinitatea Sa avea capacitatea naturală a omniprezenţei, Isus Hristos întrupat a renunţat în mod voluntar la aceasta. El a ales să fie omniprezent prin lucrarea Duhului Sfânt (Ioan 14,16-18).

Epistola către Evrei confirmă imuabilitatea Sa – faptul că El nu Se schimbă – declarând: „Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Evr. 13,8).

Existenţa Lui prin Sine Însuşi a fost evidenţiată atunci când a afirmat că are „viaţa în Sine” (Ioan 5,26), iar Ioan a mărturisit că „în El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1,4). Declaraţia lui Hristos: „Eu sunt învierea şi viaţa” (Ioan 11,25) confirmă că în El viaţa este „originală, neîmprumutată şi nederivată”.[6]

Sfinţenia este o parte a naturii Sale. Când a anunţat-o pe Maria (la Buna Vestire), îngerul i-a spus: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea, Sfântul care se va naşte din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1,35). La vederea lui Isus, demonii strigau: „Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret?… Te ştiu cine eşti: ‘Eşti Sfântul lui Dumnezeu!’” (Marcu 1,24).

El este iubire. „Noi am cunoscut dragostea Lui”, scria Ioan, „prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi” (1 Ioan 3,16).

El este veşnic. Isaia îl numeşte „Părintele veşniciilor” (Is. 9,6). Mica se referă la El ca la Unul „a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei” (Mica 5,2). Pavel datează existenţa Sa „mai înainte de toate lucrurile” (Col. 1,17) şi Ioan este de acord cu aceasta, spunând: „El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1,2-3).[7]

2. Puterea şi prerogativele Sale divine. Lucrările lui Dumnezeu Îi sunt atribuite lui Isus. El este identificat atât ca fiind Creator (Ioan 1,3; Col. 1,16), cât şi Susţinător, căci „toate se ţin prin El” (Col. 1,17; Evr. 1,3). Cu glasul Lui, El îi poate învia pe cei morţi (Ioan 5,28.29), va judeca lumea la sfârşitul timpului (Mat. 25,31.32) şi iartă păcatele (Mat. 9,6; Marcu 2,5-7).

3. Numele Sale divine. Numele Sale dezvăluie natura Sa divină. Emanuel înseamnă „Dumnezeu este cu noi” (Mat. 1,23). Atât cei credincioşi, cât şi demonii I se adresează cu apelativul „Fiul lui Dumnezeu” (Marcu 1,1; Mat. 8,29; vezi şi Marcu 5,7). Numele sacru al lui Dumnezeu din Vechiul Testament – Iehova sau Yahweh – Îi este aplicat lui Isus. Matei foloseşte cuvintele din Isaia 40,3, „pregătiţi calea Domnului” pentru a descrie lucrarea de pregătire pentru misiunea lui Hristos (Mat. 3,3). Ioan Îl identifică pe Isus cu Domnul oştirilor stând pe tronul Său (Is. 6,1.3; Ioan 12,41).

4. Divinitatea Sa recunoscută. Ioan Îl descrie pe Isus ca fiind Cuvântul divin care „S-a făcut trup” (Ioan 1,14). Toma Îl recunoaşte pe Hristos cel înviat ca fiind „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan 20,28). Pavel se referă la El ca la Unul care este „mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci” (Rom. 9,5), iar în Epistola către Evrei, este considerat Dumnezeu şi Domn al creaţiei (Evr. 1,8.10).[8]

5. Mărturia personală. Isus Hristos, personal, a declarat că este egal cu Dumnezeu. El Se identifică pe Sine cu „EU SUNT” (Ioan 8,58) – Dumnezeul Vechiului Testament. El Îl numea pe Dumnezeu „Tatăl Meu”, în loc de „Tatăl nostru” (Ioan 20,17). Iar atunci când a declarat că „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10,30), El susţinea că era „de o substanţă” cu Tatăl, „având aceleaşi atribute”.[9]

6. Implicita egalitate cu Dumnezeu. Egalitatea Sa cu Dumne­zeu Tatăl este luată ca atare în formula botezului (Mat. 28,19), a binecuvântării apostolice (2 Cor. 13,14), în sfatul dat de Domnul Hristos înainte de despărţirea Sa de ucenici (Ioan 14,16) şi în prezentarea de către Pavel a darurilor spirituale (1 Cor. 12,4-6). Scriptura Îl descrie pe Isus Hristos ca fiind „oglindirea slavei lui Dumnezeu” şi „întipărirea Fiinţei Lui” (Evrei 1,3). Iar atunci când I S-a cerut să-L arate pe Dumnezeu Tatăl, Isus a răspuns: „Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14,9).

7. El este adorat ca Dumnezeu. Oamenii L-au adorat şi I S-au închinat (Mat. 28,17; vezi şi Luca 14,33). „Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine” (Evr. 1,6). Pavel scria că „în numele lui Isus, să se plece orice genunchi… şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul” (Fil. 2,10.11). Mai multe formule Îi acordă lui Hristos „slava în vecii vecilor” (2 Tim. 4,18; Evrei 13,21; 2 Petru 3,18).

8. Natura Sa divină, o necesitate. Domnul Hristos a împăcat omenirea cu Dumnezeu. Oamenii au avut nevoie de o perfectă manifestare a caracterului lui Dumnezeu, astfel încât să poată lega o relaţie personală cu El. Hristos a satisfăcut această nevoie, manifestând slava lui Dumnezeu (Ioan 1,14). „Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1,18; vezi şi 17,6). Isus mărturiseşte că „Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14,9).
În totală dependenţă de Tatăl (Ioan 5,30), Hristos a folosit puterea Sa divină pentru a face cunoscută iubirea lui Dumnezeu. Cu putere divină, El S-a descoperit pe Sine ca Mântuitorul cel iubitor, trimis de Tatăl ca să vindece, să refacă şi să ierte păcatele (Luca 6,19; Ioan 2,11; 5,1-15.36; 11,41-45; 14,11; 8,3-11). Cu toate acestea, El niciodată nu a săvârşit vreo minune pentru a Se cruţa pe Sine de necazurile şi suferinţele pe care oamenii le-ar îndura dacă ar fi în împrejurări asemănătoare.

Isus Hristos este „una în natură, în caracter şi în planuri cu Dumnezeu Tatăl”.[10] El este Dumnezeu adevărat.

Isus Hristos este om adevărat. Sfânta Scriptură dă mărturie despre faptul că, pe lângă natura Sa divină, Isus Hristos are şi o natură umană. Acceptarea acestei doctrine este crucială. Oricine „mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu” şi oricine nu mărturiseşte acest lucru „nu este de la Dumnezeu”
(1 Ioan 4,2.3). Naşterea în trup omenesc a lui Isus Hristos, dezvolta­rea Sa ulterioară, trăsăturile şi mărturia Sa personală constituie dovezi ale naturii Sale umane.

1. Naşterea Sa în trup omenesc. „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi” (Ioan 1,14). Aici, cuvântul „trup” înseamnă „natură umană”, o natură inferioară naturii Sale cereşti. Într-un limbaj simplu, Pavel spune că „Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său născut din femeie” (Gal. 4,4; vezi şi Gen. 3,15). Hristos a fost făcut „asemenea oamenilor” şi „ca un om” (Fil. 2,7-8). Această manifestare a lui Dumnezeu în natură umană este „taina evlaviei” (1 Tim. 3,16).
În genealogia lui Hristos se face referire la El ca fiind „Fiul lui David” şi „Fiul lui Avraam” (Mat. 1,1). După natura Sa umană, El „S-a născut din sămânţa lui David” (Rom. 1,3; 9,5) şi a fost „Fiul Mariei” (Marcu 6,3). Deşi a fost născut dintr-o femeie, aşa cum se naşte orice alt copil, în cazul Său există o mare deosebire, ceva unic. Maria era o fecioară şi acest Copil a fost conceput de către Duhul Sfânt (Mat. 1,20-23; Luca 1,31-37). Prin mama Sa, El putea pretinde adevărata natură umană.

2. Dezvoltarea Sa umană. Isus a fost supus legilor dezvoltării umane. El „creştea şi Se întărea; era plin de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era peste El” (Luca 2,40.52). La vârsta de 12 ani, a devenit conştient de misiunea Sa divină (Luca 2,46-49). În tot timpul copilăriei, El a fost supus părinţilor Săi (Luca 2,51).
Drumul spre cruce a fost un drum de continuă dezvoltare, prin suferinţe, care au jucat un rol important în creşterea Sa. El „a învăţat să asculte prin lucrurile pe care Le-a suferit. Şi după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut, pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice” (Evr. 5,8.9; 2,10.18). Deşi a trăit experienţa acestei dezvoltări, El n-a păcătuit.

3. A fost numit „om”. Ioan Botezătorul şi Petru se referă la El ca fiind „un om” (Ioan 1,30; Fapte 2,22). Pavel vorbeşte despre „darul pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur Om, adică în Isus Hristos” (Rom. 5,15). El este „omul” prin care a venit „învierea morţilor” (1 Cor. 15,21); „singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos” (1 Tim. 2,5). Adresându-Se vrăjmaşilor Săi, Isus Hristos Se referă la Sine ca fiind om: „Dar acum căutaţi să Mă omorâţi, pe Mine, un om care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu” (Ioan 8,40).
Expresia preferată a lui Isus pentru a vorbi despre Sine – expresie pe care a folosit-o de 77 de ori – a fost „Fiul omului” (Mat. 8,20; 26,2). Titlul de „Fiu al lui Dumnezeu” îndreaptă atenţia asupra funcţiilor Sale în cadrul Dumnezeirii. Numele de „Fiu al omului” subliniază solidaritatea Sa cu omenirea, prin întrupare.

4. Trăsăturile Sale omeneşti. Dumnezeu i-a făcut pe oameni „cu puţin mai prejos decât îngerii” (Ps. 8,5). În mod asemănător, Scripturile Îl prezintă pe Isus ca pe Unul care a fost făcut pentru puţină vreme mai prejos decât îngerii (Evr. 2,9). Natura Sa umană a fost creată şi nu deţinea puteri supraomeneşti.
Hristos trebuia să fie cu adevărat om; aceasta făcea parte din misiunea Sa. Cerându-I-se să aibă caracteristicile esenţiale ale naturii umane, El a fost „părtaş cărnii şi sângelui” (Evr. 2,14). În toate lucrurile, Hristos a fost făcut „asemenea” celorlalte fiinţe omeneşti (Evr. 2,17). Natura Sa umană avea aceleaşi particularităţi mintale şi fizice ca restul omenirii: foamea, setea, oboseala şi neliniştea (Mat. 4,2; Ioan 19,28; 4,6; vezi şi Mat. 26,21; 8,24).

În lucrarea pentru alţii, El a manifestat compasiune, mânie îndreptăţită şi durere (Mat. 9,36; Marcu 3,5). Adesea era tulburat şi îndurerat şi chiar a plâns (Mat. 26,38; Ioan 12,27; 11,33.35; Luca 19,41). El S-a rugat cu strigăte şi cu lacrimi, o dată mergând până acolo încât a transpirat sânge (Evr. 5,7; Luca 22,44). Viaţa Sa de rugăciune exprima deplina dependenţă de Dumnezeu (Mat. 26,39-44; Marcu 1,35; 6,46; Luca 5,16; 6,12).

Isus a parcurs experienţa morţii (Ioan 19,30.34). El a înviat nu ca un spirit, ci cu un corp (Luca 24,36-43).

5. Până unde S-a identificat cu natura umană. Biblia ne face cunoscut faptul că Hristos este al doilea Adam. El a trăit într-o fire asemănătoare cu a omului păcătos (Rom. 8,3). Până unde S-a identificat El cu natura căzută a omenirii? A devenit El identic cu omenirea căzută? O înţelegere corectă a expresiei „într-o fire asemănătoare cu a păcatului” sau a omului păcătos este de o importanţă crucială. Păreri incorecte au creat disensiuni şi lupte în decursul întregii istorii a bisericii creştine.

a. El a fost „într-o fire asemănătoare cu a păcatului”. Şarpele înălţat în pustie, descris anterior, ne ajută să înţelegem într-o anumită măsură natura umană a lui Isus Hristos. După cum chipul de aramă, făcut asemenea şerpilor veninoşi, a fost înălţat pentru vindecarea poporului, tot astfel Fiul lui Dumnezeu, făcut „într-o fire asemănătoare cu a păcatului”, avea să fie Mântuitorul lumii.
Înainte de întrupare, Isus a avut „chipul lui Dumnezeu”; altfel spus, natura divină Îi aparţinea de la început (Ioan 1,1; Fil. 2,6.7). Luând „chipul unui rob”, El a lăsat deoparte prerogativele divine. A devenit Robul Tatălui Său (Is. 42,1), pentru a aduce la îndeplinire voinţa Tatălui (Ioan 6,38; Mat. 26,39.42). A îmbrăcat divinitatea Sa în haina naturii umane, a fost făcut „într-o fire asemănătoare cu a păcatului”, sau în natura căzută a fiinţelor umane (Rom. 8,3).[11] Acest lucru nu arată nicidecum că Isus Hristos este păcătos, că a luat parte la acte păcătoase sau că a nutrit gânduri păcătoase. Deşi făcut într-o fire asemănătoare cu a păcatului, El a fost fără păcat, iar lipsa păcatului din viaţa Sa este mai presus de orice îndoială.

b. El a fost al doilea Adam. Biblia face o paralelă între Adam şi Hristos, numindu-L pe Adam „omul dintâi” şi pe Isus Hristos „al doilea Adam” sau „omul al doilea” (1 Cor. 15,45.47). Dar Adam avea un avantaj faţă de Hristos. La căderea sa, el trăia în Paradis. Avea o natură umană desăvârşită, posedând o deplină vigoare a trupului şi a minţii.
Dar nu aşa au stat lucrurile cu Isus. Când El a luat asupra Sa natura umană, aceasta era deja deteriorată de 4.000 de ani de păcat, pe o planetă blestemată din cauza păcatului. Astfel, pentru ca El să poată mântui pe cei ce se află în adâncimile decăderii, Hristos a luat asupra Lui natura umană care, comparată cu natura necăzută a lui Adam, scăzuse în putere fizică şi mintală – deşi El a făcut acest lucru fără să păcătuiască.[12]

Când a luat asupra Sa natura umană ce purta urmările păca­tului, Isus Hristos a fost supus bolilor şi slăbiciunilor prin care trec toţi oamenii. Natura Lui umană era „cuprinsă de slăbiciune” sau „neputinţe” (Evr. 5,2; Mat. 8,17; Is. 53,4). El era conştient de limitele corpului Său. De aceea, „în zilele vieţii Sale pământeşti a înălţat rugăciuni şi cereri cu strigă­te mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte” (Evr. 5,7), identificându-Se astfel cu neamul omenesc atât de obişnuit cu slăbiciunile şi nevoile.

Astfel, „natura umană a lui Hristos nu a fost natura lui Adam, adică natura lui Adam înainte de cădere; nici natura ome­nească decăzută, adică, în toate privinţele, natura lui Adam după cădere. Nu era natura adamică, pentru că Isus avea slăbiciunile nevinovate ale celor căzuţi. Nu era nici natura decăzută, deoarece El n-a coborât niciodată în necurăţia morală. De aceea, natura Sa umană a fost, în modul cel mai real, natura noastră umană, dar fără păcat”.[13]

c. Experienţa Sa în ispită. În ce măsură şi cum L-au afectat ispitele pe Hristos? A fost uşor sau dificil pentru El să le re­ziste? Felul în care a înfruntat ispitele demonstrează faptul că El a fost într-adevăr om.
(i) „Ispitit în toate lucrurile ca şi noi”. Faptul că Isus Hristos a fost „ispitit în toate lucrurile ca şi noi” (Evr. 4,15) ne arată că El a fost părtaş la natura noastră omenească. Ispita şi posibilitatea păcătuirii erau lucruri reale pentru Hristos. Dacă El n-ar fi putut păcătui, atunci El n-ar fi fost om şi n-ar fi putut fi nici exemplul nostru. Hristos a luat asupra Sa natura noastră umană cu toate slăbiciunile ei, inclusiv posibilitatea de a ceda ispitei.

Cum a putut El oare să fie ispitit „în toate lucrurile”, aşa cum suntem noi ispitiţi?

Este clar că „în toate lucrurile” nu înseamnă că El a întâmpinat aceleaşi ispite cu care ne confruntăm noi astăzi. El n-a fost niciodată ispitit – de exemplu – să urmărească programe TV cu un conţinut trivial sau să calce regulile de circulaţie, conducând cu o viteză mai mare decât cea permisă.

Problema de bază în cazul tuturor ispitelor este aceea dacă ne supunem sau nu lui Dumnezeu voinţa noastră. În confruntarea Lui cu ispitele, Isus a păstrat întotdeauna legătura cu Dumnezeu. Printr-o continuă dependenţă de puterea divină, El a rezistat cu succes celor mai teribile tentaţii, deşi era om.

Biruinţa Domnului Hristos asupra ispitei îi dă capacitatea să simtă cu noi în slăbiciunea omenească. Biruinţa noastră asupra ispitei se obţine prin menţinerea dependenţei noastre de El. „Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda” (1 Cor. 10,13).

Trebuie să recunoaştem că, în final, „este o taină lăsată neexplicată muritorilor faptul că Hristos a putut fi ispitit în toate lucrurile ca şi noi, şi totuşi să fie fără păcat”.[14]

(ii) „El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit”. Domnul Hristos a suferit în timp ce era supus ispitei (Evr. 2,18). A fost făcut desăvârşit prin suferinţe (Evr. 2,10). Pentru că El, în mod personal, a înfruntat puterea ispitei, putem fi siguri că înţelege cum să ajute pe oricine este ispitit. Suportând tentaţiile la care este supusă natura umană, El a fost una cu neamul omenesc.

Cum a suferit Domnul Hristos fiind ispitit? Deşi El era „într-o fire asemănătoare cu a păcatului”, facultăţile Sale spirituale erau libere de orice contaminare a păcatului. Drept urmare, natura Sa sfântă era foarte sensibilă. Orice contact cu ceea ce era rău Îl durea. De aceea, pentru că El a suferit într-un raport direct proporţional cu perfecţiunea sfinţeniei Sale, ispita I-a adus mai multă suferinţă lui Isus Hristos decât oricui.[15]

Cât de mult a suferit Isus Hristos? Experienţa Sa din pustie, Ghetsemani şi Golgota demonstrează faptul că El a rezistat ispitei până la sânge (Evr. 12,4).

Isus Hristos nu numai că a suferit mult mai mult, şi aceasta în raport cu sfinţenia Sa, dar a şi întâmpinat ispite mult mai puternice decât avem de întâmpinat noi, oamenii.
B. F. Wescott notează: „Ceea ce Îl face [pe Hristos] să aibă milă şi înţelegere faţă de păcătoşi în încercările lor nu este experienţa păcatului, ci cunoaşterea puterii ispitirii, pe care numai cel fără de păcat o poate resimţi în toată intensitatea ei. Cel care cade se supune ispitei înainte ca aceasta să-şi exercite presiunea maximă.”[16] F. F. Bruce este de acord, adăugând: „Cu toate acestea, El a suportat triumfător orice formă a încercării pe care un om o poate îndura, şi aceasta fără niciun fel de scădere a credinţei Sale în Dumnezeu sau vreo slăbire a ascultării Sale de El. O astfel de rezistenţă în faţa încercărilor implică mai mult, nicidecum mai puţin decât suferinţa umană obişnuită”.[17]

De asemenea, Domnul Hristos a făcut faţă unei ispite puternice care n-a fost cunoscută niciodată de om – ispita de a folosi puterea divină în folosul Său. E. G. White declară: „El primise onoare în curţile cereşti şi era obişnuit cu puterea absolută. Pentru El era dificil să Se păstreze la nivelul naturii umane aşa cum este pentru oameni să se ridice deasupra nivelului scăzut al naturii lor căzute şi să devină părtaşi la natura divină.”[18]

d. Putea păcătui Isus? Răspunsurile pe care le dau creştinii la întrebarea dacă Hristos Isus putea păcătui sau nu diferă. Noi suntem de acord cu Filip Schaff, care spunea că: „Dacă El [Hristos] ar fi fost înzestrat de la început cu perfecţiune, desăvârşire absolută, sau cu imposibilitatea de a păcătui, atunci El n-ar fi fost un om adevărat şi nici un model vrednic de urmat; sfinţenia Sa, în loc de a fi o realizare proprie şi un merit inerent, ar fi fost un dar întâmplător sau exterior, iar ispitirea Sa, un spectacol ireal.”[19] Karl Ullmann adaugă: „Istoria ispitirii, chiar dacă ar fi explicată, n-ar mai avea nicio importanţă, iar declaraţia din Epistola către Evrei, că ‘El a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi’, ar fi fără însemnătate.”[20]

6. Natura fără păcat a lui Isus Hristos. Este de la sine înţeles că natura divină a lui Isus era fără păcat. Dar ce putem spune despre natura Sa umană?
Biblia înfăţişează natura umană a lui Isus Hristos ca fiind fără păcat. Naşterea Sa a fost supranaturală. El a fost conceput de către Duhul Sfânt (Mat. 1,20). Înainte de a Se naşte, a fost descris ca „Sfântul care se va naşte din tine” (Luca 1,35). El a luat asupra Sa natura omului, în starea ei căzută, purtând consecinţele păcatului, dar nu păcătoşenia ei. El a fost una cu omenirea, cu excepţia păcatului.

Isus a fost „ispitit în toate lucrurile ca şi noi, dar fără păcat”, fiind „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi” (Evr. 4,15; 7,26). Pavel a scris că El „n-a cunoscut păcat” (2 Cor. 5,21). Petru dă mărturie despre faptul că „El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug” (1 Petru 2,22), comparându-L cu un miel „fără cusur şi fără prihană” (1 Petru 1,19; Evr. 9,24). „În El”, spune Ioan, „nu este păcat… El însuşi este neprihănit” (1 Ioan 3,5-7).

Isus a luat asupra Sa natura noastră, cu toate limitele şi predispo­ziţiile ei, dar El a fost liber de degradarea ereditară şi liber de păcatul comis. El i-a somat pe adversarii Săi spunând: „Cine dintre voi Mă poate dovedi că am păcat?” (Ioan 8,46). Când a stat în faţa celei mai grele încercări, a declarat: „Vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine” (Ioan 14,30). Isus n-a avut niciun fel de înclinaţii spre păcat şi nicio pasiune păcătoasă. Niciuna dintre avalanşele ispitelor n-a putut înfrânge credincioşia Sa faţă de Dumnezeu.

Isus niciodată nu a făcut nicio mărturisire a vreunui păcat înfăptuit şi nici n-a adus vreo jertfă pentru păcat. El nu S-a rugat: „Tată, iartă-Mă”, ci „Tată, iartă-i” (Luca 23,34). Întotdeauna căutând să facă voia Tatălui Său, şi nu voia Sa, Isus a menţinut neîntreruptă dependenţa Sa de Tatăl (Ioan 5,30).

Spre deosebire de natura umană decăzută, „natura spirituală” a lui Isus este pură şi sfântă, „liberă de orice mânjitură a păcatului”.[21] Ar fi o greşeală să credem că El este „în totul om”, aşa ca noi. El este al doilea Adam, unicul Fiu al lui Dumnezeu. Şi nici nu trebuie să gândim despre El „ca despre un om cu înclinaţii spre păcat”. În timp ce natura Sa umană a fost ispitită în toate lucrurile în care natura umană este ispitită, El niciodată n-a căzut. El niciodată n-a păcătuit. Niciodată n-a fost în El vreo înclinaţie spre păcat.[22]

Cu adevărat, Isus este exemplul cel mai înalt şi cel mai sfânt al umanităţii. El este fără păcat şi tot ceea ce El a făcut a demonstrat desăvârşirea. Cu adevărat, a fost exemplul perfect al umanităţii lipsite de păcat.

7. Necesitatea luării de către Hristos a naturii umane. Sfânta Scriptură ne prezintă diferite motive pentru care Hristos a trebuit să ia asupra Sa natura umană.

a) Ca să fie Mare-Preot al neamului omenesc. Fiind Mesia, Isus trebuia să ocupe poziţia de Mare-Preot, sau Mijlocitor între Dumnezeu şi om (Zah. 6,13; Evr. 4,14-16). Această funcţie cerea natură umană. Isus Hristos a îndeplinit condiţiile:
(i) Putea fi „îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, fiindcă şi El era cuprins de slăbiciune” (Evr. 5,2). (ii) Este „milos şi vrednic de încredere”, pentru că în toate lucrurile „a trebuit să Se asemene fraţilor Săi” (Evr. 2,17). (iii) „Poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi”, pentru că „El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit” (Evr. 2,18). (iv) Simte cu cei slabi, pentru că „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evr. 4,15).

b) Pentru a salva şi cea mai decăzută persoană. Pentru a-i întâlni pe oameni pe terenul lor şi pentru a-i salva pe cei fără speranţă, El a coborât până la nivelul unui slujitor, al unui rob (Fil. 2,7).

c) Ca să-Şi dea viaţa pentru păcatele lumii. Natura divină a lui Isus Hristos nu putea să moară. Pentru a muri, Hristos trebuia să aibă o natură umană. El a devenit deci om şi a achitat în locul nostru plata pentru păcat, care este moartea (Rom. 6,23; 1 Cor. 15,3). Ca fiinţă omenească, El a gustat moartea pentru fiecare om (Evr. 2,9).

d) Ca să fie Exemplul nostru. Pentru a constitui un exemplu, arătând cum ar trebui să trăiască oamenii, Hristos, ca fiinţă umană, trebuia să trăiască o viaţă fără păcat. Ca al doilea Adam, El a spulberat mitul că omul nu poate asculta de Legea lui Dumnezeu şi că nu poate câştiga biruinţa asupra păcatului. El a demonstrat că este posibil pentru om să fie credincios, să se supună voinţei lui Dumnezeu. Acolo unde primul Adam a căzut, al doilea Adam a câştigat lupta cu păcatul şi cu Satana şi a devenit atât Mântuitorul, cât şi Exem­plul nostru desăvârşit. În puterea Sa, biruinţa Lui poate fi a noastră (Ioan 16,33).
Privind la El, oamenii sunt schimbaţi „în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă” (2 Cor. 3,18). „Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus… Uitaţi-vă dar cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeţi inima şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre” (Evr. 12,2.3). Cu adevărat, Hristos a suferit pentru noi şi ne-a lăsat un exemplu, ca să călcăm pe urmele Lui (1 Petru 2,21; vezi şi Ioan 13,15).

Îmbinarea celor două naturi

Persoana lui Isus Hristos are două naturi: divină şi umană. El este Dumnezeu-om. Dar să reţinem că întruparea cerea ca Fiul cel veşnic al lui Dumnezeu să ia asupra Sa natura umană, şi nicidecum ca omul Isus să obţină divinitatea. Mişcarea este de la Dumnezeu la om, nu de la om la Dumnezeu.

În Isus, aceste două naturi s-au contopit într-o singură persoană. Să urmărim câteva dovezi biblice:

Hristos, îmbinarea a două naturi. Pluralitatea implicită Dumnezeului trinitar nu se regăseşte în Hristos. Biblia Îl descrie pe Isus ca fiind o persoană, nicidecum două. Diferite texte se referă la natura divină şi umană şi totuşi vorbesc numai despre o persoană. Pavel a descris persoana lui Isus Hristos ca fiind Fiul lui Dumnezeu (natura divină) care a fost născut dintr-o femeie (natura umană – Gal. 4,4). În acest fel, Isus, „măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu” (natura divină), ci „S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor” (natura umană – Fil. 2,6.7).

Dubla natură a lui Hristos nu este compusă dintr-o putere sau o influenţă divină abstractă, care este legată de natura Sa umană. Ioan spune: „Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1,14). Pavel scria că Dumnezeu L-a trimis pe „Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Rom. 8,3); Dumnezeu „a venit în trup” (1 Tim. 3,16; 1 Ioan 4,2).

Împletirea celor două naturi. Adesea, Biblia Îl descrie pe Fiul lui Dumnezeu în termenii naturii Sale umane. Dumnezeu a răscumpărat biserica Sa cu propriul Său sânge (Fapte 20,28; Col. 1,13.14). În alte situaţii, Îl caracterizează pe Fiul omului în termenii naturii Sale divine (vezi Ioan 3,13; 6,62; Rom. 9,5).

Când Hristos a venit în lume, I-a fost pregătit „un trup” (Evr. 10,5). Când a luat asupra Sa natura umană, divinitatea Sa a fost îmbrăcată în haina naturii omeneşti. Acest lucru nu s-a realizat schimbând natura umană în cea divină sau divinitatea în umanitate. El n-a ieşit din Sine mergând spre o altă natură, ci a luat asupra Sa natura umană. În acest fel, natura divină şi cea umană au fost împletite.

Când S-a întrupat, Hristos n-a încetat să fie Dumnezeu şi nici divi­nitatea Sa n-a fost redusă la nivelul naturii umane. Fiecare natură şi-a păstrat locul. „În El”, spune Pavel, „locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2,9). La crucificare, natura Sa umană a fost cea care a murit, nu divinitatea, căci acest lucru ar fi fost imposibil.

Necesitatea unirii celor două naturi. O înţelegere a interrelaţiilor dintre cele două naturi ale lui Hristos ne oferă o viziune edificatoare asupra misiunii lui Hristos şi a propriei noastre mântuiri.

1. Pentru a-i împăca pe oameni cu Dumnezeu. Numai un Mântuitor divino-uman putea să aducă mântuirea. La întrupare, Hristos, pentru a le putea împărtăşi credincioşilor Săi natura Sa divină, a luat asupra Sa natura umană. Prin meritele sângelui unui Dumnezeu-om, cei credincioşi pot fi părtaşi la natura divină (2 Petru 1,4).
Scara din visul lui Iacov Îl simbolizează pe Hristos venind la noi acolo unde ne aflăm. El a luat asupra Sa natura umană şi a biruit, pentru ca noi – făcându-ne părtaşi la natura Sa – să putem deveni biruitori. Braţele Sale divine se prind de tronul lui Dumnezeu, în timp ce în natura Sa umană îmbrăţişează omenirea, legându-ne de Dumnezeu, unind astfel pământul cu cerul.

Combinarea naturii divine cu cea umană face eficientă jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos. Viaţa fără păcat a unei fiinţe umane sau chiar a unui înger nu putea face ispăşire pentru păcatele neamului omenesc. Numai Creatorul divino-uman putea răscumpăra omenirea.

2. Pentru a acoperi divinitatea cu umanitatea. Domnul Hristos Şi-a acoperit divinitatea Sa cu haina umanităţii, lăsând la o parte slava cerească şi maiestatea, astfel încât păcătoşii să fie în stare să rămână în viaţă în prezenţa Sa, fără să fie nimiciţi. Deşi era încă Dumnezeu, El nu Se înfăţişa ca Dumnezeu (Fil. 2,6-8).

3. Pentru a trăi biruitor. Numai natura umană a Domnului Hristos n-ar fi putut suporta puternicele înşelăciuni ale lui Satana. Dar în El locuia „trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2,9). El a putut să învingă păcatul deoarece S-a bazat în totalitate pe Tatăl (Ioan 5,19.30; 8,28) şi „puterea Sa divină combinată cu natura Sa umană a câştigat în favoarea omului o biruinţă veşnică”.[23]
Experienţa Domnului Hristos de trăire a unei vieţi de biruinţă nu este privilegiul Său exclusiv. El n-a exercitat nicio putere pe care omul să n-o poată exercita. Şi noi, de asemenea, putem fi „plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Ef. 3,19). Prin puterea divină a Domnului Hristos, noi putem avea acces la „tot ce priveşte viaţa şi evlavia”
(2 Petru 1,3).

Cheia acestei experienţe este credinţa în „făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe”, prin care noi putem fi „părtaşi firii dumnezeieşti, după ce [am] fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte”
(2 Petru 1,3.4). El ne oferă aceeaşi putere prin care El a biruit, astfel încât toţi oamenii să poată asculta cu devotament şi să aibă o viaţă de biruinţă.

Promisiunea încurajatoare a Domnului Hristos este una de victorie. „Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apoc. 3,21).

Funcţiile Domnului Hristos

Slujba de profet, de preot şi de împărat erau chemări speciale, cerând – în general – un serviciu de consacrare în funcţia respectivă, prin ungere (1 Împ. 19,16; Ex. 30,30; 2 Sam. 5,3). Mesia care avea să vină, Cel Uns – arătau profeţiile – avea să ocupe toate aceste trei slujbe. Domnul Hristos Îşi aduce la îndeplinire lucrarea de Mijlocitor între Dumnezeu şi noi prin funcţiile pe care le are, de profet, preot şi împărat. Domnul Hristos Profetul proclamă voinţa lui Dumnezeu în ceea ce ne priveşte; Hristos Preotul ne reprezintă pe noi înaintea lui Dumnezeu şi pe Dumnezeu înaintea noastră, iar Hristos Împăratul exercită autoritatea plină de har a lui Dumnezeu peste poporul Său.

Domnul Hristos Profetul. Dumnezeu i-a descoperit lui Moise lucrarea profetică a Domnului Hristos: „Le voi ridica din mijlocul fraţilor lor un proroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui şi el le va spune tot ce-i voi porunci Eu” (Deut. 18,18). Contemporanii Domnului Hristos au recunoscut împlinirea acestei prorocii (Ioan 6,14; 7,40; Fapte 3,22.23).

Isus S-a prezentat ca „proroc” (Luca 13,33). El a proclamat cu autoritate profetică (Mat. 7,29) principiile împărăţiei lui Dumnezeu (Mat. 5 – 7; 22,36-40) şi a dezvăluit viitorul (Mat. 24,1-51; Luca 19,41-44).

Înainte de întruparea Sa, Domnul Hristos i-a umplut pe scriitorii Bibliei cu Duhul Său şi le-a dat profeţii despre suferinţele Sale şi despre slava ce avea să urmeze (1 Petru 1,11). După înălţare, El a continuat să Se descopere oamenilor. Scripturile ne spun că El a dat „mărturia” – „duhul prorociei” – rămăşiţei Sale credincioase (Apoc. 12,17; 19,10; vezi şi cap. 18 al cărţii de faţă).

Domnul Hristos Preotul. Un jurământ divin a confirmat în mod categoric preoţia lui Mesia: „Domnul a jurat şi nu-I va părea rău: ‘Tu eşti preot în veac, în felul lui Melhisedec’” (Ps. 110,4). Hristos n-a fost un descendent al lui Aaron. Asemenea lui Melhisedec, dreptul Său la preoţie venea prin numire divină (Evr. 5,6.10; vezi şi cap. 7). Preoţia Sa mijlocitoare are două faze: o fază pământească şi o fază cerească.

1. Preoţia pământească a lui Hristos. Rolul preotului la altarul arderii-de-tot simboliza lucrarea pământească a Domnului Hristos. Isus Hristos era în mod desăvârşit calificat pentru slujba de preot: El era cu adevărat om, era „chemat de Dumnezeu” şi a acţionat în „lucrurile privitoare la Dumnezeu”, având sarcina specială de a aduce „daruri şi jertfe pentru păcate” (Evr. 5,1.4.10).
Lucrarea preotului era aceea de a-i împăca pe închinători cu Dumnezeu prin sistemul jertfelor, care reprezenta măsurile luate în vederea ispăşirii pentru păcat (Lev. 1,4; 4,29.31.35; 5,10; 16,6; 17,11). În felul acesta, jertfa continuă de pe altarul arderii-de-tot simboliza posibilitatea ispăşirii neîntrerupte.

Aceste sacrificii nu erau suficiente. Ele nu-i puteau face perfecţi pe cei ce le aduceau, nu le luau păcatele şi nici nu le dădeau o conştiinţă curată (Evr. 10,1-4; 9,9). Ele erau o simplă umbră a unor lucruri bune ce aveau să vină (Evr. 10, 1; vezi şi 9,9.23.24). Vechiul Testament spune că Mesia însuşi va lua locul acestor animale de jertfă (Ps. 40,6-8; Evr. 10,5-9). Aceste sacrificii arătau deci spre suferinţele şi moartea ispăşitoare a Domnului Hristos, Mântuitorul. El, Mielul lui Dumnezeu, S-a făcut păcat pentru noi. S-a făcut blestem pentru noi; sângele Său ne curăţă de orice păcat (2 Cor. 5,21; Gal. 3,13; 1 Ioan 1,7; 1 Cor. 15,3).

Astfel, în timpul lucrării Sale pământeşti, Isus Hristos a fost atât preot, cât şi jertfă. Moartea Sa pe cruce a reprezentat o parte a lucrării Sale preoţeşti. După sacrificiul Său la Golgota, mijlocirea Sa preoţească a avut ca sediu Sanctuarul ceresc.

2. Preoţia cerească a lui Hristos. Lucrarea preoţiei lui Isus a început pe pământ, iar El o desăvârşeşte în ceruri. Umilinţa Sa de pe pământ, ca rob al lui Dumnezeu care a îndurat suferinţa, Îl califică să fie Marele nostru Preot în ceruri (Evr. 2,17-18; 4,15; 5,2). Profeţia face cunoscut faptul că Mesia avea să fie preot pe tronul lui Dumnezeu (Zah. 6,13). După înviere, Hristos cel umilit a fost înălţat. Acum, Marele nostru Preot stă „la dreapta scaunului de domnie al măririi, în ceruri”, slujind în Sanctuarul ceresc (Evr. 8,1-2; 1,3; 9,24).
Domnul Hristos Şi-a început lucrarea de mijlocire imediat după înălţare. Norul de tămâie care se ridica în Sfânta din templu simbolizează meritele Domnului Hristos, rugăciunile şi neprihănirea Lui, care fac ca rugăciunile şi închinarea noastră să fie primite înaintea lui Dumnezeu. Tămâia putea fi oferită numai pe jarul luat de pe altarul arderii-de-tot, ceea ce demonstrează o intimă legătură între mijlocire şi jertfa ispăşitoare de pe altar. În acest fel, lucrarea de mijlocire a Domnului Hristos are la bază meritele jertfei Sale ispăşitoare, adusă deja la îndeplinire.

Mijlocirea Domnului Hristos oferă încurajare poporului Său: El este în stare „să îi mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei” (Evr. 7,25). Pentru că Domnul Hristos mijloceşte pentru poporul Său, toate acuzaţiile lui Satana şi-au pierdut temeiul legal (1 Ioan 2,1; Zah. 3,1). Apostolul Pavel întreabă în mod retoric: „Cine-i va osândi?” Apoi, tot el oferă asigurarea că Hristos, personal, Se află la dreapta lui Dumnezeu, mijlocind pentru noi (Rom. 8,34). Confirmând rolul Său de Mijlocitor, Domnul Hristos spune: „Adevărat, adevărat vă spun că orice veţi cere de la Tatăl, în numele Meu, vă va da” (Ioan 16,23).

Hristos Împăratul. Dumnezeu „Şi-a aşezat scaunul de domnie în ceruri şi domnia Lui stăpâneşte peste tot” (Ps. 103,19). Se înţelege de la sine că Fiul lui Dumnezeu, ca una dintre Persoanele Dumnezeirii, ia parte la această guvernare divină peste tot universul.

Domnul Hristos, ca Dumnezeu-om, Îşi va exercita autoritatea de împărat peste aceia care L-au acceptat ca Domn şi Mântuitor. „Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veşnic; toiagul de domnie al împărăţiei Tale este un toiag de dreptate” (Ps. 45,6; Evr. 1,8.9).

Împărăţia Domnului Hristos nu a fost întemeiată fără luptă, căci „împăraţii pământului se răscoală şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său” – Mesia (Ps. 2,2). Dar planurile lor cad. Dumnezeu Îl va aşeza pe Mesia pe tron, prin hotărârea Sa: „Eu am uns pe împăratul Meu pe Sion, Muntele Meu cel sfânt” (Ps. 2,6). El a declarat: „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut” (Evr. 1,5). Numele împăratului care va ocupa tronul lui David este „Domnul Neprihănirea Noastră” (Ier. 23,5.6). Autoritatea Sa este unică, pentru că El slujeşte pe tronul ceresc atât ca preot, cât şi ca împărat (Zah. 6,13).

Îngerul Gabriel i-a spus Mariei că Isus avea să fie împăratul mesianic: „Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1,33). Calitatea Sa de împărat este înfăţişată prin două tronuri, simbolizând cele două împărăţii ale Sale: „scaunul harului” (Evr. 4,16), reprezentând împărăţia harului, şi „scaunul de domnie al slavei Sale” (Mat. 25,31), simbolizând împărăţia slavei.

1. Împărăţia harului. Imediat după ce primii oameni au păcătuit, a fost instaurată împărăţia harului. Ea exista prin făgăduinţa lui Dumnezeu. Prin credinţă, oamenii puteau deveni cetăţeni ai acestei împărăţii. Dar ea nu a fost pe deplin instaurată decât la moartea Domnului Hristos. Când El a strigat pe cruce „S-a sfârşit”, cerinţele pentru Planul de Mântuire au fost îndeplinite şi noul legământ a fost ratificat (Evr. 9,15-18).

Declaraţia lui Isus Hristos: „S-a împlinit vremea şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Marcu 1,15) era o referire directă la îm­părăţia harului, ce avea să fie curând stabilită, în virtutea morţii Sale. Întemeiată pe lucrarea de răscumpărare, şi nu pe cea de creaţie, această împărăţie primeşte cetăţeni prin naştere din nou. Isus a decis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3,5, vezi şi 3,3). El compara creşterea ei cu dezvoltarea fenomenală a seminţei de muştar şi cu efectul drojdiei puse în făină (Marcu 4,22-31; Mat. 13,33).

Împărăţia harului nu se vede printr-o manifestare exterioară, ci prin efectul ei asupra inimii credincioşilor. Această împărăţie, predica Isus Hristos, „nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: ‘Uite-o aici sau uite-o acolo.’ Căci iată că împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17,20.21). Ea nu este o împărăţie a acestei lumi, ci, spunea El, este o împărăţie a adevărului. „Eu sunt împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu” (Ioan 18,37). Pavel spunea că aceasta este împărăţia lui Hristos, o împărăţie a „neprihănirii, păcii şi bucuriei în Duhul Sfânt”, în care au fost strămutaţi cei credincioşi (Rom. 14,17; Col. 1,13).

Instaurarea acestei împărăţii a fost o experienţă cumplită, confirmând faptul că nu există coroană fără cruce. La încheierea lucrării Sale publice, Isus, Mesia, Dumnezeul-om, a venit la Ierusalim ca moştenitor legal al tronului lui David. Aşezat pe un măgăruş, după obiceiul iudaic pentru o intrare regală (Zah. 9,9), El a acceptat omagiul spontan, entuziast al masei de oameni. În timpul intrării Sale triumfale în cetatea regală, „o foarte mare mulţime” şi-a întins hainele pentru a forma un covor, rupând ramuri de palmier şi strigând: „Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este Cel care vine în Numele Domnului!” (Mat. 21,8.9), împlinind astfel profeţia lui Zaharia. Hristos Se înfăţişează acum pe Sine ca împăratul mesianic.

Din nefericire, revendicarea tronului de către El nu a rămas fără opoziţie. Ura satanică împotriva „Celui fără păcat” a ajuns la apogeu. Într-un interval de douăsprezece ore, apărătorii credinţei, Sinedriul, L-au arestat în secret, L-au judecat şi L-au condamnat la moarte.

În timpul judecării Sale, Isus Hristos a declarat în mod public că El era Fiul lui Dumnezeu şi împărat al poporului Său (Luca 23,3; Ioan 18,33-37). Ca răspuns la declaraţiile Lui, a fost batjocorit, îmbrăcat într-o haină regală şi încoronat, dar nu cu o coroană de aur, ci cu una de spini (Ioan 19,2). Primirea Lui ca împărat a fost o parodie. Lăudându-L, ostaşii îşi băteau joc de El, spunând: „Plecăciune, împăratul iudeilor” (Ioan 19,3). Iar când Pilat, guvernatorul roman, L-a prezentat naţiunii spunând: „Iată împăratul vostru!”, propriii Săi concetăţeni L-au respins în unanimitate, strigând: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!” (Ioan 19,14.15).

Prin cea mai profundă umilire – moartea pe cruce – Isus Hristos a confirmat împărăţia harului. Curând după aceea, înălţarea Sa a pus capăt umilinţei. La înălţare, El a fost întronat în ceruri ca Preot şi Împărat, împărţind tronul cu Tatăl Său (Ps. 2,7.8; Evr. 1,3-5; Fil. 2,9-11;
Ef. 1,20-23). Această întronare nu I-a dat – ca Fiu divin al lui Dumnezeu – vreo putere ce nu-I aparţinuse înainte. Dar acum, ca Mijlocitor divino-uman, natura Sa omenească participa pentru prima dată la slava şi puterea cerească.

2. Împărăţia slavei. O reprezentare a împărăţiei slavei a fost dată pe Muntele Schimbării la faţă. Acolo, Isus Hristos S-a prezentat în slava Sa. „El S-a schimbat la faţă înaintea lor; faţa Lui a strălucit ca soarele şi hainele I s-au făcut albe ca lumina” (Mat. 17,2). Moise şi Ilie îi reprezentau pe cei răscumpăraţi – Moise, pe cei care au murit în Hristos şi care vor fi înviaţi, şi Ilie, pe cei credincioşi care vor fi luaţi la ceruri la revenirea lui Isus, fără să mai aibă experienţa morţii.

Împărăţia slavei va fi instaurată prin manifestări cataclismice la revenirea lui Hristos (Mat. 24,27.30.31; 25,31.32). După judecată, când lucrarea de mijlocire a Fiului omului din Sanctuarul ceresc se va fi sfârşit, „Cel îmbătrânit de zile” – Dumnezeu Tatăl – Îi va da „stăpânire, slavă şi putere împărătească” (Dan. 7,9.10.14). Apoi, „domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Preaînalt. Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică, şi toate puterile Îi vor sluji şi-L vor asculta!” (Dan. 7,27).

Împărăţia slavei va fi, în final, instituită pe întregul pământ la încheierea Mileniului, când Noul Ierusalim va coborî din ceruri (Apoc. 20,21). Acceptându-L pe Isus Hristos ca Mântuitor personal, putem deveni astăzi cetăţeni ai împărăţiei harului Său şi ai împărăţiei slavei, la a doua Sa venire. Înaintea noastră stă o viaţă cu posibilităţi nelimitate. Viaţa pe care o oferă Domnul Hristos nu este o viaţă plină de eşecuri, speranţe şi visuri irosite, ci o viaţă de creştere, o viaţă de umblare cu Mântuitorul, plină de succes. Este o viaţă ce manifestă din ce în ce mai mult iubire adevărată, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe şi înfrânare a poftelor (Gal. 5,22.23) – roade ale legăturii cu Isus Hristos, ofe­rite tuturor acelora care-şi încredinţează Lui viaţa. Cine poate rezista oare unei asemenea oferte?

[1] Cu referire la profeţia celor 70 de săptămâni, vezi 70 Weeks, Leviticus and the Nature of Prophecy, F. B. Holbrook (Washington, D.C: Biblical Research Institute, Conferinţa Generală AZŞ, 1986), p. 3-127.

[2] Cu privire la argumentele biblice privind principiul an-zi, vezi W. H. Shea, Selected Studies on Prophetic Interpretation (Washington D.C., Review and Herald, 1982) p. 56-93.

[3] Datele pentru domnia lui Artaxerxe au fost stabilite în mod cert după datele olimpiadelor, canonul lui Ptolemeu, Papirusul Elefantin şi tăbliţele cuneiforme babiloniene.

[4] Vezi, de asemenea, C. M. Maxwell, God Cares (Mountain View, CA, Pacific Press, 1981, vol. 1), p. 216-218.

[5] G. L. Archer, Encyclopedia of Bible Difficulties (Grand Rapids, MI: Zonder­van, 1982), p. 291.

Dumnezeu Duhul cel veşnic a fost activ împreună cu Tatăl şi cu Fiul în lucrarea de creare a lumii, de întrupare şi de răscumpărare. El i-a inspirat pe scriitorii Sfintelor Scripturi. El a umplut viaţa Domnului Hristos cu putere. El atrage şi convinge oameni, iar pe aceia care răspund, îi înnoieşte şi îi transformă după chipul lui Dumnezeu. Trimis de Tatăl şi de Fiul spre a fi totdeauna alături de copiii Săi, El revarsă daruri spirituale asupra bisericii, împuternicind-o pentru a da mărturie despre Hristos şi, în armonie cu Scripturile, o conduce în tot adevărul. (Gen. 1,1.2; Luca 1,35; 4,18; Fapte 10,38; 2 Petru 1,21; 2 Cor. 3,18; Ef. 4,11.12; Fapte 1,8; Ioan 14,16-18.26; 15,26.27; 16,7-13)

Deşi crucificarea i-a tulburat, i-a îndurerat şi i-a înspăi­mântat pe urmaşii lui Isus, învierea a adus zorile în viaţa lor. Când Domnul Hristos a rupt cătuşele morţii, împărăţia lui Dumnezeu a răsărit în inimile lor.

Acum, un foc de nestins ardea în sufletele lor. Diferenţele dintre ei, care, cu câteva săptămâni înainte, ridicaseră bariere neplăcute, acum s-au topit. Ei şi-au mărturisit unii altora greşelile şi şi-au des­chis pe deplin inimile, pentru a-L primi pe Isus, Împăratul lor înălţat la cer.

Unitatea acestei turme, cândva împrăştiate, creştea pe măsură ce ei petreceau zi după zi în rugăciune. Într-o astfel de zi, o zi de neuitat, Îl lăudau pe Dumnezeu când un zgomot asemenea vuietului puternic al unui uragan s-a făcut auzit în mijlocul lor. Ca şi când focul ce ardea în inimile lor devenise vizibil, limbi de foc s-au aşezat deasupra capului fiecăruia dintre ei. Asemenea unui foc violent, Duhul Sfânt a coborât asupra lor.

Plini de Duhul Sfânt, ucenicii n-au putut ţine în ei iubirea lor nouă, arzândă şi nici bucuria lor în Isus Hristos. Ei au început să vorbească entuziaşti în public despre vestea bună a mântuirii. Alertată de zgomotul produs, o mulţime de localnici, împreună cu pelerinii de alte naţionalităţi care erau prezenţi în Ierusalim, s-a îndreptat spre clădirea unde se aflau ucenicii. Plini de uimire şi ne­du­merire, cu toţii au auzit – în limba lor proprie – mărturia puternică a lucrărilor minunate ale lui Dumnezeu, rostită de nişte galileeni simpli, neinstruiţi.

„Nu înţeleg”, spuse cineva. „Ce înseamnă oare acest lucru?” Alţii încercau să explice ce se întâmpla, spunând: „Sunt beţi.” „Nu, nu este aşa!” a spus cu putere Petru, făcându-se auzit peste zgomotul mulţimii. „Nu este decât al treilea ceas din zi. Ceea ce aţi auzit şi văzut are loc datorită faptului că Isus Hristos cel înviat a fost înălţat la dreapta lui Dumnezeu şi ne-a dat acum Duhul Sfânt” (vezi Fapte 2).

Cine este Duhul Sfânt?

Biblia ne face cunoscut faptul că Duhul Sfânt este o persoană, nu o forţă impersonală. Declaraţii ca acestea: „Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte 15,28) scot în evidenţă faptul că primii creştini Îl considerau o persoană. Domnul Hristos, de asemenea, a vorbit despre El ca despre o persoană distinctă. „El Mă va proslăvi”, spunea El, „pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi” (Ioan 16,14). Versetele biblice care se referă la Treimea divină Îl descriu pe Duhul Sfânt ca pe o persoană (Mat. 28,19; 2 Cor. 13,14).

Duhul Sfânt are personalitate. El Se luptă (Gen. 6,3), învaţă (Luca 12,12), convinge de vinovăţia păcatului (Ioan 16,8), administrează problemele bisericii (Fapte 13,2), ajută şi mijloceşte (Rom. 8,26), inspiră (2 Petru 1,21) şi sfinţeşte (1 Petru 1,2). Aceste activităţi nu pot fi aduse la îndeplinire numai printr-o putere, influenţă sau atribut al lui Dumnezeu. Doar o persoană le poate face.

Duhul Sfânt este cu adevărat Dumnezeu

Scriptura Îl consideră pe Duhul Sfânt ca fiind Dumnezeu. Petru i-a spus lui Anania că, minţindu-L pe Duhul Sfânt, nu i-a minţit pe oa­meni, ci „pe Dumnezeu” (Fapte 5,3.4). Domnul Hristos definea păcatul de neiertat ca fiind „hula împotriva Duhului Sfânt”, spunând: „Oricine va vorbi împotriva Fiului omului va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor” (Mat. 12,31.32). Acest lucru poate fi adevărat numai dacă Duhul Sfânt este Dumnezeu.

Scriptura asociază atributele divine cu Duhul Sfânt. El este viaţă. Pavel se referă la El ca fiind „Duh de viaţă” (Rom. 8,2). El este adevăr. Domnul Hristos îl numeşte „Duhul adevărului” (Ioan 16,13). Expresiile „dragostea Duhului” (Rom. 15,30) şi „Duhul Sfânt al lui Dumnezeu” (Ef. 4,30) demonstrează faptul că iubirea şi sfinţenia sunt părţi ale naturii Sale.

Duhul Sfânt este omnipotent, atotputernic. El dă daruri spirituale „fiecăruia în parte, cum voieşte” (1 Cor. 12,11). Este omniprezent. Va locui cu poporul Său „în veac” (Ioan 14,16). Nimic nu poate scăpa influenţei Sale (Ps. 139,7-10). Este, de asemenea, omniscient, atotcunoscător, pentru că „Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” şi „nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, în afară de Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor. 2,10.11).

Şi lucrările lui Dumnezeu sunt asociate cu Duhul Sfânt. Atât crea­rea, cât şi învierea L-au implicat şi pe El. Iov spune: „Duhul lui Dumnezeu m-a făcut şi suflarea Celui Atotputernic îmi dă viaţă” (Iov 33,4). Şi psalmistul declară: „Îţi trimiţi Tu suflarea [Duhul Tău – KJV]: ele sunt zidite [create – Idem.]” (Ps. 104,30). Pa­vel spune: „Dacă Duhul Celui ce L-a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce L-a înviat pe Hristos Isus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi” (Rom. 8,11).

Numai un Dumnezeu personal, omniprezent, şi nu o influenţă impersonală sau o fiinţă creată a putut realiza minunea conceperii divinului Hristos în Maria. În Ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt a făcut ca Isus Hristos, unicul Dumnezeu-om, să fie universal prezent pentru toţi cei ce doreau să-L primească de bunăvoie.

Duhul Sfânt este considerat a fi egal cu Tatăl şi cu Fiul în formula baptismală (Mat. 28,19), în binecuvântarea apostolică (2 Cor. 13,14) şi în cuvântul referitor la darurile spirituale (1 Cor. 12,4-6).

Duhul Sfânt şi Dumnezeirea

Din veşnicie, Dumnezeu Duhul Sfânt a existat în cadrul Dumnezeirii ca cea de-a treia Persoană. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt în aceeaşi măsură existenţi prin Ei Înşişi. Deşi toţi sunt egali, în cadrul Treimii operează o relaţie funcţională (vezi cap. 2 al cărţii de faţă).

Adevărul despre Dumnezeu Duhul Sfânt este cel mai bine înţeles atunci când este văzut prin Isus Hristos. Când vine la cei credincioşi, Duhul Sfânt vine ca „Duhul lui Hristos”. El nu vine în virtutea dreptului Său. Activitatea Sa în istorie se concentrează în jurul misiunii şi lucrării de mântuire, săvârşită de Domnul Hristos. Duhul Sfânt a fost implicat activ în naşterea Domnului Hristos (Luca 1,35), a confirmat lucrarea Sa publică la botez (Mat. 3,16.17) şi îi aduce omenirii beneficiile jertfei Sale ispăşitoare şi ale învierii (Rom. 8,11).

În cadrul Dumnezeirii, Duhul Sfânt se pare că îndeplineşte rolul de executor. Când Tatăl L-a dat lumii pe Fiul Său (Ioan 3,16), Acesta a fost conceput în Maria de către Duhul Sfânt (Mat. 1,18-20). Duhul Sfânt a venit pentru a împlini planul, pentru a-l transpune în realitate.

Implicarea Duhului Sfânt în univers se poate vedea în prezenţa Sa la momentul creaţiei (Gen. 1,2). Originea vieţii şi menţinerea ei depind de lucrarea Lui; îndepărtarea Lui înseamnă moarte. Biblia spune că, dacă Dumnezeu „Şi-ar lua înapoi duhul şi suflarea, tot ce este carne ar pieri deodată, şi omul s-ar întoarce în ţărână” (Iov 34,14.15; compară cu 33,4). Putem vedea reflectări ale lucrării creatoare a Duhului Sfânt în lucrarea Sa re-creatoare, împlinită înăuntrul fiecărei persoane care este sincer deschisă faţă de Dumnezeu. Dumnezeu Îşi aduce la îndeplinire lucrarea Sa în oameni prin Duhul Său Creator. Deci la întrupare, la creare şi la recreare, Duhul a venit ca să aducă la îndeplinire planurile lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt promis

Noi am fost meniţi să fim locuri în care să locuiască Duhul Sfânt (1 Cor. 3,16). Păcatul lui Adam şi al Evei i-a despărţit atât de Grădina Edenului, cât şi de Duhul Sfânt care era în ei. Acea separare continuă şi în prezent – enormitatea nelegiuirii dinainte de Potop L-a determinat pe Dumnezeu să declare: „Duhul Meu nu va rămâne pururea în om” (Gen. 6,3).

În vremurile Vechiului Testament, Duhul Sfânt înzestra unele persoane ca să aducă la îndeplinire sarcini speciale (Num. 24,2; Jud. 6,34; 1 Sam. 10,6). Uneori, El este „în” persoane (Ex. 31,3; Is. 63,11). Fără îndoială că adevăraţii credincioşi au fost întotdeauna conştienţi de prezenţa Sa, dar profeţia anunţa o revărsare a Duhului peste „orice făptură” (Ioel 2,28) – un moment când o mare manifestare a Duhului Sfânt avea să aducă o nouă eră.

Câtă vreme lumea rămânea în mâinile uzurpatorului, revărsarea plinătăţii Duhului Sfânt trebuia să aştepte. Înainte ca Duhul să poată fi revărsat peste „toată făptura”, Domnul Hristos trebuia să aducă la îndeplinire lucrarea Sa pământească şi să aducă jertfa Sa ispăşitoare. Arătând către lucrarea Domnului Hristos ca lucrare a Duhului, Ioan Botezătorul spunea: „Cât despre mine, eu vă botez cu apă”, dar El „vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc” (Mat. 3,11). Dar Evangheliile nu ni-L prezintă pe Isus Hristos botezând cu Duhul Sfânt. Chiar cu câteva ore înainte de moartea Sa, Domnul Isus le-a promis ucenicilor: „Şi Eu Îl voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac, şi anume Duhul adevărului” (Ioan 14,16.17). A fost oare promisiunea botezului cu Duhul Sfânt realizată la cruce? Niciun porumbel n-a apărut în vinerea crucificării, ci numai întuneric şi fulgere.

Numai după înviere, Isus Hristos a suflat peste ucenicii Săi Duhul Sfânt (Ioan 20,22). El a zis: „Şi iată că voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; dar rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus” (Luca 24,49). Această putere va fi primită „când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi”, făcându-i pe credincioşi să fie martorii Lui până la marginile pământului (Fapte 1,8).

Ioan scria: „Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit” (Ioan 7,39). Acceptarea de către Tatăl a jertfei Domnului Hristos era condiţia necesară revărsării Duhului Sfânt.

Noua eră a început numai atunci când Domnul Hristos, Biruitorul, S-a aşezat pe tronul universului. Numai atunci L-a putut El trimite pe Duhul Său cel Sfânt în toată plinătatea Sa. Acum, „odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu”, spunea Petru, „a turnat” Duhul Sfânt (Fapte 2,33) asupra ucenicilor, care, aşteptând cu nerăbdare acest eveniment, s-au adunat „cu un cuget în rugăciune şi în ce­reri” (Fapte 1,5.14). În ziua Cincizecimii, la cincizeci de zile de la Golgota, era cea nouă a început cu toată forţa prezenţei Duhului Sfânt. „Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde şedeau ei [ucenicii]… Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt” (Fapte 2,2-4).

Misiunea Domnului Hristos şi cea a Duhului Sfânt erau total interdependente. Plinătatea Duhului Sfânt nu putea fi dată până când Isus Hristos nu Şi-ar fi terminat lucrarea. La rândul Său, Isus Hristos a fost conceput de Duhul Sfânt (Mat. 1,8-21), a fost botezat de Duhul Sfânt (Marcu 1,9.10), a fost condus de Duhul Sfânt (Luca 4,1), a făcut minuni prin Duhul Sfânt (Mat. 12,24-32), S-a adus pe Sine Însuşi jertfă ispăşitoare la Golgota prin Duhul (Evr. 9,14.15) şi, în parte, a fost înviat prin Duhul (Rom. 8,11).

Isus Hristos a fost prima Persoană care a experimentat plinătatea Duhului Sfânt. Adevărul uimitor este acela că Domnul nostru Isus Hristos este dispus să reverse Duhul Său asupra tuturor acelora care îl doresc arzător.

Misiunea Duhului Sfânt

În seara dinaintea morţii Domnului Hristos, cuvintele Sale despre apropiata Lui plecare i-au neliniştit foarte mult pe ucenici. Imediat, El i-a asigurat că Îl vor primi pe Duhul Sfânt ca reprezentantul Său personal. Ei nu aveau să fie lăsaţi orfani (Ioan 14,18).

Originea misiunii. Noul Testament Îl prezintă pe Duhul Sfânt într-un mod aparte. El este numit „Duhul lui Isus” (Fapte 16,7), „Duhul Fiu­lui Său” (Gal. 4,6), „Duhul lui Dumnezeu” (Rom. 8,9), „Duhul lui Hris­tos” (Rom. 8,9; 1 Petru 1,11) şi „Duhul lui Isus Hristos” (Fil. 1,19). Cine a iniţiat lucrarea Duhului Sfânt – Isus Hristos sau Dumnezeu Tatăl?

Când a făcut cunoscută originea misiunii Duhului Sfânt pentru lumea pierdută în păcat, Isus Hristos a menţionat două surse. În primul rând, S-a referit la Tatăl: „Eu Îl voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac” (Ioan 14,16; confruntă cu 15,26 – „de la Tatăl”). Botezul cu Duhul Sfânt El l-a numit „făgăduinţa Tatălui” (Fapte 1,4). În al doilea rând, Domnul Hristos S-a referit la Sine: „Vi-L voi trimite [pe Duhul Sfânt]” (Ioan 16,7). Astfel, Duhul Sfânt purcede atât de la Tatăl, cât şi de la Fiul.

Misiunea Sa în lume. Noi putem recunoaşte autoritatea Domnului Hristos numai prin influenţa Duhului Sfânt. Pavel spunea: „Nimeni nu poate zice: Isus este Domnul, decât prin Duhul Sfânt” (1 Cor. 12,3).

Ni se dă asigurarea că, prin Duhul Sfânt, Hristos, „adevărata Lu­mină, luminează pe orice om venind în lume” (Ioan 1,9). Misiunea Lui este aceea de a convinge lumea cu privire la „păcat, neprihănire şi ju­decată” (Ioan 16,8).

În primul rând, Duhul Sfânt ne convinge de păcat, în mod deose­bit de păcatul de a nu-L accepta pe Isus Hristos (Ioan 16,9). În al doilea rând, Duhul Sfânt face apel la toţi oamenii să accepte nepri­hă­nirea Domnului Hristos. Şi în al treilea rând, Duhul Sfânt ne avertizează în ceea ce priveşte judecata, un instrument puternic de a determina mintea întunecată de păcat să-şi vadă nevoia de pocăinţă şi de convertire.

Atunci când ne-am pocăit, putem trăi experienţa naşterii din nou prin botezul cu apă şi cu Duhul Sfânt (Ioan 3,5). Apoi viaţa noastră este o viaţă nouă, căci Duhul lui Hristos locuieşte în noi.

Lucrarea Sa pentru cei credincioşi. Majoritatea textelor cu pri­vire la Duhul Sfânt au legătură cu relaţia Sa cu poporul lui Dumne­zeu. Influenţa Sa sfinţitoare conduce la ascultare (1 Petru 1,2), dar nimeni nu continuă să aibă experienţa prezenţei Sale fără să întrunească anu­mite condiţii. Petru spune că Dumnezeu L-a dat pe Duhul Sfânt „celor ce ascultă [continuu] de El” (Fapte 5,32).[1] Astfel, cei credincioşi sunt avertizaţi cu privire la „împotrivirea”, „întristarea” şi „stingerea” Duhului (Fapte 7,51; Ef. 4,30; 1 Tes. 5,19).

Ce face Duhul Sfânt pentru cei credincioşi?

1. Îi ajută pe cei credincioşi. Când L-a prezentat pe Duhul Sfânt, Domnul Hristos L-a numit „un alt Mângâietor” (Parakletos) (Ioan 14,16). Acest cuvânt grecesc a fost tradus cu „Ajutor”, „Mângâietor”, „Sfătuitor” şi poate însemna, de asemenea, „Mijlocitor”, „Mediator” sau „Avocat”.
Numai un alt Parakletos mai este menţionat în Sfânta Scriptură, şi anume Domnul Hristos. El este Avocatul sau Mijlocitorul nostru înaintea Tatălui. „Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit” (1 Ioan 2,1).

Ca Mijlocitor, Mediator şi Ajutor, Domnul Hristos ne prezintă lui Dumnezeu şi ni-L descoperă pe Dumnezeu. Tot la fel, şi Duhul Sfânt ne călăuzeşte spre Hristos şi manifestă harul lui Hristos faţă de noi. Aceasta explică de ce Duhul Sfânt este numit „Duhul harului” (Evr. 10,29). Una dintre marile Sale contribuţii este aplicarea harului răscumpărător al Domnului Hristos în dreptul oamenilor (1 Cor. 15,10; 2 Cor. 9,4; Ioan 4,5.6).

2. Aduce adevărul lui Hristos. Domnul Hristos Îl numeşte pe Duhul Sfânt „Duhul adevărului” (Ioan 14,17; 15,26; 16,13). Funcţiile Lui includ aducerea aminte „de tot ce v-am spus Eu” (Ioan 14,26) şi, de asemenea, călăuzirea „în tot adevărul” (Ioan 16,13). Solia Sa dă mărturie despre Isus Hristos (Ioan 15,26). „Căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi” (Ioan 16,13.14).

3. Aduce prezenţa lui Hristos. Duhul Sfânt aduce nu numai mesajul despre Hristos, ci chiar prezenţa Domnului Hristos. Isus spunea: „Vă este de folos să Mă duc; căci dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite” (Ioan 14,16.17; 16,7).
Împiedicat de natura umană, omul Isus Hristos nu a fost omniprezent, motiv pentru care era indicat ca El să plece. Prin Duhul Sfânt, El poate fi întotdeauna pretutindeni. Domnul Isus a zis: „Şi Eu Îl voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac, şi anume, Duhul adevărului.” El a dat asigurarea că Duhul Sfânt va locui „cu voi şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi” (Ioan 14,17.18). „Duhul Sfânt este reprezentantul lui Hristos, dar fără trup omenesc şi, prin urmare, independent.”[2]

La întrupare, Duhul Sfânt i-a adus unei persoane prezenţa Domnului Hristos – Mariei. La Cincizecime, Duhul Sfânt I L-a adus lumii pe Isus Hristos cel biruitor. Făgăduinţele Domnului Hristos: „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi” (Evr. 13,5) şi „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mat. 28,20) îşi găsesc împlinirea prin Duhul Sfânt. Din acest motiv, Noul Testament Îi atribuie Duhului Sfânt un titlu ce n-a fost niciodată folosit pentru El în Vechiul Testament – „Duhul lui Isus Hristos” (Fil. 1,19).

Aşa după cum prin Duhul Sfânt atât Tatăl, cât şi Fiul fac din cei credincioşi locuinţa lor (Ioan 14,23), tot aşa, singura cale prin care cei credincioşi pot rămâne în Hristos este Duhul Sfânt.

4. Călăuzeşte acţiunile bisericii. Deoarece Duhul Sfânt aduce însăşi prezenţa lui Hristos, El este adevăratul vicar, înlocuitor al Domnului Hristos pe pământ. Ca centru neschimbător al autorităţii în materie de credinţă şi doctrină, căile prin care El conduce biserica se potrivesc pe deplin cu Biblia. „Caracteristica distinctivă a protestan­tismului – fără de care n-ar fi protestantism – este aceea că Duhul Sfânt este adevăratul vicar sau succesor al Domnului Hristos pe pământ. A depinde de organizaţie, de conducători sau de înţelepciunea oamenilor ar însemna să-l pui pe om în locul Dumnezeirii.”[3]
Duhul Sfânt a fost îndeaproape implicat în administrarea bisericii apostolice. În alegerea misionarilor, biserica a obţinut călăuzirea Sa, prin post şi rugăciune (Fapte 13,1-4). Cei aleşi erau cunoscuţi pentru deschiderea lor faţă de călăuzirea Duhului Sfânt. Cartea Faptele apostolilor îi descrie ca fiind „plini de Duhul Sfânt” (Fapte 13,9; compară cu vers. 52). Activitatea lor era sub controlul Său (Fapte 16,6.7). Pavel le amintea prezbiterilor bisericii că ei fuseseră puşi în slujbă de către Duhul Sfânt (Fapte 20,28).

Duhul Sfânt a jucat un rol important în rezolvarea dificultăţilor serioase ce ameninţau unitatea bisericii. Într-adevăr, Scriptura începe prezentarea hotărârilor primului conciliu al bisericii, prin cuvintele: „I S-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă…” (Fapte 15,28).

5. Înzestrează cu daruri speciale biserica. Duhul Sfânt i-a dat daruri speciale poporului lui Dumnezeu. În timpurile Vechiului Testament, „Duhul Domnului” a „venit asupra” unor persoane, dându-le puteri extraordinare, pentru a-l conduce şi elibera pe Israel (Jud. 3,10; 6,34; 11,29), precum şi capacitatea de a profetiza (Num. 11,17.25.26; 2 Sam. 23,2). Duhul Sfânt a venit asupra lui Saul şi a lui David când au fost unşi conducători ai poporului lui Dumnezeu (1 Sam. 10,6.10; 16,13). Anumitor oameni, umplerea cu Duhul Sfânt le-a adus o măiestrie artistică unică (Ex. 28,3; 31,3; 35,30-35).
Şi în biserica primară, tot prin Duhul Sfânt, Domnul Hristos a revărsat daruri. Duhul Sfânt a împărţit aceste daruri spirituale credincioşilor pe care i-a considerat vrednici; în acest fel, biserica întreagă a avut de câştigat (Fapte 2,38; 1 Cor. 12,7-11). El a asigurat puterea specială necesară vestirii Evangheliei până la marginile pământului (Fapte 1,8; vezi şi cap. 17 al cărţii de faţă).

6. Umple inimile credincioşilor. Întrebarea pusă de Pavel ucenicilor din Efes: „Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut?” (Fapte 19,2) este o întrebare crucială pentru fiecare credincios.
Când Pavel a primit un răspuns negativ, el şi-a pus mâinile peste aceşti ucenici, şi ei au primit botezul cu Duhul Sfânt (Fapte 19,6).

Această situaţie arată faptul că este vorba de două experienţe diferite: convingerea de păcat adusă de Duhul Sfânt şi umplerea vieţii cu Duhul Sfânt.

Domnul Isus Hristos a scos în evidenţă necesitatea naşterii din apă şi din Duh (Ioan 3,5). Chiar înainte de înălţare, El a poruncit ca noii credincioşi să fie botezaţi „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mat. 28,19). În conformitate cu această poruncă, Petru a predicat că „darul Duhului Sfânt” trebuie să fie primit la botez (Fapte 2,38). Şi Pavel confirmă importanţa botezului cu Duhul Sfânt (vezi cap. 15 al cărţii de faţă), într-un apel urgent adresat credincioşilor, ca ei să fie „plini” de Duhul Sfânt (Ef. 5,18).

Umplerea cu Duhul Sfânt, care ne transformă după chipul lui Dum­nezeu, continuă lucrarea de sfinţire începută la naşterea din nou. Dumnezeu ne-a mântuit după mila Sa „prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din plin peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru” (Tit. 3,5.6).

„Lipsa Duhului Sfânt este cea care face ca lucrarea Evangheliei să fie aşa lipsită de putere. Erudiţia, talentul, elocvenţa, orice dar moştenit sau dobândit poate să fie posedat, dar fără prezenţa Duhului lui Dumnezeu nicio inimă nu va fi atinsă şi niciun păcătos nu va fi câştigat pentru Hristos. Pe de altă parte, dacă sunt în legătură cu Domnul Hristos, dacă îşi însuşesc darurile Duhului Sfânt, atunci şi cei mai săraci şi mai simpli dintre ucenicii Săi vor avea o putere care va acţiona asupra inimilor. Dumnezeu îi face canale prin care să se reverse cea mai înaltă influenţă din univers.”[4]

Duhul Sfânt este o realitate vitală. Toate schimbările pe care Domnul Hristos le face în noi vin prin lucrarea Duhului Sfânt. Credincioşi fiind, trebuie să fim întotdeauna conştienţi de faptul că fără Duhul Sfânt noi nu putem face nimic (Ioan 15,5).

Astăzi, Duhul Sfânt ne îndreaptă atenţia spre cel mai mare dar al iubirii, pe care Dumnezeu l-a oferit prin Fiul Său. El ne invită călduros să nu ne opunem apelurilor Sale, ci să acceptăm singura cale prin care putem fi împăcaţi cu iubitorul şi milostivul nostru Tată.

[1] Vezi A. V. Wallenkampf, New by the Spirit (Mountain View, CA: Pacific Press, 1978), p. 49, 50.

Dumnezeu este Creator al tuturor lucrurilor şi a exprimat în Scriptură raportul autentic al activităţii Sale creatoare. În şase zile, Dumnezeu „a făcut cerurile şi pământul” şi toate fiinţele vii de pe pământ şi S-a odihnit în ziua a şaptea a acelei prime săptămâni. În acest fel, El a instituit Sabatul ca un memorial perpetuu al încheierii lucrării Sale creatoare. Primul bărbat şi prima femeie au fost făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ca o încoronare a lucrării de creaţie, dându-li-se stăpânire peste pământul întreg şi pri­mind răspunderea de a se îngriji de el. Când lucrarea de creare a lumii a fost terminată, aceasta a fost „foarte bună”, declarând slava lui Dumnezeu. (Gen. 1,2; Ex. 20,8-11; Ps. 19,1-6; 33,6.9; 104; Evrei 11,3)

Relatarea biblică este simplă. La comanda creatoare a lui Dumnezeu, „cerurile şi pământul, marea şi tot ce este în ele” (Ex. 20,11) au apărut imediat. Cele numai şase zile au fost martore ale schimbării de la „pustiu şi gol” la o planetă luxuriantă, plină de creaturi pe deplin mature şi diferite specii de plante. Planeta noastră a fost înfrumuseţată prin culori luminoase, curate şi strălucitoare, prin forme şi parfumuri, toate îmbinate cu un deosebit gust şi cu o precizie a detaliului şi a funcţionării.

Apoi Dumnezeu „S-a odihnit”, oprindu-Se pentru a sărbători şi a Se bucura de tot ce a creat. Frumuseţea şi maiestatea acestor şase zile nu vor fi uitate niciodată tocmai datorită acestei opriri a lui Dumnezeu. Să aruncăm o privire asupra relatării biblice a începutului.

„La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.” Pământul era acoperit de apă şi întuneric. În prima zi, Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric, numind lumina „zi” şi întunericul, „noapte”.

În ziua a doua, Dumnezeu a „despărţit apele”, separând atmosfera de apa ce acoperea pământul, creând astfel condiţii potrivite pentru viaţă.

În ziua a treia, Dumnezeu a strâns apele într-un singur loc, adu­când la existenţă pământul (uscatul) şi marea. Apoi, Dumnezeu a îmbrăcat ţărmurile, dealurile şi văile ce erau goale şi „pământul a dat verdeaţă, iarbă cu sămânţă după soiul ei şi pomi care fac rod şi care îşi au sămânţa în ei, după soiul lor.” (Gen 1,12).

În ziua a patra, Dumnezeu a făcut soarele, luna şi stelele, ca „să fie nişte semne care să arate vremurile, zilele şi anii”. Soarele avea să stăpânească ziua, iar luna – noaptea (Gen. 1,14-16).

Dumnezeu a modelat păsările şi vieţuitoarele marine în ziua a cincea. El le-a creat „după soiul lor” (Gen. 1,21), cu specificarea ca toate creaturile pe care El le-a adus la existenţă să se reproducă invariabil conform speciei lor.

În ziua a şasea, Dumnezeu a făcut formele superioare ale vieţii animale. El a spus: „Să dea pământul vieţuitoare după soiul lor, vite, târâtoare şi fiare pământeşti, după soiul lor” (Gen. 1,24).

Apoi, ca o încununare a creaţiei, Dumnezeu l-a făcut pe om „după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut” (Gen. 1,27). „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune” (Gen. 1,31).

Cuvântul creator al lui Dumnezeu

Psalmistul ne spune că „cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului şi toată oştirea lor, prin suflarea gurii Lui” (Ps. 33,6). Cum a acţionat acest cuvânt creator?

Cuvântul creator şi materia preexistentă. Cuvintele din Geneza: „Dumnezeu a zis” prefaţează dinamica poruncă divină responsabilă pentru evenimentele maiestuoase ale celor şase zile ale creaţiei (Gen. 1,3.6.9.11.14.20.24). Fiecare poruncă a venit încărcată cu o ener­gie creatoare, care a transformat o planetă „pustie şi goală” în­tr-un paradis. „Căci El zice şi se face, porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă” (Ps. 33,9). Cu adevărat, „lumea a fost făcută prin cuvântul lui Dumnezeu” (Evr. 11,3).

Acest cuvânt a creat ex nihilo, fără să fi fost dependent de o materie preexistentă. „Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd” (Evr. 11,3). Într-adevăr, uneori Dumnezeu a folosit materie preexistentă – Adam şi animalele au fost modelate din pământ, iar Eva a fost făcută dintr-o coastă a lui Adam (Gen. 2,7.19.22) –, dar, în ultimă instanţă, Dumnezeu este Cel care a creat întreaga materie.

Istoria creaţiei

Multe întrebări s-au ridicat în legătură cu raportul Genezei privitor la creaţie. Cele două relatări din prima carte a Bibliei se contrazic sau concordă? Sunt literale zilele creaţiei sau reprezintă lungi perioade de timp? Au fost cerurile – soarele, luna şi chiar stelele – făcute cu adevărat cu numai 6.000 de ani în urmă?

Raportul creaţiei. Cele două relatări ale Bibliei cu privire la creaţie, una în Geneza 1,1 până la Geneza 2,3 şi cealaltă în Geneza 2,4-25, se armonizează.

Prima naraţiune redă, în ordine cronologică, procesul şi etapele de creare a tuturor lucrurilor.

A doua naraţiune începe prin cuvintele: „Iată istoria”, expresie care în Geneza introduce o istorie a unei familii (Gen. 5,1; 6,9; 10,1). Această relatare descrie locul omului în cadrul creaţiei. Ea nu este în mod strict cronologică, dar arată faptul că totul serveşte la pregătirea mediului pentru om.[1] Ne oferă mai multe amănunte decât prima asupra creării lui Adam şi a Evei, precum şi asupra condiţiilor pe care Dumnezeu le-a pregătit în Grădina Edenului. Pe lângă aceasta, ne informează despre natura speciei umane şi a conducerii lui Dumnezeu. Numai dacă aceste două consemnări ale creaţiei sunt acceptate ca fiind literale şi istorice, ele se armonizează cu restul Sfintelor Scripturi.

Zilele creaţiei. Zilele din relatarea biblică referitoare la creaţie indică perioade fixe de 24 de ore. Tipică pentru felul în care oamenii lui Dumnezeu din Vechiul Testament măsurau timpul, expresia „o seară şi o dimineaţă” (Gen. 1,5.8.13.19.23.31) specifică zile indivi­duale, cu ziua începând seara sau la apusul soarelui (vezi Lev. 23,32; Deut. 16,6). Nu există nicio justificare pentru a spune că această expresie înseamnă o zi propriu-zisă în Levitic, de exemplu, şi mii sau milioane de ani, în Geneza.

Cuvântul ebraic tradus cu „zi” în Geneza 1 este yom. Când yom este însoţit de un număr întreg, întotdeauna înseamnă o zi de 24 de ore (Gen. 7,11; Ex. 16,1) – un alt indiciu al faptului că relatarea creaţiei vorbeşte despre zile de 24 de ore.

Cele Zece Porunci oferă o altă dovadă a faptului că raportul genezic al creaţiei implică zile propriu-zise. În porunca a patra, Dumnezeu spune: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău; să nu faci nicio lucrare în ea… Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit; de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o” (Ex. 20,8-11).

Dumnezeu repovesteşte succint istoria creaţiei. Fiecare zi (yom) a fost plină de activitate creatoare şi apoi a venit Sabatul, care a fost punctul de apogeu al săptămânii creaţiei. Ziua Sabatului, de 24 de ore, a comemorat, deci, o săptămână literală a creaţiei. Porunca a patra ar fi fără sens dacă fiecare zi s-ar fi întins pe lungi perioade de timp, sau eoni.[2]

Aceia care citează 2 Petru 3,8: „Pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi”, încercând să dovedească faptul că zilele creaţiei n-au fost zile literale, de 24 de ore, trec cu vederea faptul că acelaşi verset [2 Petru 3,8] se termină cu afirmaţia că „o mie de ani sunt ca o zi”. Aceia care interpretează zilele creaţiei ca mii de ani sau lungi perioade de milioane sau chiar miliarde de ani pun sub semnul întrebării valabilitatea Cuvântului lui Dumnezeu – exact ceea ce şarpele a ispitit-o pe Eva să facă.

Ce sunt „cerurile”? Unii oameni sunt derutaţi – şi pe bună dreptate – de versetele care spun că Dumnezeu „a făcut cerurile şi pământul” (Gen. 1,1; confruntă cu 2,1; Ex. 20,11) şi că a făcut soarele, luna şi stelele în ziua a patra a săptămânii creaţiei, acum 6.000 de ani (Gen. 1,14-19). Oare toate corpurile cereşti au fost aduse la existenţă la data aceea?

Săptămâna creaţiei nu a cuprins şi cerul în care Dumnezeu a locuit din veşnicie. „Cerurile” din Geneza 1 şi 2 se referă, probabil, la soarele nostru şi la sistemul lui de planete.

Într-adevăr, planeta Pământ, în loc de a fi prima creaţie a Domnului Hristos, a fost foarte probabil ultima creaţie a Sa. Biblia îi înfăţişează pe fiii lui Dumnezeu, probabil Adamii tuturor lumilor necăzute, întâlnindu-se cu Dumnezeu într-un loc îndepărtat al universului (Iov 1,6-12). Până acum, sondele spaţiale n-au descoperit alte planete locuite. Se pare că ele sunt situate în vastitatea spaţiului, cu mult dincolo de zona de contact a sistemului nostru solar infectat de păcat, asigurate împotriva contaminării cu păcatul.

Dumnezeul creaţiei

Dar ce fel de Dumnezeu este Creatorul nostru? Este oare o Personalitate infinită interesată de noi – particule minuscule de viaţă într-un colţ îndepărtat al universului Său? După crearea pământului, a continuat El cu lucruri mai mari şi mai bune?

Un Dumnezeu ce poartă de grijă. Relatarea biblică a creării lumii începe cu Dumnezeu şi trece apoi la fiinţele umane. Se lasă să se înţeleagă faptul că, în crearea cerurilor şi a pământului, Dumnezeu a pregătit mediul perfect pentru specia umană. Omenirea, bărbaţi şi femei, este glorioasa Sa capodoperă.

Relatarea Îl prezintă pe Dumnezeu ca un arhitect plin de grijă, interesat de creaţia Sa. El a plantat o grădină deosebită drept cămin al primilor oameni şi le-a dat răspunderea de a o cultiva. El a creat fiinţele umane astfel încât ele să poată avea comuniune cu El. Aceasta nu trebuia să fie o legătură forţată, nenaturală; El le-a creat cu libertatea de a alege şi capacitatea de a-L iubi şi de a-I sluji.

Cine era Dumnezeul creator? Toţi membrii Dumnezeirii au fost implicaţi în lucrarea de creaţie (Gen. 1,2.26). Agentul activ a fost totuşi Fiul lui Dumnezeu, Hristos cel preexistent. În introducerea la raportul său referitor la creaţie, Moise scria: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.” Reamintind aceste cuvinte, Ioan sublinia rolul lui Hristos în creaţie: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu… Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1,1-3). În continuare, în acelaşi pasaj, Ioan arată foarte clar despre Cine anume scria el: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi” (vers. 14). Isus a fost Creatorul, Cel la al cărui cuvânt pământul a venit la existenţă (vezi Ef. 3,9; Evrei 1,2).

O manifestare a iubirii lui Dumnezeu. Cât de profundă este iubirea lui Dumnezeu! Când S-a aplecat asupra lui Adam cu grijă iubitoare, modelând mâna acestui prim om, Hristos trebuie să fi ştiut că mâinile omului, cândva, se vor purta brutal cu El şi în cele din urmă Îl vor ţintui pe cruce. Într-un anumit sens, creaţia şi crucea se contopesc, deoarece Hristos Creatorul a fost „junghiat de la întemeierea lumii” (Apoc. 13,8). Dar preştiinţa Sa divină nu L-a oprit.[3] Sub norul ameninţător al Golgotei, Hristos a suflat în nările lui Adam suflare de viaţă, ştiind că acest act creator al Său Îl va deposeda pe El de suflarea de viaţă. La baza creaţiei stă astfel o iubire de nepătruns.

Scopul creaţiei

Iubirea motivează tot ceea ce face Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4,8). El ne-a creat nu numai ca noi să-L putem iubi, ci şi ca El să ne poată iubi. Iubirea Lui L-a determinat ca, prin creaţie, să împartă cu noi unul dintre cele mai mari daruri pe care le poate oferi – existenţa. Ne arată, deci, Biblia cu ce scop există uni­versul şi locuitorii lui?

Pentru a face cunoscută slava lui Dumnezeu. Prin actele Sale de creaţie, Dumnezeu Îşi face cunoscută slava: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre El. Şi aceasta fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit; dar răsunetul lor străbate tot pământul şi glasul lor merge până la marginile lumii” (Ps. 19,1-4).

De ce o astfel de manifestare a slavei lui Dumnezeu? Natura acţionează ca un martor pentru Dumnezeu. Intenţia Lui este ca lucrurile create de El să-i îndrepte pe oameni către Creatorul lor. Căci „însuşirile nevăzute ale Lui”, spune Pavel, „puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că [oamenii] nu se pot dezvinovăţi” (Rom. 1,20).

Fiind atraşi către Dumnezeu prin natură, aflăm mai multe despre calităţile lui Dumnezeu, calităţi ce pot fi adoptate şi de noi. Reflectând caracterul lui Dumnezeu, noi Îi aducem slavă, împlinind astfel scopul pentru care am fost creaţi.

Pentru a popula Pământul. Creatorul nu a intenţionat ca Pămân­tul să fie o planetă părăsită, goală; ea trebuia să fie locuită (Is. 45,8). Când primul om a simţit nevoia unui tovarăş, atunci Dumnezeu a creat femeia (Gen. 2,20; 1 Cor. 11,9). Astfel, El a întemeiat instituţia căsătoriei (Gen. 2,22-25). Iar Creatorul nu numai că i-a dat cuplului stăpânire peste lumea nou-creată, ci, prin cuvintele: „Creşteţi, înmulţiţi-vă” (Gen. 1,28), i-a dat privilegiul de a lua parte la procesul de creaţie.

Importanţa creaţiei

Oamenii sunt tentaţi să ignore doctrina creaţiei. „Cui îi pasă”, spun ei, „cum a creat Dumnezeu pământul? Ceea ce trebuie să ştim este cum să ajungem în ceruri.” Totuşi doctrina unei creaţii divine formează „temelia indispensabilă pentru teologia creştină şi biblică”.[4] Un număr de concepte fundamental biblice îşi au rădăcina în creaţia divină.[5] Într-adevăr, cunoaşterea modului în care Dumnezeu a creat „cerurile şi pământul” poate, în final, să ajute pe cineva să-şi găsească drumul spre cerul şi pământul cel nou despre care vorbeşte vizionarul Ioan. Care sunt, deci, unele dintre implicaţiile doctrinei despre creaţie?

Un antidot la idolatrie. Calitatea de Creator a lui Dumnezeu Îl deosebeşte de toţi zeii (1 Cron. 16,24-27; Ps. 96,5.6; Is. 40,18-26; 42,5-9.44). Noi trebuie să ne închinăm Dumnezeului care ne-a făcut, nu zeilor pe care noi, oamenii, i-am făcut. În virtutea calităţii Sale de Creator, El merită toată loialitatea noastră. Orice relaţie care dezechilibrează această loialitate este idolatrie şi este supusă judecăţii divine. În acest fel, credincioşia, fidelitatea faţă de Creator este o problemă de viaţă şi de moarte.

Temelia adevăratei închinări. Închinarea la Viul Dumnezeu este bazată pe faptul că El este Creatorul nostru, iar noi suntem fiinţe create de El (Ps. 95,6). Importanţa acestei teme este arătată prin includerea ei în chemarea adresată locuitorilor pământului, chiar înaintea revenirii Domnului Hristos, de a se închina Aceluia „care a făcut cerurile, pământul, marea şi izvoarele apelor” (Apoc. 14,7).

Sabatul – un memorial al creaţiei. Dumnezeu a instituit Sabatul în ziua a şaptea, astfel încât noi să avem un monument săptămânal de aducere aminte că suntem creaturi aduse de El la existenţă. Sabatul a fost un dar al harului, vorbind nu despre ceea ce am făcut noi, ci despre ceea ce El a făcut. În mod deosebit, El a binecuvântat această zi şi a sfinţit-o, astfel încât noi să nu uităm niciodată că, pe lângă muncă, viaţa trebuie să cuprindă şi comuniune cu Creatorul, odihnă şi sărbătorirea minunatelor lucrări creatoare ale lui Dumnezeu (Gen. 2,2.3). Pentru a sublinia importanţa Sabatului, Creatorul a aşezat porunca aceasta în centrul Legii morale, ca mijloc de aducere aminte a acestui monument sacru al puterii Sale creatoare, ca semn şi simbol veşnic al lucrării de creaţie (Ex. 20,8-11; 31,13-17;
Ex. 20,20; vezi şi cap. 20 al cărţii de faţă).

Căsătoria – o instituţie divină. În timpul săptămânii creaţiei, Dumnezeu a întemeiat căsătoria ca o instituţie divină. A fost voia Lui ca această unire sacră între două persoane (bărbat şi femeie) să fie de nedesfăcut. Bărbatul avea să „se alipească de nevasta sa” şi aveau să fie „un singur trup” (Gen. 2,24; Marcu 10,9; vezi şi cap. 23 al cărţii de faţă).

Baza unei adevărate valori personale. Raportul creaţiei declară că noi am fost făcuţi după chipul lui Dumnezeu. Înţelegând acest lucru, dobândim adevăratul simţ al valorii individuale. Nu există loc pentru a ne subestima. Într-adevăr, nouă ne-a fost menit un loc unic în cadrul creaţiei, cu privilegiul special al unei permanente comunicări cu Creatorul şi şansa de a deveni tot mai mult asemenea Lui.

Baza unei adevărate fraternităţi. Calitatea de Creator a lui Dumnezeu determină şi paternitatea Sa (Mal. 2,10) şi arată frăţia întregului neam omenesc. El este Tatăl nostru; noi suntem copiii Lui. Noi toţi, fără deosebire de sex, rasă, educaţie sau poziţie, am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu. Înţeles şi aplicat, acest concept va elimina rasismul, bigotismul şi orice altă formă de discriminare.

Administrarea vieţii personale. Deoarece Dumnezeu ne-a creat, noi Îi aparţinem. Acest lucru presupune răspunderea sacră de a fi administratori înţelepţi ai facultăţilor noastre fizice, mintale şi spirituale. A acţiona într-o totală independenţă de Creator înseamnă a atinge culmea nerecunoştinţei (vezi şi cap. 21 al cărţii de faţă).

Responsabilitate pentru mediul înconjurător. La creaţie, Dumnezeu i-a aşezat pe primul bărbat şi pe prima femeie într-o grădină (Gen. 2,8). Ei trebuiau să cultive pământul şi să aibă „stăpânire” asupra întregii vieţi animale (Geneza 1,28). Aceasta înseamnă că avem o responsabilitate dată de Divinitate de a păstra mediul înconjurător.

Demnitatea muncii fizice. Creatorul i-a cerut lui Adam să „lucreze şi să păzească” Grădina Edenului (Gen. 2,15). Faptul că El i-a dat omenirii această ocupaţie folositoare într-o lume perfectă demonstrează demnitatea muncii fizice.

Valoarea universului fizic. În fiecare stadiu al creaţiei, Dumnezeu a zis că ceea ce făcuse era „bun” (Gen. 1,10.12.17.21.25). El a declarat la terminarea procesului de creaţie că toate erau „foarte bune” (Gen. 1,31). În felul acesta, materia creată nu este în sine rea, ci bună.

Remediul pentru pesimism, singurătate şi pierderea sensului vieţii. Raportul creaţiei ne descoperă faptul că totul a fost creat cu un scop şi n-a venit la existenţă datorită şansei evoluţiei. Omenirea a fost menită să aibă o relaţie eternă cu însuşi Creatorul. Când înţelegem că am fost creaţi cu un scop, viaţa se umple de sens şi împlinire, iar singurătatea dureroasă şi nemulţumirea pe care le exprimă atât de mulţi sunt înlocuite cu dragostea lui Dumnezeu.

Sfinţenia Legii lui Dumnezeu. Legea lui Dumnezeu există dinainte de căderea omului. În starea lor necăzută, fiinţele omeneşti erau supuse ei. Ea trebuia să le avertizeze împotriva distrugerii proprii, să le arate limitele libertăţii (Gen. 2,17) şi să asigure fericirea şi pacea supuşilor împărăţiei lui Dumnezeu (Gen. 3,22-24; vezi şi cap. 19 al cărţii de faţă).

Sfinţenia vieţii. Creatorul vieţii continuă să fie implicat în forma­rea vieţii umane, făcând-o astfel sacră. David Îl lăuda pe Dumnezeu pentru implicarea Lui în naşterea sa: „Tu mi-ai întocmit rărunchii; Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele; Te laud că sunt o făptură aşa de minunată… Trupul meu nu era ascuns de Tine când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în mod ciudat, ca în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite” (Ps. 139,13-16). În Isaia, Domnul Se identifică drept Cel care „te-a întocmit din pântecele mamei tale” (Is. 44,24). Pentru că viaţa este un dar de la Dumnezeu, noi trebuie s-o respectăm; avem datoria morală s-o conservăm.

Lucrarea creatoare a lui Dumnezeu continuă

A încetat oare Dumnezeu să creeze? Raportul creaţiei se încheie cu declaraţia: „Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul şi toată oştirea lor” (Gen. 2,1). Noul Testament afirmă că lucrările creaţiei lui Dumnezeu au fost „isprăvite încă de la întemeierea lumii” (Evr. 4,3). Înseamnă oare aceasta că energia creatoare a lui Dumnezeu nu mai acţionează? Nicidecum. Cuvântul creator încă mai acţionează în diferite feluri.

1. Hristos şi cuvântul Său creator. După 4.000 de ani de la creaţie, un centurion roman I-a spus Domnului Hristos: „Zi numai un cuvânt şi robul meu va fi tămăduit” (Mat. 8,8). Exact aşa cum a făcut la creaţie, Isus a vorbit şi robul a fost vindecat. În toată lucrarea Domnului Isus Hristos aici, pe pământ, aceeaşi energie creatoare care dăduse viaţă trupului fără suflare al lui Adam a sculat din morţi şi le-a adus o nouă viaţă celor nenorociţi care I-au cerut ajutorul.
2. Cuvântul creator, astăzi. Nici lumea aceasta şi nici universul nu operează cu vreo putere proprie, inerentă. Dumnezeul care le-a creat le menţine şi le susţine. El „acoperă cerul cu nori, pregăteşte ploaia pentru pământ şi face să răsară iarba pe munţi. El dă hrană vitelor şi puilor cerbului când strigă” (Ps. 147,8.9; compară cu Iov 26,7-14). El „ţine toate lucrurile prin cuvântul Său” şi „toate se ţin prin El” (Col. 1,17; Evr. 1,3).
Noi suntem dependenţi de Dumnezeu pentru funcţionarea fiecărei celule din corpul nostru. Fiecare respiraţie, fiecare bătaie de inimă, fiecare clipire a ochiului, toate vorbesc despre grija unui Creator iubitor. „În El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (Fapte 17,28).

Puterea creatoare a lui Dumnezeu este activă nu numai în procesul de creaţie, ci şi în lucrarea de răscumpărare şi refacere. Dumnezeu re-creează inimile (Is. 44,21-28: Ps. 51,10). „Noi suntem lucrarea Lui”, spune Pavel, „am fost zidiţi [creaţi] în Hristos Isus pentru faptele bune…” (Ef. 2,10). „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură [fiinţă] nouă” (2 Cor. 5,17). Dumnezeu, care a adus la existenţă şi a lansat în spaţiu nenumăratele galaxii de la un capăt la altul al cosmosului, foloseşte aceeaşi putere pentru a-l re-crea pe cel mai de­gradat păcătos, după chipul şi asemănarea Sa.

Această putere răscumpărătoare şi restauratoare nu este limitată numai la schimbarea vieţii omeneşti. Aceeaşi putere care la origine a creat cerurile şi pământul, după judecata finală le va re-crea, făcându-le o creaţie nouă şi magnifică, un cer nou şi un pământ nou (Is. 65,17-19; Apoc. 21,22).

Creaţia şi mântuirea/salvarea

Astfel, în Isus Hristos, creaţia şi mântuirea se întâlnesc. El a creat un univers maiestuos şi o lume desăvârşită. Atât contrastele, cât şi paralelele dintre creaţie şi salvare sunt pline de înţeles.

Durata lucrării de creaţie. La creaţie, Hristos a poruncit şi ceea ce a poruncit s-a împlinit, a luat imediat fiinţă. Nu vaste perioade de metamorfozare, ci puternicul Său cuvânt a fost răspunzător pentru creaţie. În şase zile, El a creat totul. Dar de ce a durat totuşi şase zile? Nu putea El să vorbească doar o singură dată şi să aducă totul la existenţă într-o clipă?

Poate lui Dumnezeu I-a făcut o deosebită plăcere să aducă la existenţă planeta noastră în şase zile. Sau se poate ca această „extindere” a timpului să aibă mai mult de-a face cu valoarea pe care El i-a acordat-o fiecărui lucru creat. Sau poate că a dorit să creeze săptămâna de şapte zile ca model pentru ciclul de activitate şi odihnă pe care îl avea în plan pentru om.

Dar Hristos nu a adus la existenţă mântuirea numai prin cuvântul Său. Procesul salvării oamenilor se întinde peste milenii. El cuprinde vechiul şi noul legământ, cei 33 de ani şi jumătate ai vieţii Domnului Hristos pe pământ şi cei aproape 2.000 de ani de continuă mijlocire cerească. Aici avem o vastă perioadă de timp – după cronologia biblică, aproximativ 6.000 de ani de la momentul creaţiei – şi oamenii încă nu s-au întors în Grădina Eden.

Contrastul dintre timpul necesar pentru creare şi acela pentru re-creare demonstrează faptul că ceea ce face Dumnezeu este întotdeauna în interesul suprem al omenirii. Scurtimea timpului creaţiei reflectă dorinţa Sa vie de a aduce la existenţă persoane pe deplin dezvoltate, care să se poată bucura de lumea creată de El. Amânarea încheierii procesului de creaţie, făcând-o dependentă de un proces de dezvoltare progresivă, care să cuprindă lungi perioade de timp, ar fi fost contrară caracterului unui Dumnezeu iubitor. Pe de altă parte, perioada lungă de timp pusă la dispoziţie pentru re-creare dezvăluie dorinţa plină de iubire a lui Dumnezeu de a salva cât mai mulţi oameni cu putinţă (2 Petru 3,9).

Lucrarea creatoare a lui Hristos. În Eden, Hristos a rostit cuvântul creator. În Betleem, „Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi” (Ioan 1,14). Creatorul a devenit o parte a creaţiei. Ce profundă condescendenţă! Deşi nimeni n-a fost martor la lucrarea Domnului Hristos de creare a lumii, mulţi au dat mărturie despre puterea care le-a dat orbilor vedere (Ioan 9,6.7), i-a făcut pe muţi să vorbească (Mat. 9,32.33), i-a vindecat pe leproşi (Mat. 8,2.3) şi le-a redat viaţa celor morţi (Ioan 11,14-45).

Hristos a venit ca al doilea Adam, noul început al omenirii (Rom. 5). El i-a dat omului, în Eden, pomul vieţii; omul L-a răstignit la Golgota, pe lemnul unui pom. În Paradis, omul făcut asemenea lui Dumnezeu a stat drept în toată maiestatea sa; la Golgota, Omul a atârnat fără viaţă, asemenea unui criminal. Atât în vinerea creaţiei, cât şi în vinerea crucificării, acel „s-a sfârşit” a vorbit despre o lucrare creatoare dusă până la capăt (Gen. 2,2; Ioan 19,30) – pe una, Hristos a îndeplinit-o în calitate de Creator, pe alta, în calitate de Om; pe una, cu o putere ce a acţionat imediat, pe cealaltă, cu suferinţe omeneşti; una, pentru un timp, alta, pentru veşnicie; una, supusă căderii, alta, în biruinţă asupra lui Satana.

Creaţi după chipul lui Dumnezeu, am fost chemaţi pentru a-I da slavă lui Dumnezeu. Ca încununare a creaţiei Sale, Dumnezeu ne invită pe fiecare să intrăm în comuniune cu El, căutând zilnic pute­rea regeneratoare a lui Hristos, astfel ca, spre slava lui Dumnezeu, să putem reflecta pe deplin chipul Său.

[1] L. Berkhof, Systematic Theology, a 4-a ed. rev. (Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdmans, 1941), p. 182.

[2] Chiar dacă am considera că fiecare zi a creaţiei a fost o perioadă lungă de 1.000 de ani, tot am întâmpina probleme. Cu o astfel de schemă, în seara „zilei” a şasea – prima sa „zi” de viaţă – Adam trebuie să fi fost mult mai bătrân decât totalul lungimii vieţii sale pe care îl redă Biblia (Gen. 5,5). Vezi Jemison, Christian Beliefs, p. 116, 117.

Bărbatul şi femeia au fost făcuţi după chipul lui Dumnezeu, dotaţi cu individualitate, cu puterea şi cu libertatea de a gândi şi de a acţiona. Deşi au fost creaţi ca fiinţe libere, fiecare om este o unitate indivizibilă formată din corp, minte şi spirit şi este dependent de Dumnezeu pentru viaţă, suflare şi toate celelalte. Când primii noştri părinţi nu L-au ascultat pe Dumnezeu, ei au negat dependenţa lor de El şi au căzut din înalta poziţie pe care au avut-o când au ascultat de El. Chipul lui Dumnezeu în ei a fost deteriorat şi au devenit supuşi morţii. Urmaşii lor le împărtăşesc această natură căzută şi consecinţele ei. Se nasc având slăbiciuni şi tendinţe spre rău. Dar Dumnezeu, în Hristos, a împăcat lumea cu Sine şi, prin Duhul Său, reface în muritorii pocăiţi chipul Făcătorului lor. Creaţi pentru slava lui Dumnezeu, ei sunt chemaţi să-L iubească pe El, să se iubească unii pe alţii şi să aibă grijă de lucrurile care se află în jurul lor. (Gen. 1,26-28; 2,7; Ps. 8,4-8; Fapte 17,24-28; Gen. 3; Ps. 51,5; Rom. 5,12-17; 2 Cor. 5,19.20; Ps. 51,10; 1 Ioan 4,7.8.11.20; Gen. 2,15)

„Apoi Dumnezeu a zis: ‘Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Gen. 1,26). Dumnezeu n-a adus la existenţă coroana creaţiei Sale prin puterea cuvântului Său, ci Şi-a luat timp, plin de iubire, să modeleze din pulberea pământului această nouă creatură.

Cel mai creativ sculptor de pe pământ n-ar fi putut niciodată să sculpteze o fiinţă aşa de nobilă. Poate un Michelangelo ar fi putut realiza o formă exterioară uimitoare, dar cum rămâne cu anatomia şi fiziologia minuţios realizate, pe cât de frumoase, pe atât de funcţionale?

Forma perfectă, modelată de mâna lui Dumnezeu, stătea întinsă, desăvârşită cu fiecare fir de păr, geană şi unghie puse la locul lor. Dar Dumnezeu nu Îşi terminase lucrarea. Acest om era făcut nu să fie acoperit de praf, ci să trăiască, să gândească, să creeze şi să crească în slavă.

Aplecat asupra acestei forme magnifice, Creatorul „i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Gen. 2,7; cf. 1,26). Înţelegând nevoia omului de un tovarăş de viaţă, Dumnezeu i-a făcut „un ajutor potrivit pentru el”. Dumnezeu „a trimis un somn adânc peste el” şi, pe când Adam dormea, Dumnezeu a scos una dintre coastele lui şi, din ea, a făcut o femeie (Gen. 2,18.21.22). „Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu, parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.” Apoi, Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.” O grădină, casa lor, mai minunată decât cea mai frumoasă grădină ce există pe pământ astăzi, le-a fost dată lui Adam şi Evei. Erau în această grădină dealuri, văi, copaci, plante agăţătoare, flori – toate împodobite de Creator. Doi pomi speciali, pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului, au fost aşezaţi acolo. Dumnezeu le-a permis lui Adam şi Evei să mănânce după plac din toţi pomii, cu excepţia pomului cunoştinţei binelui şi răului (Gen. 2,8.9.17).

Astfel, evenimentul ce a încununat săptămâna creaţiei s-a produs. Şi „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune” (Gen. 1,31).

Originea omului

Deşi astăzi mulţi cred că fiinţele umane îşi au originea în formele inferioare ale vieţii animale şi sunt un rezultat al unor procese naturale care au durat miliarde de ani, o astfel de idee nu se armonizează cu raportul biblic. Faptul că fiinţele umane sunt supuse unui proces de degenerare este un adevăr decisiv în ceea ce priveşte perspectiva biblică asupra naturii omului.[1]

Dumnezeu l-a creat pe om. Originea omenirii se află într-o consfătuire divină. Dumnezeu a zis: „Să facem om” (Gen. 1,26). Pluralul „să facem” se referă la Treimea Divină – Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt (vezi cap. 2 al cărţii de faţă). Fiind una în scop, Dumnezeu a început să creeze prima fiinţă umană (Gen. 1,27).

Creat din pulberea pământului. Dumnezeu l-a modelat pe om din „ţărâna pământului” (Gen. 2,7), folosind materia existentă deja (adusă la existenţă la crearea pământului), nu alte forme de viaţă, cum ar fi cea marină sau animalele terestre. Numai după ce a mo­delat fiecare organ şi l-a pus la locul lui, Dumnezeu a introdus în om „suflarea de viaţă”, care l-a făcut o persoană vie.

Creat după modelul divin. Dumnezeu a creat fiecare fiinţă din lumea animală – peştii, păsările, reptilele, insectele, mamiferele etc. – „după soiul lor” (Gen. 1,21.24.25). Fiecare specie are o formă tipică, proprie ei, precum şi capacitatea de a reproduce specia respectivă. Omul a fost creat totuşi după modelul divin, nu după un model din lumea animală. Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Gen. 1,26). Există o clară discontinuitate între fiinţele umane şi lumea animală. Începutul genealogiei din Luca, ce descrie originea neamului omenesc, exprimă această diferenţă în mod simplu, dar profund: „Adam, fiul lui Dumnezeu” (Luca 3,38).

Înalta poziţie a omului. Crearea omului a însemnat momentul de apogeu al întregii creaţii. Dumnezeu i-a dat în stăpânire omului, creat după chipul Dumnezeului Atotstăpânitor, planeta Pământ şi toată viaţa animală. L. Berkhof spune despre Adam „că era datoria şi privilegiul lui să facă întreaga natură şi toate fiinţele create, care au fost puse sub conducerea lui, să fie supuse voinţei şi planului său, pentru ca el şi întreaga sa stăpânire glorioasă să Îl poată proslăvi pe atotputernicul Creator şi Domn al universului” (Gen. 1,28; Ps. 8,4- 9).[2]

Unitatea neamului omenesc. Genealogiile din cartea Genezei demonstrează faptul că generaţiile succesive după Adam şi Eva sunt descendente ale acestei prime perechi. Ca fiinţe omeneşti, împărtăşim şi noi aceeaşi natură, care determină o unitate genetică sau genealogică. Apostolul Pavel spunea: „El [Dumnezeu] a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului” (Fapte 17,26).

Mai mult decât atât, există şi alte indicii ale unităţii organice a speciei umane, pe de o parte, în declaraţiile biblice că neascultarea şi păcătuirea lui Adam au adus păcatul şi moartea asupra tuturor, iar pe de altă parte, în planul făcut pentru mântuirea tuturor prin Isus Hristos (Rom. 5,12.19; 1 Cor. 15,21.22).

Unitatea naturii omului

Care sunt părţile caracteristice fiinţelor omeneşti? Sunt ele făcute din mai multe componente independente, ca de exemplu un corp, un suflet şi un spirit?

Suflarea de viaţă. Dumnezeu „l-a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Gen. 2,7).

Când Dumnezeu a transformat elementele pământului într-o fiinţă vie, El „a suflat… suflare de viaţă” în nările corpului lipsit de viaţă al lui Adam. Această „suflare de viaţă” este „suflarea Celui Atotputernic” ce dă viaţă (Iov 33,4) – scânteia vieţii. Putem s-o comparăm cu un curent electric care, atunci când circulă prin diferite componente electrice, transformă un panou cenuşiu de sticlă într-un ecran, în care pulsează un flux de culori şi mişcări – atunci când pornim televizorul. Electricitatea aduce sunet şi mişcare acolo unde nu era nimic înainte.

Omul – un suflet viu. Ce a făcut suflarea de viaţă? Când Dumnezeu a modelat fiinţa omenească din elemente ale pământului, erau acolo toate organele: inima, plămânii, rinichii, ficatul, splina, creierul etc. – toate într-o formă perfectă, dar fără viaţă. Atunci, Dumnezeu a suflat suflarea de viaţă în această materie fără viaţă şi „omul a devenit un suflet viu”.

Ecuaţia Scripturii este clară: ţărâna pământului (elementele pământului) + suflarea de viaţă = o fiinţă vie, sau un suflet viu. Din această unire a elementelor pământului cu suflarea de viaţă a rezultat o fiinţă vie, sau un suflet viu.

Această „suflare de viaţă” nu este limitată la oameni. Fiecare creatură vie o posedă. Biblia, de exemplu, atribuie suflarea de viaţă atât animalelor care au intrat în corabia lui Noe, cât şi acelora care nu au intrat (Gen. 7,15.22).

Termenul ebraic din Gen. 2,7, care a fost tradus prin „fiinţă vie” sau „suflet viu”, este nephesh chayyah. Această expresie nu se referă exclusiv la om, ci şi la animale marine, insecte, reptile şi animale sălbatice (Gen. 1,20.24; 2,19).

Nephesh, tradus „fiinţă” sau „suflet”, vine de la naphash, care înseamnă „a respira”. Echivalentul grecesc din Noul Testament este psuche. „Având în vedere că suflarea este dovada cea mai evidentă a vieţii, nephese îl desemnează în esenţă pe om ca fiinţă vie, ca persoană.”[3] Atunci când este folosit în legătură cu animalele, ca în relatarea creaţiei, acest cuvânt le descrie ca fiinţe sau creaturi vii pe care le-a creat Dumnezeu.

Este important de reţinut faptul că Biblia spune că omul a devenit – „s-a făcut” – un suflet viu. Nimic din raportul creaţiei nu arată că omul a primit un suflet – un fel de entitate separată care, la creaţie, a fost adăugată corpului omenesc.

O unitate indivizibilă. Este absolut covârşitoare importanţa relatării biblice a creaţiei pentru corecta înţelegere a naturii omului. Subliniind unitatea sa organică, Scriptura îl înfăţişează pe om ca un tot. Care este atunci relaţia sufletului şi spiritului cu natura omului?

1. Înţelesul biblic al sufletului. Aşa cum am menţionat deja, în Vechiul Testament cuvântul „suflet” este o traducere a ebraicului nephesh. În Geneza 2,7, termenul desemnează omul ca fiinţă vie după ce suflarea de viaţă a intrat în corpul său fizic, format din ele­mentele pământului. „Tot la fel, un suflet nou vine la existenţă ori de câte ori se naşte un copil, fiecare ’suflet’ fiind o nouă unitate a vieţii, în mod unic diferită şi separată de alte unităţi similare. Această calitate a individualităţii din fiecare fiinţă umană, care face din ea o entitate unică, pare a fi ideea subliniată de termenul ebraic nephesh. Când este folosit în sensul acesta, nephesh nu este o parte a unei persoane, ci este persoana în sine şi, în multe cazuri, este tradus prin ’oameni’ sau ’inşi’ (vezi Gen. 14,21; Num. 5,6; Deut. 10,22; Ps. 3,2) sau prin pronumele personal de întărire (Lev. 11,43; 1 Împ. 19,4; Is. 46,2 etc.).
Pe de altă parte, expresii ca acestea: ‘sufletul meu’, ‘sufletul tău’, ‘sufletul său’ etc., sunt în general expresii care înlocuiesc pronumele personal ‘eu’, ‘mie’, ‘tu’, ‘el’ etc. (vezi Gen. 12,13; Lev. 11,43.44; 19,8; Iosua 23,11; Ps. 3,2; Ier. 37,9). În peste 100 din cele 755 de situaţii din Vechiul Testament, traducerea King James a Bibliei redă nephesh prin ’viaţă’ (Gen. 9,4.5; 1 Sam. 19,5; Iov 2,4.6; Ps. 31,13 etc.).

Adesea, nephesh face referire la dorinţe, pofte sau pasiuni (Deut. 23,24; Prov. 23,2; Ecl. 6,7). Se mai poate referi la sentimente (Gen. 34,3; Cânt. cânt. 1,7) şi, uneori, reprezintă voinţa, ca atunci când este tradus prin ‘plac’ sau ’voie’ (KJV), în Deut. 23,24; Ps. 105,22; Ier. 34,16. În Numeri 31,19, nephese este tradus prin ‘ucis’, iar în Jud. 16,30, prin ‘să mor’. În Num. 5,2 (un mort) şi 9,6 (un mort) se referă la cadavru (Lev. 19,28; Num. 9,7.10).

Folosirea termenului grecesc psuche în Noul Testament este similară cu cea a lui nephesh din Vechiul Testament. El se referă atât la viaţa animală, cât şi la viaţa umană (Apoc. 16,3). În traducerea King James, acest termen este tradus de 40 de ori simplu prin ‘viaţă’ sau ‘vieţi’ (vezi Mat. 2,20; 6,25; 16,25). În unele cazuri, are sensul de oameni (vezi Fapte 7,14; 27,37; Rom. 13,1; 1 Petru 3,20), iar în alte cazuri este echivalentul pronumelui personal (vezi Mat. 12,18; 2 Cor. 12,15). Uneori, se referă la emoţii (Marcu 14,34; Luca 2,35), la minte (Fapte 14,2; Fil. 1,27) sau la inimă (Ef. 6,6)”.[4]

Psuche nu este nemuritor, ci supus morţii (Apoc. 16,3). El poate fi nimicit (Mat. 10,28).

Dovezile biblice arată faptul că, uneori, nephesh şi psuche se referă la întreaga persoană, iar alteori, la un anume aspect particular al omului, cum ar fi sentimente, emoţii şi pofte. Totuşi această folosire a termenului nu arată nicidecum că omul este făcut din două părţi distinct separate. Trupul şi sufletul există laolaltă; împreună, ele formează o unitate indivizibilă. Sufletul nu are o existenţă conştientă separat de corp. Nu există niciun text care să arate că sufletul supravieţuieşte corpului, ca o entitate conştientă.

2. Înţelesul biblic al spiritului/duhului. În timp ce termenul ebraic nephesh este tradus prin „suflet”, denotând individualitatea sau personalitatea, termenul ebraic din Vechiul Testament ruach, tradus prin „duh” sau „spirit” se referă la scânteia vieţii, ce este esen­ţială existenţei individuale. Denumeşte energia divină sau principiul vieţii care animă fiinţele omeneşti.
„Ruach se întâlneşte de 377 de ori în Vechiul Testament şi foarte frecvent este tradus prin ‘duh’, ‘vânt’ sau ‘suflare’ (Gen. 8,1 etc.). Este folosit, de asemenea, pentru a desemna vitalitatea (Jud. 15,19), curajul (Iosua 2,11), supărarea sau mânia (Jud. 8,3), dispoziţia sufletească (Is. 54,6), caracterul moral (Ezech. 11,19) şi emoţiile (1 Sam. 1,15).

În sensul de ’suflare’, ruach al oamenilor este identic cu ruach al animalelor (Ecl. 3,19). Ruach al omului părăseşte corpul atunci când omul moare (Ps. 146,4) şi se întoarce la Dumnezeu (Ecl. 12,7; Iov 34,14). Ruach este folosit în mod frecvent cu sensul de Duhul lui Dumnezeu, ca în Isaia 63,10. Niciodată în Vechiul Testament, cu referire la om, ruach nu denotă o entitate inteligentă, capabilă de sentimente şi care să existe aparte de un corp fizic.

În Noul Testament, echivalentul lui ruach este pneuma, ‘duh’, de la pneo, ‘a sufla’ sau ‘a respira’. Ca şi în cazul cuvântului ruach, nu există nicio conotaţie în cuvântul pneuma care să facă trimitere la o entitate în om, capabilă de o existenţă conştientă aparte de corp, şi nici Noul Testament nu-l foloseşte cu referire la om în vreun fel care să sugereze un astfel de concept. În pasaje ca cele din Romani 8,15; 1 Cor. 4,21; 2 Tim. 1,7; 1 Ioan 4,6, pneuma denotă dispoziţia, atitudinea sau starea simţămintelor. Este folosit, de asemenea, cu privire la diferite aspecte ale personalităţii, ca în Galateni 6,1; Romani 12,11. Ca şi în cazul lui ruach, pneuma este dat Domnului înapoi, la moarte (Luca 23,46; Fapte 7,59). Ca şi ruach, pneuma este, de asemenea, folosit cu sensul de Duhul lui Dumnezeu (1 Cor. 2,11.14; Ef. 4,30; Evrei 2,4; 1 Petru 1,12; 2 Petru 1,21)”.[5]

3. Unitatea corpului, sufletului şi duhului. Care este legătura dintre corp, suflet şi duh? Care este influenţa acestei relaţii asupra unităţii omului?
a. O unitate a două părţi. Deşi Biblia vede natura omului ca o unitate, ea nu precizează, în mod detaliat, relaţia dintre corp, suflet şi duh. Uneori, sufletul şi duhul sunt folosite în mod alternativ. Să notăm paralelismul lor în expresia de bucurie a Mariei, după vestea adusă de înger: „Sufletul meu Îl măreşte pe Domnul şi mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Luca 1,46.47).
Cu o ocazie, omul este caracterizat de către Isus Hristos ca fiind „trup” şi „suflet” (Mat. 10,28) şi într-o altă situaţie, de către Pavel, ca fiind „trup” şi „duh” (1 Cor. 7,34). În primul exemplu, „suflet” se referă la facultatea superioară a omului, probabil capacitatea intelectuală (mintea) prin care acesta comunică cu Dumnezeu. În cel de-al doilea exemplu, „duh” se referă expres la această înaltă facultate. În ambele cazuri, corpul presupune atât aspectele fizice, cât şi cele emoţionale ale unei persoane.

b. O unitate a trei componente. Există o singură excepţie la ca­racterizarea generală a omului ca reprezentând o îm­binare a două elemente, a trupului şi a spiritului. Pa­vel vor­beşte în termenii unei unităţi a trei părţi. El declară: „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos”
(1 Tes. 5,23). Acest pasaj exprimă dorinţa lui Pavel ca niciunul dintre aceste aspecte ale persoanei să nu fie exclus de la procesul sfinţirii.
În cazul acesta, „duh” poate fi înţeles ca „înaltul principiu al inteligenţei şi gândirii, cu care omul este înzestrat şi cu care Dumnezeu poate comunica prin Duhul Său (vezi Rom. 8,16). Prin înnoirea minţii şi prin activitatea Duhului Sfânt, persoana este transformată după chipul lui Hristos (Rom. 12,1.2).

Prin ’suflet’, atunci când îl deosebim de spirit/duh, poate fi înţeleasă acea parte a naturii omului care îşi găseşte expresia în instincte, emoţii şi dorinţe. Această parte a naturii cuiva poate să fie, de asemenea, sfinţită. Când, prin lucrarea Duhului Sfânt, mintea este adusă în conformitate cu modul de gândire a lui Dumnezeu şi raţiunea sfinţită ia în stăpânire natura inferioară, impulsurile – care altfel ar fi contrare lui Dumnezeu – devin supuse voinţei Lui.”[6]

Corpul, trupul care este controlat fie de natura superioară, fie de cea inferioară, reprezintă structura fizică – muşchii, sângele şi oasele.

Ordinea în care Pavel le prezintă – mai întâi duhul, apoi sufletul şi în final trupul – nu este o coincidenţă. Când spiritul este sfinţit, mintea este sub control divin. Mintea sfinţită, la rândul ei, va avea o influenţă sfinţitoare asupra sufletului, adică asupra dorinţelor şi simţămintelor. Persoana în care se realizează sfinţirea nu se va purta rău cu trupul ei şi, astfel, sănătatea ei fizică va spori. În acest fel, trupul devine instrumentul sfinţit prin care creştinul Îl poate sluji pe Domnul şi Mântuitorul său. Chemarea lui Pavel la sfinţire îşi are în mod clar rădăcina în concepţia despre unitatea naturii umane şi dovedeşte faptul că pregătirea eficientă pentru revenirea Domnului Hristos necesită pregătirea întregii persoane – suflet, spirit şi trup.

c. O unitate indivizibilă de trei părţi interdependente. Este clar faptul că fiecare fiinţă omenească este o unitate indi­vizibilă. Corpul, sufletul şi spiritul acţionează într-o strânsă cooperare, demonstrând o intensă legătură şi inter­de­pen­denţă între facultăţile spirituale, cele mintale şi cele fizice. Deficienţele dintr-un compartiment le vor limita pe celelalte două. Un spirit sau o minte bolnavă, necurată, confuză va avea un efect negativ asupra sănătăţii emoţio­nale şi fizice. Reversul este, de asemenea, valabil. O constituţie fizică slabă sau suferindă va avea, în general, un efect negativ asupra sănătăţii emoţionale şi spirituale. Influenţa pe care facultăţile o au unele asupra celorlalte arată că fiecare persoană are o responsabilitate dată de Dumnezeu, şi anume aceea de a menţine aceste facultăţi în cele mai bune condiţii cu putinţă. Aceasta constituie o parte vitală a refacerii după modelul Creatorului.

Omul după chipul lui Dumnezeu

Fiinţele vii pe care Dumnezeu le-a creat în ziua a şasea a creaţiei au fost făcute „după chipul lui Dumnezeu” (Gen. 1,27). Ce înseamnă să fii creat după chipul lui Dumnezeu?

Creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Se sugerează adesea faptul că dimensiunea morală şi cea spirituală ale omului dezvăluie ceva din natura morală şi cea spirituală a lui Dumnezeu. Dar, deoarece Biblia învaţă că omul este o indivizibilă unitate a corpului, sufletului şi spiritului, şi latura fizică a omului poate reflecta, într-o anumită măsură, chipul lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu este spirit? Cum poate oare o fiinţă care este spirit să fie asociată cu vreo formă sau fizionomie?

Un scurt studiu cu referire la îngeri relevă faptul că ei, asemenea lui Dumnezeu, sunt fiinţe spirituale (Evr. 1,7.14). Cu toate acestea, ei întotdeauna apar în forma umană (Gen. 18,1-19.22; Dan. 9,21; Luca 1,11-38; Fapte 12,5-10). Poate oare o fiinţă spirituală să aibă un corp spiritual – „trup duhovnicesc” – cu formă şi trăsături fizice? (1 Cor. 15,44)

Biblia ne arată că sunt persoane care au văzut părţi ale fiinţei lui Dumnezeu. Moise, Aaron, Nadab, Abihu, precum şi cei 70 de bătrâni I-au văzut picioarele (Ex. 24,9-11). Deşi a refuzat să-Şi arate faţa, după ce l-a acoperit pe Moise cu mâna Sa, Dumnezeu Şi-a arătat spatele, trecând prin faţa lui Moise (Ex. 33,20-23). Dumnezeu i-a apărut lui Daniel, într-o viziune a scenei judecăţii, ca Cel Îmbătrânit de zile şezând pe un tron (Dan. 7,9-10). Domnul Hristos este descris ca fiind „chipul Dumnezeului celui nevăzut” (Col. 1,15) şi „întipărirea Fiinţei Lui” (Evr. 1,3). Aceste pasaje par să arate faptul că Dumnezeu este o fiinţă personală şi are o formă personală. Aceasta nu trebuie să surprindă, pentru că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu.

Omul a fost creat „cu puţin mai prejos decât îngerii” (Evr. 2,7), un indiciu al faptului că el a fost înzestrat cu daruri intelectuale şi spirituale. Deşi lui Adam îi lipseau experienţa şi dezvoltarea caracterului, el a fost făcut „fără prihană” (Ecl. 7,29) – o referire la puritatea morală.[7] Fiind făcut după chipul moral al lui Dumnezeu, el era neprihănit şi sfânt (Ef. 4,24) şi era o parte a creaţiei despre care Dumnezeu a spus că toate „erau foarte bune” (Gen. 1,31).

Deoarece a fost creat după chipul moral al lui Dumnezeu, omului i-a fost dată ocazia de a-şi demonstra iubirea şi loialitatea faţă de Creatorul său. Asemenea lui Dumnezeu, el avea puterea de a alege, libertatea de a gândi şi de a acţiona în armonie cu imperativele morale. În acest fel, omul a fost liber să iubească şi să asculte sau să fie neîncrezător şi să nu asculte. Dumnezeu Şi-a asumat riscul ca omul să facă o alegere greşită, pentru că numai având libertatea de alegere omul poate să-şi dezvolte un caracter care să manifeste pe deplin principiul iubirii, ce reprezintă însăşi esenţa lui Dumnezeu
(1 Ioan 4,8). Destinul său era acela de a atinge expresia cea mai înaltă a chipului lui Dumnezeu: a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul său şi a-i iubi pe ceilalţi ca pe sine (Mat. 22,36-40).

Creat pentru relaţii cu alţii. Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur” (Gen. 2,18) şi a făcut-o pe Eva. Aşa cum cei trei Membri ai Dumnezeirii sunt uniţi într-o comuniune plină de iubire, tot astfel, noi am fost creaţi pentru comuniunea ce o găsim în prietenie şi căsătorie (Gen. 2,18). În aceste legături, noi avem ocazia de a trăi pentru alţii. A fi realmente uman înseamnă a fi orientat spre relaţii şi comuniune. Dezvoltarea acestui aspect al chipului lui Dumnezeu este o parte integrantă a armoniei şi prosperităţii împărăţiei lui Dumnezeu.

Creat pentru a administra mediul înconjurător. „Apoi, Dumnezeu a zis: ‘Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ” (Gen. 1,26). Dumnezeu menţionează aici tiparul divin din om şi stăpânirea lui asupra lumii create. Omul, ca reprezentant al lui Dumnezeu, a fost aşezat mai presus de celelalte creaturi. Regnul animal nu poate înţelege suveranitatea lui Dumnezeu, dar multe animale sunt capabile să-l iubească şi să-l slujească pe om.

David, referindu-se la stăpânirea omului, spunea: „I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui: oile şi boii laolaltă, fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării, tot ce străbate cărările mărilor” (Ps. 8,6-8). Poziţia înaltă a omului a fost o dovadă a slavei şi onoarei cu care a fost încoronat (Ps. 8,5). Responsabilitatea lui era aceea de a conduce cu bunătate lumea, reflectând conducerea binefăcătoare a lui Dumnezeu asupra universului. Deci, noi nu suntem victime ale împrejurărilor, dominaţi de forţele mediului. Mai curând, putem spune că Dumnezeu ne-a însărcinat să aducem o contribuţie pozitivă la înfăţişarea mediului înconjurător, folosind fiecare situaţie în care ne găsim ca ocazie de a aduce la îndeplinire voia Lui.

Înţelegând acest lucru, deţinem deja cheia îmbunătăţirii relaţiilor umane într-o lume în care abundă distrugerile de toate felurile. În acelaşi fel, avem răspunsul la consumul egoist al resurselor naturale ale pământului şi la poluarea nechibzuită a aerului şi a apei, care duc la o deteriorare crescândă a calităţii vieţii. Adoptarea perspectivei biblice asupra naturii umane este unicul lucru care poate garanta un viitor prosper.

Creat pentru a-L imita pe Dumnezeu. Ca fiinţe umane, noi trebuie să acţionăm asemenea lui Dumnezeu, pentru că suntem făcuţi să fim asemenea Lui. Deşi suntem umani, nu divini, noi trebuie să Îl reflectăm pe Creatorul nostru în sfera noastră de influenţă, în orice mod posibil. Porunca a patra face trimitere la această obligaţie: Noi trebuie să urmăm exemplul Creatorului nostru, lucrând şase zile din săptămână şi odihnindu-ne în cea de a şaptea (Ex. 20,8-11).

Creat cu posibilitatea condiţionată a nemuririi. La creaţie, primilor noştri părinţi le-a fost dată nemurirea, deşi posedarea ei era condiţionată de ascultare. Având acces la pomul vieţii, ei erau destinaţi să trăiască veşnic. Singura cale prin care puteau să pună în pericol starea lor de nemurire era călcarea poruncii care le interzicea să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Neascultarea avea să ducă la moarte (Gen. 2,17; 3,22).

Căderea

Deşi creaţi perfecţi, după chipul lui Dumnezeu şi aşezaţi în condiţii de viaţă perfecte, Adam şi Eva au devenit călcători ai Legii. Cum a avut loc o aşa radicală şi teribilă transformare?

Originea păcatului. Dacă Dumnezeu a creat o lume desăvârşită, cum s-a putut dezvolta păcatul?

1. Dumnezeu şi originea păcatului. Este Dumnezeul Creator şi autorul păcatului în acelaşi timp? Sfânta Scriptură subliniază faptul că Dumnezeu, prin natura Sa, este sfânt (Is. 6,3) şi în El nu există nelegiuire. „Lucrările Lui sunt desăvârşite, căci toate căile Lui sunt drepte; El este un Dumnezeu credincios şi fără nedreptate. El este drept şi curat” (Deut. 32,4). Scriptura declară: „Departe de Dumnezeu nedreptatea, departe de Cel Atotputernic fărădelegea” (Iov 34,10). „Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău şi El Însuşi nu ispiteşte pe nimeni” (Iacov 1,13); „El urăşte păcatul” (Ps. 5,4; 11,5). Lumea originară creată de Dumnezeu „a fost foarte bună” (Gen. 1,31). Departe de a fi autorul păcatului, El este „urzitorul unei mântuiri veşnice” (Evr. 5,9).
2. Autorul păcatului. Dumnezeu ar fi putut preveni păcatul, creând un univers de roboţi, care să facă numai ceea ce erau programaţi. Dar iubirea lui Dumnezeu cerea ca El să creeze fiinţe ce puteau răspunde în mod liber la iubirea Sa – iar un astfel de răspuns se poate primi numai de la fiinţe care au capacitatea de a alege.
Înzestrând fiinţele omeneşti cu acest fel de libertate, Dumnezeu a trebuit să-Şi asume totuşi riscul ca unele fiinţe create să se îndepărteze de El. Din nefericire, Lucifer, o fiinţă ce ocupa o poziţie înaltă în lumea îngerilor, a devenit mândru (Ezech. 28,17; 1 Tim. 3,6). Nemulţumit cu poziţia sa în cadrul conducerii lui Dumnezeu (Iuda 6), el a început să poftească tocmai poziţia lui Dumnezeu (Is. 14,12-14). Într-o încercare de a prelua conducerea universului, acest înger căzut a semănat seminţele discordiei printre ceilalţi îngeri şi a câştigat simpatia şi adeziunea multora. În consecinţă, conflictul care a avut loc în ceruri a luat sfârşit atunci când Lucifer, acum cunoscut sub numele de Satana, adversarul lui Dumnezeu, şi îngerii lui au fost alungaţi din ceruri (Apoc. 12,4.7-9. Vezi şi cap. 8 al cărţii de faţă).

3. Originea păcatului în neamul omenesc. Fără să fie descurajat de expulzarea lui din cer, Satana s-a hotărât să-i ispitească şi pe alţii să se alăture răzvrătirii sale împotriva conducerii lui Dumnezeu. Atenţia sa a fost atrasă de neamul omenesc nou-creat. Cum să-i determine pe Adam şi pe Eva să se răzvrătească? Ei trăiesc într-o lume desăvârşită, Creatorul îngrijindu-Se de toate nevoile lor. Cum ar putea ei să devină nemulţumiţi şi neîncrezători în Acela care a fost izvorul fericirii lor? Relatarea comiterii primului păcat ne oferă răspunsul.
În asaltul său asupra primilor oameni, Satana s-a hotărât să-i prindă atunci când erau mai puţini vigilenţi. Apropiindu-se de Eva, pe când aceasta se afla aproape de pomul cunoştinţei binelui şi răului, Satana – sub înfăţişarea unui şarpe – a întrebat-o despre interdicţia lui Dumnezeu de a mânca din pom. Când Eva a confirmat că Dumnezeu a zis că ei vor muri dacă vor mânca din fructele pomului, Satana a contes­tat interdicţia divină, spunând: „Cu siguranţă că nu veţi muri.” El i-a trezit curiozitatea, sugerându-i faptul că Dumnezeu încerca să o ţină departe de o nouă şi minunată experienţă: aceea de a fi asemenea lui Dumnezeu (Gen. 3,4.5). Imediat, îndoiala cu privire la cuvântul lui Dumnezeu a prins rădăcini. Eva a fost fascinată de marile posibilităţi pe care, după cum i se spusese, le oferea fructul. Ispita a început să acţioneze asupra minţii ei nepătate. Credinţa în cuvântul lui Dumnezeu a fost înlocuită acum de credinţa în cuvântul lui Satana. Deodată, ea şi-a imaginat că „pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea”. Nemulţumită de poziţia ei, Eva a cedat ispitei de a deveni asemenea lui Dumnezeu. „A luat deci din rodul lui şi a mâncat: i-a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el” (Gen. 3,6).

Încrezându-se mai degrabă în judecata ei decât în cuvântul lui Dumnezeu, Eva a rupt dependenţa ei de Dumnezeu, a decăzut din poziţia înaltă şi s-a afundat în păcat. Aşadar, căderea omenirii s-a ca­racterizat în primul rând printr-o prăbuşire a credinţei în Dumnezeu şi în cuvântul Său. Această necredinţă a dus la neascultare, care, la rândul ei, a rezultat într-o rupere a legăturii şi, în final, la despărţirea dintre Dumnezeu şi om.

Efectele păcatului. Care au fost consecinţele imediate şi cele pe termen lung ale păcatului? Cum a afectat el natura umană? Şi care sunt şansele eliminării păcatului şi înnobilării naturii umane?

1. Consecinţele imediate. Prima consecinţă a păcatului a fost o schimbare produsă în natura umană care a afectat relaţiile interpersonale, ca şi relaţia cu Dumnezeu. Această experienţă nouă, antrenantă şi deschizătoare de noi orizonturi, le-a adus lui Adam şi Evei numai simţăminte de ruşine (Gen. 3,7). În loc de a deveni egali cu Dumnezeu, aşa cum promisese Satana, ei au devenit temători şi au căutat să se ascundă (Gen. 3,8-10).
Când Dumnezeu i-a întrebat pe Adam şi pe Eva în legătură cu păcatul lor, în loc să-şi recunoască greşeala, ei au încercat să arunce vina pe alţii. Adam a spus: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Gen. 3,2). Cuvintele lui Adam implică faptul că atât Eva, cât şi, indirect, Dumnezeu erau răspunzători pentru păcatul lui, arătând în mod clar cum păcatul îi rupsese legătura cu soţia şi Creatorul său. La rândul ei, Eva a aruncat vina pe şarpe (Gen. 3,13).

Consecinţele teribile demonstrează gravitatea păcatului lor. Dumnezeu l-a blestemat pe şarpe, mediumul Satanei, condamnându-l să se târască pe burtă, ca semn veşnic al căderii (Gen. 3,14). Femeii, Dumnezeu i-a zis: „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine” (Gen. 3,16). Iar pentru că Adam a ascultat de soţia lui, în loc să asculte de Dumnezeu, pământul a fost blestemat să mărească îngrijorarea şi truda muncii lui: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem ‘să nu mănânci deloc din el’, blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el, în toate zilele vieţii tale, spini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea frunţii tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat, căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” (Gen. 3,17-19).

Reconfirmând imuabilitatea, neschimbabilitatea Legii Sale şi faptul că orice păcat duce cu siguranţă la moarte, Dumnezeu a zis: „Căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” (Gen. 3,19). El a adus la îndeplinire acest verdict, scoţându-i pe păcătoşi din căminul ede­nic, întrerupând legătura lor directă cu Dumnezeu (Gen. 3,8) şi îm­piedicându-i să se mai hrănească şi din pomul vieţii – sursa vieţii veşnice. În acest fel, Adam şi Eva au ajuns supuşi morţii (Gen. 3,22).

2. Caracterul păcatului. Multe pasaje scripturistice, în special consemnarea căderii în păcat, exprimă clar faptul că păcatul este un rău moral, rezultatul alegerii unui agent moral liber de a călca voinţa clar descoperită a lui Dumnezeu (Gen. 3,1-6; Rom. 1,18-22).

a. Definiţia păcatului. Definiţiile biblice ale păcatului cuprind: călcarea Legii („Oricine face păcat face şi fărădelege”, 1 Ioan 3,4), faptul de a nu face binele („Deci cine ştie să facă bine şi nu face săvârşeşte un păcat”, Iacov 4,17) şi faptul de a trăi fără credinţă („tot ce nu vine din încredinţare [din credinţă] e păcat”, Rom. 14,23). O definiţie mai larg cuprinzătoare a păcatului este: „Orice deviere de la voinţa cunoscută a lui Dumnezeu, fie nefăcând ceea ce El a poruncit, fie făcând ceea ce El a interzis.”[8]
Păcatul nu cunoaşte neutralitate. Domnul Hristos declara: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea” (Mat. 12,30). A nu crede în El este păcat (Ioan 16,9). Păcatul are un caracter absolut pentru că este răzvrătire împotriva lui Dumnezeu şi a voinţei Sale. Orice păcat mare sau mic are ca rezultat verdictul „vinovat”. Astfel, „cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat de toate” (Iacov 2,10).

b. Păcatul implică atât gânduri, cât şi acţiuni. În mod frecvent, despre păcat se vorbeşte numai în termenii unor acte concrete şi vizibile de călcare a Legii. Dar Domnul Hristos a spus că, dacă te înfurii pe cineva, calci cea de a şasea poruncă a Decalogului: „Să nu ucizi” (Ex. 20,13); şi dorinţele păcătoase sunt o călcare a poruncii: „Să nu comiţi adulter” (Ex. 20,14). Păcatul deci presupune nu numai neascultarea pe faţă, prin fapte vizibile, ci, de asemenea, gânduri şi dorinţe.

c. Păcat şi vinovăţie. Păcatul generează vinovăţie. Din perspec­tiva biblică, vinovăţia implică faptul că acela care săvâr­şeşte păcat este pasibil de pedeapsă. Şi, pentru că toţi oamenii sunt păcătoşi, întreaga lume este „vinovată înaintea lui Dumnezeu” (Rom. 3,19).
Dacă nu este tratată aşa cum trebuie, vinovăţia distruge facultăţile fizice, intelectuale şi spirituale. În final, dacă nu este rezolvată, ea aduce moartea, căci „plata păcatului este moartea” (Rom. 5,23).

Antidotul vinovăţiei este iertarea (Mat. 6,12), care are ca rezultat o conştiinţă curată, liniştea şi pacea sufletească. Dumnezeu este doritor să le acorde această iertare păcătoşilor pocăiţi. Pe cei împovăraţi de păcat şi chinuiţi de vinovăţie, Domnul Hristos îi cheamă binevoitor: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Mat. 11,28).

d. Centrul de control al păcatului. Sediul păcatului este în ceea ce Biblia numeşte „inima” şi ceea ce noi cunoaştem ca „mintea”. Căci din „inimă ies izvoarele vieţii” (Prov. 4,23). Domnul Hristos exprimă faptul că gândurile omului sunt acelea care mânjesc, „căci din inimă ies gândurile rele, ucide­rile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele” (Mat. 15,19). Inima este cea care influenţează întreaga persoană – intelectul, voinţa, sentimentele şi corpul. Pentru că „inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea” (Ier. 17,9), natura omenească poate fi descrisă ca fiind coruptă, stricată şi în totul păcătoasă.

3. Efectele păcatului asupra omenirii. Unii pot considera că sentinţa de moarte a fost o pedeapsă prea aspră pentru mâncarea din pomul oprit. Dar noi nu putem determina gravitatea păcătuirii decât în lumina efectului păcatului lui Adam asupra neamului omenesc.
Primul fiu al lui Adam şi al Evei a comis o crimă. Urmaşii lor au violat legătura sacră a căsătoriei, prin practicarea poligamiei şi, nu peste mult timp, răutatea şi violenţa au umplut pământul (Gen. 4,8.23; 6,1-5.11-13). Apelurile lui Dumnezeu la pocăinţă şi reformă au rămas fără răspuns şi numai opt persoane au fost salvate din apele Potopului, care i-a nimicit pe cei ce nu s-au pocăit. Istoria omenirii de după Potop este, cu puţine excepţii, un raport trist al urmărilor păcătoşeniei naturii umane.

a. Păcătoşenia universală a omenirii. Istoria ne dezvăluie faptul că descendenţii lui Adam s-au făcut părtaşi la natura păcătoasă a lui. În rugăciunea sa, David spunea: „Niciun om viu nu este fără prihană înaintea Ta” (Ps. 143,2;14,3). „Căci nu este om care să nu păcătuiască” (1 Regi 8,46). Iar Solo­mon spunea: „Cine poate zice: ‘Mi-am curăţit inima, sunt curat de păcatul meu’?” (Prov. 20,9). „Fiindcă pe pământ nu este niciun om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască” (Ecl. 7,20). Noul Testament este, de asemenea, clar în această privinţă, declarând: „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3,23) şi, „dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi” (1 Ioan 1,8).

b Este natura păcătoasă moştenită sau dobândită? Apostolul Pavel spunea: „Toţi mor în Adam” (1 Cor. 15,22). În altă parte, el reţinea faptul că „printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea şi, astfel, moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” (Rom. 5,12).
Degradarea inimii omeneşti afectează întreaga persoană. În această lumină, Iov exclama: „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul” (Iov 14,4). David spunea: „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea” (Ps. 51,5). Pavel declara că „umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună. Deci, cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu” (Rom. 8,7.8). Înainte de convertire – scotea Pavel în evidenţă – credincioşii erau „din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi” (Ef. 2,3), ca şi restul familiei umane.

Deşi, de când suntem copii, noi preluăm comportamentul păcătos prin imitaţie, textele de mai sus confirmă faptul că noi moştenim o natură fundamental păcătoasă. Păcătoşenia universală a omenirii este dovada faptului că, prin natura noastră, noi tindem spre rău, nu spre bine.

c. Schimbarea comportamentului păcătos. Cât succes pot să aibă oamenii în îndepărtarea păcatului din viaţa lor şi din societate?
Fiecare efort de a ajunge la o viaţă neprihănită prin puterea proprie este sortit eşecului. Domnul Hristos spunea că oricine a păcătuit este un „rob al păcatului”. Numai puterea divină poate să ne elibereze din această sclavie. Domnul Hristos ne-a asigurat, de asemenea, că, „dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi” (Ioan 8,36). Puteţi da dovadă de neprihănire, spunea El, numai „dacă rămâneţi în Mine”, pentru că „fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,4.5).

Nici apostolul Pavel nu a reuşit, prin propria putere, să trăiască o viaţă neprihănită. El cunoştea standardul desăvârşit al Legii lui Dumnezeu, dar nu era în stare să-l atingă. Vorbind despre eforturile sale, el spunea: „Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac.” Apoi ne îndreaptă atenţia către impactul pe care păcatul l-a avut în viaţa lui. „Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.” În ciuda eşecului său, el admiră standardul perfect al lui Dumnezeu, spunând: „Fiindcă după omul dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Rom. 7,15.19.20.22-24).

În final, apostolul Pavel recunoaşte că are nevoie de puterea divină pentru a fi biruitor. Prin Hristos, el renunţă la trăirea vieţii după îndemnurile firii pământeşti şi începe o nouă viaţă după îndemnurile Duhului (Rom. 7,25; 8,1).

Această nouă viaţă în Duh este darul transformator al lui Dumnezeu. Prin harul divin, noi, care suntem „morţi în greşelile şi în păcatele noastre”, devenim biruitori (Ef. 2,1.3.8-10). Renaşterea spirituală transformă în aşa măsură viaţa (Ioan 1,13; 3,5), încât putem vorbi despre o fiinţă sau o creaţie nouă – „Cele vechi s-au dus” şi „toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor. 5,17). Totuşi viaţa cea nouă nu exclude posibilitatea păcătuirii (1 Ioan 2,1).

4. Evoluţionismul şi căderea omului. Începând chiar de la creaţie, Satana i-a derutat pe mulţi oameni, slăbindu-le încrederea în raportul Scripturii cu privire la originea speciei umane şi cu privire la căderea omului. Numim evoluţionism concepţia „naturală” în legătură cu omenirea, părere bazată pe presupunerea că viaţa a început din întâmplare şi că specia umană, printr-un lung proces de evoluţie, s-a ridicat din formele inferioare de viaţă. Printr-un proces de supravieţuire a celor mai rezistenţi, oamenii au evoluat la starea prezentă. Fără să-şi fi atins potenţialul, ei evoluează încă.
Un număr din ce în ce mai mare de creştini a adoptat evolu­ţionismul teist, care susţine că Dumnezeu a folosit evoluţia pentru a realiza creaţia despre care este relatat în Geneza. Cei care au adoptat evoluţionismul teist nu consideră primul capitol al cărţii Geneza ca fiind literal, ci o alegorie sau un mit.

a. Concepţia biblică referitoare la om şi evoluţie. Creştinii creaţionişti sunt îngrijoraţi de impactul teoriei evoluţioniste asupra credinţei creştine. James Orr scria: „Creştinismul este confruntat astăzi nu cu atacuri succesive asupra doctrinei…, ci cu o concepţie opusă cu privire la lume, teorie concepută într-un mod pozitiv, care pretinde că se bazează pe dovezi ştiinţifice, construită şi apărată cu multă pricepere, în timp ce, ideile ei fundamentale lovesc la temelia sistemului creştin.”[9]
Biblia respinge interpretarea alegorică sau mitică a Genezei. Scriitorii Bibliei interpretează Geneza 1 – 11 ca fiind o istorie literală. Adam, Eva, şarpele şi Satana sunt consideraţi toţi ca fiind personaje istorice în drama marii lupte (Iov 31,33; Ecl. 7,29; Mat. 19,4.5; Ioan 8,44; Rom. 5,12. 18.19; 2 Cor. 11,3;
1 Tim. 2,14; Apoc. 12,9).

b. Golgota şi evoluţia. Evoluţia, indiferent de formă, vine în contradicţie cu punctele fundamentale ale credinţei creştine, aşa cum declara Leonard Verduin: „Istoria ‘căderii’ a fost înlocuită de istoria ‘ascensiunii’”.[10] Creştinismul şi evoluţionismul sunt diametral opuse. Ori primii noştri părinţi au fost creaţi după chipul lui Dumnezeu şi au trecut prin experienţa căderii în păcat, ori nu au trecut prin această experienţă. Şi dacă nu au trecut, atunci de ce să mai fii creştin?
Golgota ridică în modul cel mai categoric semne de întrebare asupra evoluţionismului. Dacă n-a fost nicio cădere, atunci de ce era nevoie ca Dumnezeu să moară pentru noi? Şi nu de o moarte oarecare, ci o moarte prin care Domnul Hristos arată faptul că omenirea nu e deloc într-o stare bună. Lăsaţi în voia noastră, noi am fi continuat să ne deteriorăm până când specia umană ar fi fost anihilată.

Speranţa noastră constă în Omul care a atârnat pe cruce. Numai moartea Lui deschide posibilitatea unei vieţi mai bune, plenare, care nu se va sfârşi niciodată. Golgota declară că noi avem nevoie de un înlocuitor care să ne elibereze.

c. Întruparea şi evoluţia. Poate că dilema creaţie versus evoluţie primeşte răspunsul cel mai bun atunci când privim crearea omenirii din perspectiva întrupării. Introducându-L în istorie pe Domnul Hristos, cel de-al doilea Adam, Dumnezeu a intervenit printr-un act creator. Dacă Dumnezeu a putut realiza acest suprem miracol, atunci nu mai este nicio îndoială cu privire la puterea Sa de a-l crea pe primul Adam.

d. A ajuns omul la maturitate? În mod frecvent, evoluţioniştii scot în evidenţă progresul fantastic al ştiinţei din ultimele secole, ca o dovadă că omul este arbitrul propriului destin. Cu ştiinţa care îi satisface nevoile şi având suficient timp la dispoziţie, omul va rezolva toate problemele omenirii.
Totuşi rolul mesianic al tehnologiei se loveşte de un scepticism crescând, pentru că tocmai tehnologia a împins planeta pe marginea prăpastiei distrugerii definitive. Omenirea a eşuat lamentabil în încercarea de a supune inima păcătoasă. În consecinţă, tot progresul ştiinţific n-a făcut decât ca lumea să fie într-o situaţie şi mai periculoasă.

Într-o măsură din ce în ce mai mare, filozofii ale nihilismului şi ale disperării par valide. Dictonul lui Alexander Pope: „Spe­ranţa izvorăşte continuu în pieptul omului” sună fals astăzi. Iov a înţeles mai bine realitatea: timpul merge înainte „şi nu mai am nicio nădejde” (Iov 7,6). Lumea omului se îndreaptă spre nimicire. Cineva din afara istoriei omenirii trebuie să vină, s-o cucerească şi să aducă o nouă realitate în viaţa ei.

Raze de speranţă. Cât de mare a fost degenerarea omenirii? La cruce, oamenii L-au ucis pe Creatorul lor. Cel mai josnic şi mai îngrozitor patricid! Dar Dumnezeu n-a lăsat omenirea fără speranţă.

David a contemplat poziţia omenirii în cadrul lumii create. La început, impresionat de vastitatea universului, David s-a gândit că omul este fără importanţă. Apoi a devenit conştient de adevărata situaţie a neamului omenesc. Vorbind despre relaţia prezentă a omului cu Dumnezeu, el a spus: „L-ai făcut cu puţin mai prejos decât Dumnezeu şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui” (Ps. 8,5.6; Evr. 2,7).

În ciuda căderii, a mai rămas ceva din simţul demnităţii umane. Deşi mutilat, chipul divin n-a fost cu totul şters. Deşi căzut, corupt, păcătos, omul este încă reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. Deşi natura sa este mai prejos decât cea divină, totuşi el deţine o poziţie demnă, aceea de administrator al creaţiei pământene a lui Dumnezeu. Când David şi-a dat seama de aceasta, a răspuns cu laude şi mulţumiri: „Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este Numele Tău pe tot pământul” (Ps. 8,9).

Legământul harului

Prin călcarea Legii, prima pereche de oameni a devenit păcătoasă. Nemaiputând să-i reziste lui Satana, vor mai putea fi ei vreodată liberi? Sau vor fi lăsaţi să piară? Mai era vreo speranţă?

Legământul dat la cădere. Înainte ca să pronunţe pedeapsa pentru păcatele comise de perechea decăzută, Dumnezeu i-a adus speranţă, dându-i legământul harului. El a spus: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul” (Gen. 3,15).

Mesajul lui Dumnezeu a adus încurajare, deoarece anunţa că, deşi Satana a adus omenirea sub blestemul păcatului, în final el va fi înfrânt. Legământul a fost făcut între Dumnezeu şi omenire. În primul rând, Dumnezeu a promis că, prin harul Său, va ridica o fortăreaţă împotriva păcatului. El va pune ură între şarpe şi femeie, între urmaşii lui Satana şi poporul lui Dumnezeu. Aceasta va întrerupe legătura omului cu Satana şi va deschide calea pentru o legătură reînnoită cu Dumnezeu.

Războiul dintre biserica lui Dumnezeu şi Satana avea să continue de-a lungul veacurilor. Conflictul avea să atingă apogeul odată cu moartea Domnului Isus Hristos, care a fost personificarea profetizată a Seminţei femeii. La Golgota, Satana a fost înfrânt. Deşi a reuşit să rănească Sămânţa femeii, autorul păcatului a fost totuşi înfrânt.

Toţi aceia care acceptă harul oferit în dar de Dumnezeu vor cunoaşte o vrăjmăşie împotriva păcatului care îi va face biruitori în lupta cu Satana. Prin credinţă, ei vor împărtăşi biruinţa Mântuitorului de la Golgota.

Legământul făcut înainte de creaţie. Legământul harului nu a luat fiinţă după cădere. Scriptura ne face cunoscut cum, înainte de creaţie, Persoanele Dumnezeirii au convenit să salveze neamul omenesc, dacă acesta va cădea în păcat. Pavel spunea că Dumnezeu „ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său” (Ef. 1,4-6; 2 Tim. 1,9). Vorbind despre jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos, Petru spunea: „El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii” (1 Petru 1,20).

Legământul s-a bazat pe o temelie de nezdruncinat: făgăduinţa şi jurământul personal al lui Dumnezeu (Evr. 6,18). Isus Hristos era Garantul legământului (Evr. 7,22). Garantul este persoana care ia asupra sa orice datorie sau obligaţie în cazul în care o altă persoană nu-şi poate îndeplini obligaţiile. Faptul că Domnul Hristos slujea ca Garant însemna că, în cazul în care oamenii aveau să cadă în păcat, El va lua asupra Sa pedeapsa cuvenită pentru păcat. El va plăti preţul răscumpărării lor; El va face ispăşire pentru păcatele lor; El va împlini cerinţele Legii călcate a lui Dumnezeu. Nicio fiinţă omenească şi niciun înger nu putea să-şi asume această răspundere. Numai Domnul Hristos, Creatorul, ca reprezentant unic al neamului omenesc, putea să-Şi asume această responsabilitate (Rom. 5,12-21; 1 Cor. 15,22).

Fiul lui Dumnezeu nu este numai Garantul legământului; El este şi Mijlocitorul şi Executorul. Descrierea misiunii Sale ca Fiu întrupat al omului subliniază acest aspect al rolului Său. El a spus: „Căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis” (Ioan 6,38; 5,30.43). Voinţa Tatălui este „ca oricine Îl vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa veşnică” (Ioan 6,40). „Şi viaţa veşnică este aceasta”, spune El, „să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17,3). La încheierea misiunii Sale, El a mărturisit despre împlinirea însărcinării date de Tatăl: „Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 17,4).

La cruce, Domnul Hristos S-a achitat de angajamentul luat de a fi Garantul omenirii în cadrul legământului. Strigătul Său: „S-a sfârşit” (Ioan 19,30) marchează îndeplinirea misiunii. Cu propria viaţă, El a suportat pedeapsa pentru cerinţele călcate ale Legii lui Dumnezeu, garantând mântuirea neamului omenesc pocăit. În acel moment, sângele Domnului Hristos a ratificat legământul harului. Prin credinţa în sângele Său ispăşitor, păcătoşii pocăiţi vor fi adoptaţi ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu, devenind astfel moştenitori ai vieţii veşnice.

Acest legământ al harului demonstrează iubirea infinită a lui Dumnezeu faţă de omenire. Încheiat înainte de creaţie, legământul a fost făcut cunoscut după cădere. În acel moment, într-un sens special, Dumnezeu şi omenirea au devenit parteneri.

Reînnoirea legământului. Din nefericire, omenirea a respins acest minunat legământ al harului atât înainte de Potop, cât şi după (Gen. 6,1-8; 11,1-9). Când Dumnezeu a repetat legământul, El a făcut lucrul acesta prin Avraam. Din nou, El a afirmat promisiunea răscum­părării: „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea” (Gen. 22,18; 12,3; 18,18).

Scriptura scoate în mod deosebit în evidenţă credincioşia lui Avraam faţă de condiţiile legământului. Avraam „L-a crezut pe Dumnezeu, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire” (Gen. 15,6). Beneficierea lui Avraam de binecuvântările legământului, deşi avea la bază harul lui Dumnezeu, era, de asemenea, condiţionată de ascultarea sa. Aceasta dovedeşte faptul că legământul susţine autoritatea Legii lui Dumnezeu (Gen. 17,1; 26,5).

Credinţa lui Avraam era de o aşa calitate, încât lui i s-a dat ti­tlul de „tatăl tuturor celor ce cred” (Rom. 4,11). El este modelul de nepri­hănire prin credinţă, care se manifestă prin ascultare (Rom. 4,2-3; Iacov 2,23.24). Legământul harului nu revarsă în mod automat binecuvântările sale asupra descendenţilor naturali ai lui Avraam, ci numai asupra acelora care urmează exemplul de credinţă al lui Avraam. „Înţelegeţi şi voi, dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă” (Gal. 3,7). Fiecare om de pe pământ se poate bucura de făgăduinţele legământului mântuirii, îndeplinind condiţia: „Dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi sămânţa lui Avraam, moştenitori prin făgă­duinţă” (Gal. 3,29). Din perspectiva lui Dumnezeu, legământul sinaitic (numit şi primul legământ) a fost o reînnoire a legământului avraamic al harului (Evrei 9,1). Dar Israel l-a pervertit, făcându-l un legământ al faptelor (Gal. 4,22-31).

Noul legământ. Pasajele biblice de mai târziu vorbesc despre „un legământ mai nou şi mai bun”.[11] Aceasta se face nu pentru că legământul cel veşnic a fost schimbat, ci pentru că, (1) prin necredincioşia lui Israel, legământul cel veşnic al lui Dumnezeu a fost pervertit într-un sistem al faptelor; (2) a fost asociat cu o nouă revelare a iubirii lui Dumnezeu prin întruparea, viaţa, moartea, învierea şi mijlocirea Domnului Isus Hristos (vezi Evrei 8,6-13); (3) dar numai la cruce, el a fost ratificat cu sângele lui Hristos (Dan. 9,27; Luca 22,20; Rom. 15,8; Evr. 9,11-22).[12]

Ceea ce le oferă acest legământ acelora care îl acceptă este extraordinar. Prin harul lui Dumnezeu, el le oferă iertarea păcatelor. Le oferă lucrarea Duhului Sfânt de a le scrie cele Zece Porunci în inimă şi a-i reface pe păcătoşii pocăiţi după chipul Celui ce i-a făcut (Ier. 31,33). Experienţa noului legământ, a naşterii din nou, aduce neprihănirea lui Hristos şi experienţa îndreptăţirii prin credinţă.

Reînnoirea inimii pe care noul legământ o produce îi transformă pe oameni astfel încât ei să aducă „roadele Duhului Sfânt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor” (Gal. 5,22.23). Prin puterea harului mântuitor al Domnului Hristos, ei pot să umble, aşa cum a umblat Hristos, bucurându-se zilnic de lucrurile ce Îi sunt plăcute lui Dumnezeu (Ioan 8,29). Singura speranţă a omenirii căzute este să accepte invitaţia lui Dumnezeu de a intra în legământul harului Său. Prin credinţa în Isus Hristos, noi putem trăi în acea relaţie care ne asigură adoptarea ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu şi statutul de moştenitori împreună cu Hristos ai împărăţiei Sale.

[1] Doctrina cu privire la om a fost de mult timp un termen teologic folosit pentru discutarea componentelor familiei umane. În această argumentare „om” nu înseamnă neapărat „bărbat”, excluzând femeia, ci desemnează orice fiinţă umană şi a fost folosit pentru uşurarea demonstraţiei, pentru continuarea tradiţiei şi a limbajului teologic.

[2] Berkhof, Systematic Theology, p. 183

[3] „Soul” [suflet] SDA Encyclopedia, rev. ed., p. 1361.

[4] „Soul” [suflet] SDA Bible Dictionary, rev. ed., p. 1061.

[5] Ibidem, p. 1064.

[6] Comentariul biblic adventist, vol. 7, p. 257.

[7] Idem, vol. 3, p. 1090.

[8] „Sin” [păcat] SDA Bible Dictionary, ed. rev., p. 1042.

[9] James Orr, God’s Image in Man (Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdmans, 1948), p. 3, 4.

[10] Leonard Verduin, Somewhat Less than God: The Biblical View of Man (Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdmans, 1970), p. 69.

[11] Noul Testament asociază experienţa lui Israel de la Muntele Sinai cu vechiul legământ (Gal. 4,24.25). La Sinai, Dumnezeu a reînnoit legământul cel veşnic al harului cu poporul Său care fusese eliberat (1 Cron. 16,14-17; Ps. 105,8-11; Gal. 3,15-17). Dumnezeu le-a promis israeliţilor: „Acum, dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt” (Ex. 19,5.6; vezi şi Gen. 17,7.9.19). Legământul s-a bazat pe neprihănirea prin credinţă (Rom. 10,6-8; Deut. 30,11-14), iar Legea trebuia să fie scrisă în inima lor (Deut. 6,4-6; 30,14).

Legământul harului este permanent expus pervertirii de către credincioşii care îl transformă într-un sistem al mântuirii prin fapte. Pavel foloseşte lipsa de încredere în Dumnezeu a lui Avraam – bazându-se pe propriile fapte pentru a-şi atinge scopurile – pentru a ilustra vechiul legământ (Gen. 16; 12,10-20; 20; Gal. 4,22-25). De fapt, experienţa neprihănirii prin fapte a existat chiar de când păcatul a intrat în această lume şi legământul cel veşnic a fost rupt (Osea 6,7).

În toată istoria poporului Israel, majoritatea oamenilor au încercat să capete „o neprihănire a lor” prin „faptele Legii” (Rom. 9,30 – 10,4) Ei au trăit în conformitate cu litera Legii, şi nu în spiritul ei (2 Cor. 3,6). Încercând să se îndreptăţească singuri prin Lege (Gal. 5,4), ei au trăit sub condamnarea Legii şi sunt în robie, nefiind liberi (Gal. 4,21-23). În acest fel, ei au pervertit legământul de la Sinai.

Epistola către Evrei aplică primul, sau vechiul, legământ la istoria lui Israel de după Sinai şi arată natura lui temporară. Se arată că preoţia levitică avea să fie temporară, îndeplinind o funcţie simbolică până când venea realitatea, Hristos (Evr. 9,10). Este destul de trist că mulţi nu au văzut că, în ele însele, ceremoniile erau fără valoare (Evr. 10,1). Aderarea la acest sistem al „umbrelor”, când simbolul a întâlnit arhetipul, când umbra a întâlnit realitatea, a deformat înţelegerea adevăratei misiuni a lui Hristos. Din acest motiv s-a folosit un limbaj atât de apăsat pentru a sublinia superioritatea legământului mai bun, sau a legământului nou, faţă de cel de la Sinai.

Vechiul legământ, deci, poate fi descris în termeni negativi şi pozitivi: în mod negativ, pentru că se referă la un popor care a pervertit legământul cel veşnic al lui Dumnezeu; în mod pozitiv, pentru că reprezintă slujba pământească temporară, concepută de Dumnezeu pentru a rezolva situaţia de criză generată de căderea neamului omenesc.

Vezi, de asemenea, White, Patriarhi şi profeţi, p. 370-373; White, „Our Work”, Review and Herald, iunie 1904, p. 8; White, „A Holy Purpose to Restore Jerusalem”, Southern Watchman, 1 martie 1904, p. 142; Hasel, Covenant în Blood (Mountain View, CA: Pacific Press, 1982); Wallenkampf, Salvation Comes From the Lord (Washington, D.C.: Review and Herald, 1983), p. 84-90.

[12] Cf. Hasel, Covenant in Blood

Întreaga omenire este în prezent implicată în marea luptă dintre Hristos şi Satana, cu privire la caracterul lui Dumnezeu, Legea Sa şi suveranitatea Sa asupra universului. Acest conflict a început în cer, atunci când o fiinţă creată şi înzestrată cu libertatea de a alege a devenit, prin înălţare de sine, Satana, vrăjmaşul lui Dumnezeu, generând revolta unei părţi a îngerilor. El a introdus spiritul de rebeliune în lumea aceasta atunci când i-a dus în păcat pe Adam şi pe Eva. Acest păcat al omului a avut ca rezultat deformarea chipului lui Dumnezeu în omenire, dezordine în lumea creată şi, în cele din urmă, nimicirea ei în timpul Potopului. Privită de întregul univers, această lume a devenit arena conflictului universal, la finalul căruia, Dumnezeul iubirii va fi îndreptăţit, reabi­litat. Pentru a-l ajuta pe poporul Său în această luptă, Domnul Hristos îi trimite pe Duhul Sfânt şi pe îngerii Săi credincioşi să-l călăuzească, să-l ocrotească şi să-l susţină pe calea mântuirii. (Apoc. 12,4-9; Is. 14,12-14; Ezech. 28,12-18; Gen. 3; Rom. 1,19-32; 5,12-21; 8,19-22; Gen. 6,8; 2 Petru 3,6; 1 Cor. 4,9; Evrei 1,14.)

Scripturile ne înfăţişează o bătălie cosmică între bine şi rău, între Dumnezeu şi Satana. Înţelegând această luptă care a cuprins întregul univers, putem să răspundem şi la întrebarea: De ce a venit Domnul Isus Hristos pe această planetă?

O viziune cosmică asupra luptei

Taină a tainelor, conflictul dintre bine şi rău a început în ceruri. Cum a fost posibil ca păcatul să-şi aibă originea într-un mediu perfect?

Îngerii, fiinţe de un ordin mai înalt decât oamenii (Ps. 8,5), au fost creaţi pentru a se bucura de o foarte strânsă comuniune cu Dumnezeu (Apoc. 1,1; 3,5; 5,11). Având o putere superioară şi fiind ascultători de cuvântul lui Dumnezeu (Ps. 103,20), ei îndeplinesc funcţia de slujitori, sau „duhuri slujitoare” (Evr. 1,14). Deşi sunt în general invizibili, ei apar adesea în formă umană (Gen. 18,19; Evrei 13,2). Printr-una dintre aceste fiinţe îngereşti a intrat păcatul în univers.

Originea luptei. Folosindu-i pe împăraţii Tirului şi Babilonului ca descrieri figurative ale lui Lucifer, Scriptura arată cum a început această luptă cosmică: „Luceafăr strălucitor”, „fiu al zorilor”, „heruvim ocrotitor”, Lucifer locuia în prezenţa lui Dumnezeu (Is. 14,12; Ezech. 28,14).[1] Sfânta Scriptură spune: „Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe… ai fost fără prihană în toate căile tale, din ziua când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine” (Ezech. 28,12.15).

Deşi apariţia păcatului este inexplicabilă şi nejustificabilă, rădă­cinile ei pot fi găsite în mândria lui Lucifer: „Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta” (Ezech. 28,17). Lucifer nu a mai fost mulţumit cu poziţia lui înaltă pe care i-a dat-o Creatorul. Plin de egoism, el a poftit să fie egal chiar cu Dumnezeu. „Tu ziceai în inima ta: ‘Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu… voi fi ca Cel Preaînalt’” (Is. 14,12-14). Dar, deşi dorea poziţia lui Dumnezeu, nu dorea şi caracterul Lui. El aspira la autoritatea lui Dumnezeu, dar nu şi la iubirea Lui. Răzvrătirea lui Lucifer împotriva conducerii lui Dumnezeu a fost primul pas în transformarea sa în Satana, „vrăjmaşul”.

Acţiunile ascunse ale lui Lucifer i-au orbit pe mulţi îngeri, fă­cân­du-i să nu vadă iubirea lui Dumnezeu. Nemulţumirea şi necre­din­cioşia faţă de conducerea lui Dumnezeu, care au urmat, s-au răspân­dit atât de mult, până când a treia parte din oştirea îngerilor i s-a alăturat în răzvrătirea sa (Apoc. 12,4). Liniştea împărăţiei lui Dum­nezeu a fost zdruncinată „şi în cer s-a făcut un război” (Apoc. 12,7). Războiul din cer a avut ca rezultat faptul că Satana – înfăţişat ca balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul – „a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui” (Apoc. 12,9).

Cum au ajuns fiinţele omeneşti să fie implicate? După alun­garea lui din cer, Satana a răspândit răzvrătirea pe pământul nostru. Deghizat într-un şarpe vorbitor şi folosind aceleaşi argumente care au dus la căderea lui, el a reuşit să submineze încrederea lui Adam şi a Evei în Creatorul lor (Gen. 3,5). Satana a trezit nemulţumirea Evei cu privire la poziţia ce i-a fost stabilită. Orbită de perspectiva egalităţii cu Dumnezeu, ea a crezut cuvintele ispititorului – şi s-a îndoit de cele ale lui Dumnezeu. Neascultând de porunca lui Dumnezeu, ea a mâncat fructul şi l-a influenţat şi pe soţul ei să facă la fel. Crezând cuvântul şarpelui mai presus de acela al Creatorului lor, ei au trădat încrederea şi devotamentul lor faţă de Dumnezeu. În mod tragic, sămânţa luptei care a început în ceruri a prins rădăcini pe planeta Pământ (Gen. 3).

Făcându-i pe primii părinţi să păcătuiască, Satana le-a luat stăpâ­nirea pe care o aveau asupra pământului. Acum, pretinzând a fi „stăpânitorul acestei lumi”, Satana L-a contestat pe Dumnezeu, guvernarea Sa şi a ameninţat pacea întregului univers, din noul său cartier general – planeta Pământ.

Impactul asupra omenirii. Efectele luptei dintre Hristos şi Satana au devenit evidente pe măsură ce păcatul strica tot mai mult chipul lui Dumnezeu în oameni. Deşi Dumnezeu i-a oferit omenirii legământul Său de har, prin Adam şi Eva (vezi Gen. 3,15 şi cap. 7 al cărţii de faţă), Cain, primul lor copil, l-a ucis pe fratele său (Gen. 4,8). Nelegiuirea a continuat să se înmulţească până când, cu tristeţe, Dumnezeu avea să spună despre om „că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Gen. 6,5).

Dumnezeu a folosit un mare potop pentru a curăţa lumea de locuitorii ei nepocăiţi şi pentru a-i da omenirii şansa unui nou început (Gen. 7,17-20). Dar, nu după mult timp, urmaşii credinciosului Noe s-au îndepărtat de legământul lui Dumnezeu. Dumnezeu promisese că niciodată nu va mai nimici întregul pământ printr-un potop. Totuşi ei şi-au manifestat în mod ostentativ neîncrederea în El, ridicând turnul Babel, în încercarea de a ajunge la cer, având astfel un mij­loc de scăpare de un eventual potop. De data aceasta, Dumnezeu a stopat răzvrătirea omului încâlcindu-i limba vorbită, care până atunci fu­sese universală (Gen. 9,11; 11).

Ceva mai târziu, pe când lumea era aproape într-o totală apostazie, Dumnezeu l-a cuprins în legământul Său şi pe Avraam. Prin Avraam, Dumnezeu dorea să binecuvânteze toate popoarele pământului (Gen. 12,1-3; 22,15-18). Cu toate acestea, generaţiile următoare de urmaşi ai lui Avraam şi-au dovedit lipsa de încredere în legământul harului lui Dumnezeu. Prinşi în cursa păcatului, ei l-au ajutat pe Satana să-şi atingă obiectivul în marea luptă, crucificându-L pe Autorul şi Garantul legământului, pe Domnul Isus Hristos.

Pământul – scena universului. Relatarea din cartea lui Iov despre o întâlnire cosmică între reprezentanţii diferitelor regiuni ale universului ne dă posibilitatea unei mai bune înţelegeri a marii lupte. Relatarea începe astfel: „Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfăţişat înaintea Domnului. Şi a venit şi Satana în mijlocul lor. Domnul i-a zis lui Satana: ‘De unde vii?’ Şi Satana I-a răspuns Domnului: ‘De la cutreierarea pământului şi de la plimbarea pe care am făcut-o pe el’” (Iov 1,6.7; cf. 2,1-7).

Apoi Domnul, ca răspuns, i-a zis: „L-ai văzut pe robul meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău” (Iov 1,8).

Când Satana a replicat: „Oare degeaba se teme Iov de Tine? Da, este neprihănit pentru că se merită să-Ţi slujească. Nu-l ocroteşti Tu?”, Domnul Hristos i-a răspuns permiţându-i lui Satana să-l pună la probă pe Iov în orice fel, numai să nu-i ia viaţa (vezi Iov 1,9; 2,7).

Perspectiva cosmică a cărţii lui Iov aduce dovezi puternice cu privire la marea luptă dintre Hristos şi Satana. Această planetă este scena pe care se desfăşoară dramatica luptă dintre bine şi rău. După cum spune Scriptura, „am ajuns o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni” (1 Cor. 4,9).

Păcatul a rupt legătura dintre Dumnezeu şi om şi „tot ce nu vine din încredinţare este păcat” (Rom. 14,23). Călcarea poruncilor lui Dumnezeu este rezultatul imediat al lipsei de credinţă, dovada unei legături rupte. În schimb, prin Planul de Mântuire, Dumnezeu intenţionează să restabilească încrederea omului în Creator, ceea ce duce la o legătură plină de iubire, manifestată prin ascultare. Aşa cum remarca Domnul Hristos, iubirea duce la ascultare (Ioan 14,15).

În veacul nostru nelegiuit, valorile absolute sunt neutralizate, necinstea este lăudată, mita este un mod de viaţă, adulterul este neîngrădit, iar înţelegerile – atât cele internaţionale, cât şi cele personale – sunt încălcate. Este privilegiul nostru să privim dincolo de lumea noastră disperată, la un Dumnezeu plin de grijă şi atotpu­ternic. Această perspectivă mai largă ne descoperă importanţa jertfei ispăşitoare a Mântuitorului nostru, care pune capăt acestei lupte universale.

Esenţa marii lupte

Ce se urmăreşte, de fapt, în această luptă pe viaţă şi pe moarte?

Legea şi guvernarea lui Dumnezeu. Legea morală divină este la fel de importantă pentru existenţa universului ca şi legile fizice ce-l ţin laolaltă şi-l menţin în funcţiune. Păcatul este „călcarea Legii”
(1 Ioan 3,4) sau „nelegiuire”, aşa cum indică termenul grecesc anomia. Nelegiuirea îşi are originea în respingerea lui Dumnezeu şi a guvernării Sale.

Satana pune vina pe Dumnezeu, în loc să-şi asume responsabilitatea pentru nelegiuirea din lume. El spune că Legea lui Dumnezeu, despre care pretinde că este arbitrară, încalcă libertatea individuală. Mai mult chiar, afirmă el, deoarece este imposibil să asculţi de ea, această Lege acţionează împotriva celor mai bune interese ale fiinţelor create. Prin această continuă şi perfidă subminare a Legii, Satana încearcă să răstoarne conducerea lui Dumnezeu şi chiar pe Dumnezeu.

Domnul Hristos şi problema ascultării. Ispitele cărora le-a făcut faţă Domnul Hristos, în timpul slujirii Sale pământeşti, demonstrează seriozitatea luptei pentru ascultare şi supunere faţă de voia lui Dumnezeu. Înfruntând aceste ispite, care L-au pregătit să fie „un Mare-Preot milos şi vrednic de încredere” (Evrei 2,17), El a înfruntat, într-o luptă solitară, un vrăjmaş de moarte. În pustie, după ce Domnul Hristos a postit patruzeci de zile, Satana L-a ispitit să transforme pietrele în pâini spre a dovedi că, într-adevăr, El era Fiul lui Dumnezeu (Mat. 4,3). După cum, în Eden, Satana a ispitit-o pe Eva să se îndoiască de cuvântul lui Dumnezeu, tot la fel încerca acum să-L determine pe Domnul Hristos să Se îndoiască de valabilitatea cuvântului rostit de Dumnezeu la botezul Său: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care îmi găsesc plăcerea” (Mat. 3,17). Dacă Domnul Hristos ar fi luat problema în mâinile Sale, făcând din pietre pâini pentru a-şi dovedi calitatea de Fiu al lui Dumnezeu, ca şi Eva, El ar fi dat dovadă de lipsă de încredere în Dumnezeu. În acest caz, misiunea Sa s-ar fi terminat cu un eşec.

Dar prima prioritate a Domnului Hristos a fost aceea de a trăi prin cuvântul Tatălui Său. În ciuda foamei teribile, El a răspuns ispitirii lui Satana prin cuvintele: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Mat. 4,4).

Într-o altă încercare de a-L înfrânge pe Domnul Hristos, Satana I-a oferit o panoramă a imperiilor lumii, promiţându-I: „Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie” (Mat. 4,9). El sugera că Domnul Hristos putea să recâştige lumea, împlinindu-Şi astfel misiunea fără să mai îndure agonia Golgotei. Fără niciun moment de ezitare şi în deplină credincioşie faţă de Dumnezeu, Domnul Hristos a poruncit: „Pleacă, Satano!” Apoi, folosind Scripturile, cea mai eficientă armă în marele conflict, El a spus: „Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti” (Mat. 4,10). Aceste cuvinte au pus capăt luptei. Menţinând o totală dependenţă de Tatăl, Domnul Hristos l-a înfrânt pe Satana.

Demascare la cruce. Această luptă cosmică se poate vedea cel mai clar la Golgota. Satana şi-a intensificat eforturile pentru a face ca misiunea Domnului Hristos să eşueze, pe măsură ce timpul ei se apro­pia de încheiere. Satana a avut în mod deosebit succes în folosirea conducătorilor religioşi ai vremii, a căror gelozie faţă de popularitatea Domnului Hristos a generat aşa agitaţie, încât El a trebuit să-Şi încheie lucrarea publică (Ioan 12,45-54). Prin trădarea unu­ia dintre ucenicii Săi şi pe baza unor mărturii mincinoase, Domnul Hristos a fost arestat, judecat şi condamnat la moarte (Mat. 26,63.64; Ioan 19,7). În ascultare absolută de voinţa Tatălui Său, Domnul Hristos a rămas credincios până la moarte.

Rezultatele benefice ale morţii Sale trec dincolo de lumea limi­tată a omenirii. Vorbind despre cruce, Domnul Hristos spunea: „Acum, stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12,31). „Stăpânitorul lumii acesteia este judecat” (Ioan 16,11).

Această luptă cosmică a atins apogeul la cruce. Iubirea şi ascu­l­­tarea devotată a Domnului Hristos, demonstrate acolo, în faţa cru­zi­mii lui Satana, au subminat poziţia prinţului Satana, determinând, în final, căderea lui.

Lupta cu privire la adevăr, aşa cum este el în Isus

Astăzi, marea luptă ce se duce cu furie în jurul autorităţii Domnului Hristos implică nu numai Legea Sa, ci şi Cuvântul Său, Sfintele Scripturi. S-au conceput moduri de interpretare a Bibliei care lasă puţin sau deloc spaţiu revelaţiei divine.[2] Scriptura este tratată ca şi când n-ar fi cu nimic deosebită de orice alt document antic şi analizată cu aceeaşi metodologie critică. Un număr crescând de creştini, incluzând şi teologi, nu mai consideră Scriptura ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, descoperirea infailibilă a voii Sale. În consecinţă, au ajuns să pună sub semnul întrebării ceea ce spune Biblia cu privire la persoana Domnului Hristos. Natura Sa, naşterea Sa din fecioară, minunile şi învierea Sa sunt foarte mult dezbătute.[3]

Întrebarea crucială. Când Domnul Hristos a întrebat: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?”, ucenicii au răspuns: „Unii zic că eşti Ioan Botezătorul, alţii, Ilie, alţii, Ieremia sau unul dintre proroci” (Mat. 16,13.14). Cu alte cuvinte, majoritatea contemporanilor Săi Îl consi­derau a fi un simplu om. Scriptura continuă relatarea: Domnul Isus i-a mai întrebat pe cei doisprezece ucenici ai Săi: „’Dar voi, cine ziceţi că sunt?’ Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: ’Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu’. Isus a luat din nou cuvântul şi i-a zis: ‘Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri’” (Mat. 16,15-17).

Astăzi, fiecare om se confruntă cu aceeaşi întrebare pe care Domnul Hristos le-a pus-o ucenicilor Săi. Răspunsul la această întrebare crucială, de viaţă şi de moarte, depinde de credinţa fiecărui om în mărturia Cuvântului lui Dumnezeu.

Centrul doctrinelor biblice. Domnul Hristos este elementul central al Scripturilor. Dumnezeu ne invită să înţelegem adevărul aşa cum este el în Hristos Isus (Ef. 4,21), pentru că El este adevărul (Ioan 14,5). Una dintre strategiile lui Satana în conflictul cosmic este aceea de a-i convinge pe oameni de faptul că pot înţelege adevărul separat de Domnul Hristos. Astfel au fost propuse mai multe puncte focale ale adevărului, individuale sau în combinaţie: (1) omul, (2) na­tura sau universul observabil, (3) Scriptura şi (4) biserica.

Deşi toate acestea au partea lor în revelarea adevărului, Scripturile Îl prezintă pe Domnul Hristos ca fiind Creatorul tuturor celor de mai sus şi fiind mai presus de fiecare dintre ele. Toate îşi găsesc reala semnificaţie numai în Acela de la care vin. Despărţirea învăţăturilor Bibliei de El duce la o greşită înţelegere cu privire la „Cale, Adevăr şi Viaţă” (Ioan 14,6). Aceasta se potriveşte atât cu natura, cât şi cu scopul antihristului – şi anume de a sugera alte centre ale adevărului decât Domnul Hristos (În originalul grecesc, antihrist poate însemna nu numai „împotriva” Domnului Hristos, ci şi „în locul” Domnului Hristos). Punând în centrul doctrinelor bisericii altceva sau pe altcineva în afară de Domnul Hristos, Satana îşi atinge scopul de a distrage atenţia de la Acela care este singura speranţă a omenirii.

Funcţia teologiei creştine. Perspectiva cosmică dezvăluie încercarea lui Satana de a-L îndepărta pe Domnul Hristos din locul ce I se cuvine pe drept atât în univers, cât şi în adevăr. Teologia, care prin definiţie este un studiu cu privire la Dumnezeu şi la relaţia Sa cu fiinţele create de El, trebuie să prezinte toate doctrinele în lumina Domnului Hristos. Mandatul teologiei creştine este acela de a inspira încredere în autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu şi de a înlocui cu Domnul Hristos toate celelalte posibile centre ale adevărului. Atunci când procedează astfel, adevărata teologie creştină slujeşte binelui bisericii, pentru că merge la rădăcina luptei cosmice, o aduce la lumină şi o combate cu singurul argument incontestabil: Domnul Hristos aşa cum este descoperit în Sfintele Scripturi. Din această perspectivă, Dumnezeu poate folosi teologia ca un instrument eficient pentru a ajuta omenirea să se opună uneltirilor lui Satana pe pământ.

Importanţa doctrinei

Doctrina despre marea luptă face cunoscut extraordinarul conflict care atinge orice colţ al universului şi care afectează fiecare persoană născută în lumea noastră. Sfânta Scriptură spune: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Ef. 6,12).

Cunoaşterea doctrinei generează o stare constantă de alertă. Înţelegerea acestei doctrine convinge omul de nevoia de a combate răul. Succesul este posibil numai prin dependenţa de Domnul Isus Hristos, Conducătorul oştirilor cereşti, „Domnul cel viteaz în lupte” (Ps. 24,8). După cum spune Pavel, când acceptăm strategia divină de supravieţuire, îmbrăcăm „toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare după ce veţi fi biruit totul. Staţi gata dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi ce­reri. Vegheaţi la aceasta cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii” (Ef. 6,13-18). Ce privilegiu pentru adevăraţii creştini să trăiască o viaţă caracterizată de răbdare şi credincioşie şi să fie întotdeauna gata pentru luptă (Apoc. 14,2), manifestând o constantă dependenţă de Acela care i-a făcut „mai mult decât biruitori” (Rom. 8,37)!

Doctrina explică taina suferinţei umane. Răul nu-şi are originea în Dumnezeu. El, care a „iubit neprihănirea şi a urât nelegiu­irea” (Evrei 1,9), nu trebuie să fie făcut răspunzător pentru nefericirea lumii. Satana, un înger căzut, este responsabil de cruzimea şi suferinţa existente. Putem să înţelegem mai bine jafurile, crimele, în­mormântările, răutăţile şi accidentele – care ne frâng inima – atunci când le vedem în contextul marii lupte.

Crucea dă mărturie atât despre puterea distructivă a păcatului, cât şi despre profunzimea iubirii lui Dumnezeu pentru păcătoşi. În acest fel, tema marii lupte ne învaţă să urâm păcatul şi să-l iubim pe păcătos.

Prezintă interesul plin de iubire al Domnului Hristos pentru lume. Întorcându-Se în cer, Domnul Hristos nu Şi-a lăsat poporul orfan. În marea Sa iubire, El ne-a pus la dispoziţie orice ajutor posibil în lupta împotriva răului. Duhul Sfânt a fost însărcinat să-I „ia locul” Domnului Hristos – ca să ne fie partener permanent, până când Domnul Hristos Se va întoarce (Ioan 14,16; Mat. 28,20). Îngerii au fost, de asemenea, însărcinaţi să se implice în lucrarea Sa mântuitoare (Evrei 1,14). Victoria noastră este asigurată. Putem avea speranţă şi curaj privind viitorul, pentru că Domnul nostru are totul sub control. Buzele noastre pot aduce laudă pentru lucrarea Sa de salvare.

Face cunoscută importanţa cosmică a crucii. Mântuirea omenirii a depins întru totul de slujirea şi moartea Domnului Hristos, pentru că El a venit să-Şi dea viaţa pentru iertarea păcatelor noastre. Astfel, El a apărat caracterul Tatălui Său, Legea şi guvernarea Sa, împotriva cărora Satana a lansat acuzaţii false.

Viaţa Domnului Hristos a apărat dreptatea şi bunătatea lui Dumnezeu şi a demonstrat că Legea şi guvernarea Lui au fost corecte. Domnul Hristos a arătat lipsa temeiniciei atacurilor lui Satana împotriva lui Dumnezeu, demonstrând că, printr-o totală dependenţă de puterea şi harul lui Dumnezeu, credincioşii pocăiţi se pot ridica deasupra ispitelor de zi cu zi şi pot trăi biruitori asupra păcatului.

[1] „Lucifer” vine din latinescul Lucifer, însemnând „purtător de lumină”. Expresia „fiu al zorilor” era o expresie obişnuită, însemnând „luceafărul de dimineaţă” – Venus. O redare literală a expresiei ebraice tradusă „Lucifer, fiu al zorilor” ar fi „cel mai strălucitor, fiu al zorilor”. Aplicarea figurativă a strălucitoarei planete Venus, cea mai strălucitoare dintre planetele cerului, la Satana înainte de cădere… este cea mai potrivită ilustrare plastică a poziţiei lui înalte de la care a căzut. („Lucifer”, SDA Bible Dictionary, p. 683).

[2] Vezi Comitetul Conferinţei Generale, Methods of Bible Study, 1986; Hasel, Biblical Interpretation Today (Washington D.C. [Biblical Research Institute of the General Conference of Seventh-day Adventists], 1985).

[3] Vezi K. Runia, The Present-day Christological Debate (Downers Grove, Il: Inter-varsity-Press, 1984); G. C. Berkouwer, The Person of Christ (Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdmans, 1954), p. 14-56.

În viaţa Domnului Hristos de perfectă ascultare de voinţa lui Dumnezeu, în suferinţele Sale, în moartea şi învierea Sa, Dumnezeu a oferit singurul mijloc de ispăşire pentru păcatul omenirii, astfel încât aceia care prin credinţă primesc această ispăşire să poată avea viaţa veşnică şi întregul univers creat să poată înţelege mai bine sfânta şi infinita iubire a Creatorului. Această ispăşire desăvârşită apără, reafirmă justeţea Legii lui Dumnezeu şi bunătatea caracterului Său, deoarece acestea două condamnă păcatul nostru şi fac posibilă iertarea noastră. Moartea Domnului Hristos este înlocuitoare şi expiatoare, aducând împăcare şi transformare. Învierea Domnului Isus Hristos proclamă triumful lui Dumnezeu asupra forţelor răului şi, acelora care acceptă ispăşirea, le asigură biruinţa finală asupra păcatului şi a morţii. Învierea confirmă domnia lui Isus Hristos, înaintea căruia fiecare genunchi din ceruri şi de pe pământ se va pleca. (Ioan 3,16; Is. 53; 1 Petru 2,21.22; 1 Cor. 15,3.4.20-22; 2 Cor. 5,14.15.19-21; Rom. 1,4; 3,25; 4,25; 8,3.4; 1 Ioan 2,2; 4,10; Col. 2,15; Fil. 2,6-11)

O uşă deschisă duce la centrul universului – cerul. O voce strigă: „Intră şi vezi ce se întâmplă aici!” În Duh, apostolul Ioan priveşte în sala tronului lui Dumnezeu.

Un curcubeu orbitor ca un smarald înconjoară tronul din mijlocul încăperii şi fulgere, tunete şi voci se aud de aici. Prelaţi – îmbrăcaţi în haine albe şi purtând coroane de aur – stau pe tronuri mai mici. În timp ce un imn de laudă se face auzit, bătrânii se prosternă în adorare, aruncându-şi coroanele de aur înaintea tronului.

Un înger purtând un sul cu şapte peceţi strigă: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?” (Apoc. 5,2). Cu groază, Ioan vede că nu este nimeni în cer şi pe pământ vrednic să deschidă cartea. Descurajarea şi groaza lui se transformă în plâns, până când unul dintre bătrâni îl consolează: „Nu plânge. Iată că Leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei” (Apoc. 5,5).

Privind din nou la tronul cel maiestuos, Ioan vede un Miel ce fusese înjunghiat, dar care acum este viu şi plin de puterea Duhului Sfânt. În timp ce acest Miel umil ia sulul în mâna Sa, făpturile vii şi bătrânii dau glas unui nou refren: „Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ” (Apoc. 5,9.10). Fie­care fiinţă creată, din cer şi de pe pământ, se alătură cântecului lor, spunând: „A Celui ce şade pe scaunul de domnie şi a Mielului să fie lauda, slava, cinstea şi stăpânirea în vecii vecilor” (Apoc. 5,13).

Ce este aşa de important în cartea aceasta? În ea se vorbeşte despre salvarea omenirii de sub sclavia lui Satana şi se înfăţişează biruinţa finală a lui Dumnezeu asupra păcatului. Ea, cartea, prezintă o mântuire atât de desăvârşită, încât cei înrobiţi de păcat pot fi eliberaţi din închisoarea morţii prin simpla alegere de a fi eliberaţi. Cu mult înainte de naşterea Lui în Betleem, Mielul a strigat: „Iată-mă că vin! În sulul cărţii este scris despre Mine. Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele” (Ps. 40,7.8; Evrei 10,7). Venirea Mielului care a fost înjunghiat de la întemeierea lumii a avut ca efect răscumpărarea lumii întregi (Apoc. 13,8).

Harul mântuitor al lui Dumnezeu

Sfânta Scriptură ne prezintă un Dumnezeu care Se preocupă extrem de mult de salvarea omenirii. Persoanele Dumnezeirii sunt unite în lucrarea de aducere a oamenilor înapoi la comuniunea cu Dumnezeu, Creatorul lor. Domnul Hristos a scos în evidenţă iubirea mântuitoare a lui Dumnezeu, spunând: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3,16).

Scriptura declară că „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4,8). El S-a îndreptat către omenire „cu o iubire veşnică” (Ier. 31,3). Dumnezeul care adresează invitaţia mântuirii este atotputernic, dar iubirea Lui Îl obligă să permită ca fiecare persoană să aibă libertatea de a alege cum să răspundă (Apoc. 3,20.21). Constrângerea, o metodă contrară caracterului Său, nu poate juca niciun rol în strategia Sa.

Iniţiativa divină. Când Adam şi Eva au păcătuit, Dumnezeu a luat iniţiativa de a-i căuta. Perechea vinovată, Adam şi Eva, auzind sunetul prezenţei Creatorului lor, nu au alergat plini de bucurie ca să-L întâmpine, aşa cum făceau înainte. În schimb, ei s-au ascuns. Dar Dumnezeu nu i-a părăsit. În mod insistent, El a strigat: „Unde sunteţi?”

Cu profundă durere, Dumnezeu le-a făcut cunoscute consecinţele neascultării lor – durerea şi dificultăţile pe care aveau să le întâmpine. Cu toate acestea, în situaţia lor absolut disperată, El le-a prezentat un plan minunat, promiţându-le – în final – biruinţa asupra păcatului şi a morţii (Gen. 3,15).

Har sau dreptate? Mai târziu, după apostazia lui Israel la Sinai, Domnul Şi-a manifestat în faţa lui Moise caracterul binevoitor, dar corect, spunând: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam” (Exod 34,6.7).

Caracterul lui Dumnezeu este o împletire unică a harului şi a dreptăţii, a bunăvoinţei de a ierta şi a refuzului de a-l socoti pe cel vinovat drept nevinovat. Numai în persoana Domnului Hristos putem înţelege cum pot aceste trăsături de caracter să se armonizeze unele cu altele.

Iertare sau pedeapsă? În timpul apostaziei poporului Israel, Dumnezeu l-a chemat în repetate rânduri şi cu insistenţă pe poporul Său să-şi recunoască nelegiuirea şi să se întoarcă la El (Ier. 3,12-14). Dar israeliţii au refuzat invitaţia Lui plină de bunătate (Ier. 5,3). O atitudine de nepocăinţă, ce-şi bate joc de iertare, face ca pedeapsa să fie inevitabilă (Ps. 7,12).

Deşi Dumnezeu este milostiv, El nu-i poate ierta pe aceia care se ţin strâns de păcat (Ier. 5,7). Iertarea are un scop. Dumnezeu doreşte să-i transforme pe păcătoşi în sfinţi. „Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu oboseşte iertând” (Is. 55,7). Solia mântuirii Sale răsună clar în toată lumea: „Întoarceţi-vă la Mine şi veţi fi mântuiţi, toţi cei ce sunteţi la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu şi nu altul” (Is. 45,22).

Mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului. Păcătuirea primilor noştri părinţi a creat în mintea şi inima omului o tendinţă de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu (Col. 1,21). În consecinţă, noi merităm mânia lui Dumnezeu, care este „un foc mistuitor” împotriva păcatului (Evrei 12,29; Hab. 1,13). Solemnul adevăr este că „toţi au păcătuit” (Rom. 3,23), toţi sunt „din fire copii ai mâniei” (Ef. 2,3; 5,6) şi supuşi morţii, „pentru că plata păcatului este moartea” (Rom. 6,23).

Mânia divină este felul în care numeşte Scriptura reacţia lui Dumnezeu faţă de păcat şi nelegiuire (Rom. 1,18). Respingerea deliberată a voinţei Sale revelate – Legea Sa – Îi provoacă lui Dumnezeu în mod îndreptăţit mânia (2 Regi 17,16-18; 2 Cron. 36,16). G. E. Ladd scria: „Oamenii sunt, din punct de vedere etic, păcătoşi şi, atunci când Dumnezeu le pune în socoteală nelegiuirile, El îi vede ca păcătoşi, ca vrăjmaşi, ca obiecte ale mâniei divine, deoarece este o necesitate etică şi religioasă ca sfinţenia lui Dumnezeu să se manifeste în mânie împotriva păcatului.”[1] Totuşi, în acelaşi timp, Dumnezeu doreşte să mântuiască lumea aceasta răzvrătită. În timp ce urăşte orice păcat, El are o grijă plină de iubire faţă de fiecare păcătos.

Răspunsul omului. Relaţia lui Dumnezeu cu poporul Israel a culminat cu lucrarea de slujire a Domnului Hristos, care a reprezentat cea mai clară dovadă a „nemărginitei bogăţii a harului Său” (Ef. 2,7). Ioan spunea: „Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1,14). „Hristos Isus”, scria Pavel, „a fost făcut de Dumnezeu pentru noi, înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare, pentru ca, după cum este scris: ‘Cine se laudă, să se laude în Domnul’” (1 Cor. 1,30.31). Cine deci poate dispreţui „bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări”? Nu este de mirare că Pavel scoate în evidenţă faptul că „bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă” (Rom. 2,4).

Nici chiar răspunsul omului la oferta de mântuire a lui Dumnezeu nu-şi are originea în fiinţa umană, ci în Dumnezeu. Credinţa noastră nu este decât un dar al lui Dumnezeu (Rom. 12,3), după cum este şi pocăinţa (Fapte 5,31). Iubirea noastră apare ca răspuns la iubirea lui Dumnezeu (1 Ioan 4,19). Noi nu ne putem salva singuri de Satana, de păcat, de suferinţă şi moarte. Propria noastră neprihănire este ca o cârpă murdară (Is. 64,6). „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos… Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu… nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Ef. 2,4.5.8.9).

Lucrarea de împăcare realizată de Domnul Hristos

Vestea bună este aceea că „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Cor. 5,19). Împăcarea realizată de Hristos resta­bileşte legăturile dintre Dumnezeu şi omenire. Textul din 2 Corinteni scoate în evidenţă faptul că acest proces îi împacă pe păcătoşi cu Dumnezeu, nu pe Dumnezeu cu păcătoşii. Rolul decisiv în conducerea păcătoşilor înapoi la Dumnezeu îl are Domnul Isus Hristos. Planul Lui de reconciliere este o minune a condescendenţei divine. El avea tot dreptul să lase omenirea să piară.

Aşa cum am arătat deja, Dumnezeu a fost Acela care a luat iniţiativa de a reface legăturile rupte dintre fiinţele umane şi El Însuşi. „Căci pe când eram vrăjmaşi am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom. 5,10). În consecinţă, „ne bucurăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am căpătat împăcarea” (Rom. 5,11).

Procesul de împăcare a fost asociat cu termenul din limba engleză atonement (echivalentul cuvântului românesc „ispăşire”), care, iniţial, însemna at-one-ment, adică faptul de a fi una, unire, acord, înţelegere. „Prin urmare, ’ispăşirea’ sugera armonia unei relaţii, iar când se producea înstrăinarea, această armonie avea să fie redobândită printr-un proces de împăcare. Înţeles în termenii semnificaţiei lui originale, cuvântul ’ispăşire’ denotă o stare de re­conciliere, împăcare, ce pune capăt unei stări de înstrăinare.”[2]

Mulţi creştini limitează sensul termenului „ispăşire” la efectele răscumpărătoare ale întrupării Domnului Hristos, ale suferinţelor şi morţii Sale. În serviciile de la sanctuar totuşi, ispăşirea nu presupunea numai sacrificarea mielului pentru jertfă, ci şi lucrarea preotului de a duce sângele şi a-l sluji în sanctuar (Lev. 4,20.26.35; 16,15-18,32.33). Deci, în armonie cu această înţelegere biblică, ispăşirea poate să se refere atât la moartea Domnului Hristos, cât şi la lucrarea Sa de mijlocire în Sanctuarul ceresc. Acolo, ca Mare-Preot, El prezintă rezultatele jertfei Sale ispăşitoare complete şi desăvârşite, pentru a realiza împăcarea omenirii cu Dumnezeu.[3]

Vincent Taylor remarca, de asemenea, că doctrina despre ispă­şire are două aspecte: (a) acţiunea mântuitoare a Domnului Hristos şi (b) însuşirea lucrării Sale, prin credinţă, atât individual, cât şi colectiv. Acestea două, împreună, constituie ispăşirea. Din această perspectivă, el concluzionează că „ispăşirea este adusă la îndeplinire pentru noi şi lucrată în noi”.[4] Acest capitol tratează ispăşirea în relaţia ei cu moartea Domnului Hristos. Ispăşirea asociată cu înalta Sa lucrare preoţească va fi discutată ulterior (în cap. 24 al cărţii de faţă).

Jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos

Jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos la Golgota a marcat punctul de cotitură în relaţiile dintre Dumnezeu şi umanitate. Deşi există un raport în care sunt consemnate păcatele poporului Său, ca rezultat al împăcării Dumnezeu nu îi mai pune în socoteală păcatele (2 Cor. 5,19). Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu anulează pedeapsa sau că păcatul nu mai trezeşte mânia Lui. Ci, mai degrabă, înseamnă că Dumnezeu a găsit o cale de a le acorda iertare păcătoşilor pocăiţi, în timp ce încă susţine cu tărie dreptatea Legii Sale veşnice.

Moartea Domnului Hristos, o necesitate. Pentru ca un Dumnezeu plin de iubire să-Şi menţină dreptatea şi neprihănirea, moar­tea ispăşitoare a Domnului Hristos a devenit „o necesitate morală şi legală”. „Dreptatea lui Dumnezeu cerea ca păcatul să fie adus la judecată. De aceea, Dumnezeu trebuia să execute sentinţa rostită asupra păcatului şi, în acest fel, şi asupra păcătosului. În aducerea la îndeplinire a acestui lucru, Fiul lui Dumnezeu a luat locul nostru, locul păcătosului, după voia lui Dumnezeu. Ispăşirea era necesară, pentru că omul se afla sub mânia îndreptăţită a lui Dumnezeu. În aceasta constă esenţa Evangheliei iertării păcatului şi taina crucii Domnului Hristos: neprihănirea desăvârşită a Domnului Hristos a satisfăcut în mod adecvat cerinţele dreptăţii divine şi Dumnezeu este binevoitor să accepte sacrificiul de Sine al Domnului Hristos în locul morţii omului.”[5]

Persoanele care nu sunt dispuse să accepte sângele ispăşitor al Domnului Hristos nu primesc iertare de păcat şi sunt încă obiectul mâniei lui Dumnezeu. Ioan spunea: „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică, dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3,36).

Astfel, crucea este o demonstrare atât a milei lui Dumnezeu, cât şi a dreptăţii Sale. „Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât să fie neprihănit şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Rom. 3,25.26).

Ce realizează jertfa ispăşitoare? Tatăl a fost Acela care L-a adus pe Fiul Său ca „jertfă de ispăşire” (Rom. 3,25 – gr. hilasterion). Folosirea cuvântului hilasterion în Noul Testament nu are nimic de-a face cu ideea păgână de „a împăca un Dumnezeu mâniat” sau „a potoli un Dumnezeu răzbunător, arbitrar şi capricios”.[6] Textul exprimă ideea că „Dumnezeu, în hotărârea îndurării Sale, L-a adus pe Domnul Hristos ca ispăşire pentru mânia Sa sfântă, produsă de vina omului, pentru că L-a acceptat pe Domnul Hristos ca reprezentant al omului şi ca înlocuitor divin, care să execute sentinţa Sa asupra păcatului”.[7]

Din această perspectivă putem înţelege descrierea lui Pavel privind moartea Domnului Hristos: „ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros, lui Dumnezeu” (Ef. 5,2; vezi Gen. 8,21; Ex. 29,18; Lev. 1,9). „Jertfa de bunăvoie a Domnului Hristos este plăcută lui Dumnezeu pentru că această jertfă ispăşitoare îndepărtează bariera dintre Dumnezeu şi omul păcătos, prin faptul că Domnul Hristos a suportat pe deplin mânia lui Dumnezeu faţă de păcatul omului. Prin Hristos, mânia lui Dumnezeu nu este transformată în dragoste, ci este îndepărtată de la om şi suportată numai de El.”[8]

Romani 3,25 exprimă, de asemenea, faptul că, prin jertfa Domnului Hristos, păcatul este ispăşit, sau curăţat, expiat. Expierea se concentrează asupra a ceea ce sângele ispăşitor face pentru păcătosul pocăit. Acesta are astfel parte de experienţa iertării, a îndepărtării vinovăţiei personale şi a curăţării de păcat.[9]

Domnul Hristos – purtătorul de păcat în locul păcătosului. Sfânta Scriptură Îl prezintă pe Domnul Hristos ca „purtătorul de păcate” al omenirii. Într-un profund limbaj profetic, Isaia declară că „El a fost străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre… şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor… Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă… El a fost o jertfă pentru păcat… şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor” (Is. 53,5.6.10.12; vezi Gal. 1,4). Apostolul Pavel avea în minte această profeţie atunci când afirma că „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi” (1 Cor. 15,3).

Aceste texte scot în evidenţă un important concept în Planul de Mântuire: păcatele şi vinovăţia ce ne-au mânjit pot fi transferate asupra Purtătorului nostru de păcate, făcându-ne astfel pe noi curaţi (Ps. 51,10). Jertfele din sanctuarul Vechiului Testament ne ilustrau acest rol al Domnului Hristos. Acolo, în acele jertfe, transferul păcatului de la păcătosul pocăit la mielul nevinovat simboliza transferarea păcatului asupra Domnului Hristos, Purtătorul de păcat (vezi cap. 4 al cărţii de faţă).

Care este rolul sângelui? Sângele a jucat un rol central în jertfele ispăşitoare din cadrul serviciilor din sanctuar. Dumnezeu a luat măsuri pentru ispăşire atunci când a spus: „Căci viaţa trupului este în sânge… căci prin viaţa din el face sângele ispăşire” (Lev. 17,11). După sacrificarea animalului, preotul trebuia să ia sângele şi să-l ducă în sanctuar înainte să se acorde iertarea.

Noul Testament arată faptul că ceremoniile Vechiului Testament pentru obţinerea iertării, a curăţării şi împăcării prin sângele înlocuitor şi-au găsit împlinirea în sângele ispăşitor al jertfei Domnului Hristos la Golgota. În contrast cu vechile obiceiuri, Noul Testament spune: „Cu atât mai mult sângele lui Hristos care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetele voastre de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evrei 9,14). Vărsarea sângelui Său a adus la îndeplinire ispăşirea pentru păcat (Rom. 3,25). Ioan spunea că, datorită iubirii Sale, Dumnezeu „L-a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire [hilasmos] pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4,10).

Rezumând cele de mai sus, „actul obiectiv de împăcare a lui Dumnezeu a fost adus la îndeplinire prin sângele expiator, ispăşitor al Domnului Hristos, Fiul Său. În acest fel, Dumnezeu este atât Cel ce oferă mijloacele împăcării, cât şi Cel care beneficiază de ea.”[10]

Domnul Hristos, preţul răscumpărării

Când au ajuns sub stăpânirea păcatului, oamenii au devenit victime ale condamnării şi blestemului Legii lui Dumnezeu (Rom. 6,4; Gal. 3,10-13). Sclavi ai păcatului (Rom. 6,17), supuşi morţii, ei nu erau în stare să scape. Oamenii „nu pot să se răscumpere unul pe altul, nici să-I dea lui Dumnezeu preţul răscumpărării” (Ps. 49,7). Numai Dumnezeu deţine puterea de a răscumpăra. „Îi voi răscumpăra din mâna locuinţei morţilor, îi voi izbăvi de la moarte” (Osea 13,14).

Cum a răscumpărat Dumnezeu? Prin Isus, care a mărturisit că El „n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20,28; vezi şi 1 Tim. 2,6). Dumnezeu a „câştigat” biserica Sa cu „sângele Său” (Fapte 20,28). În Hristos, „avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor” (Ef. 1,7; vezi Rom. 3,24). Moartea Sa a avut ca scop „să ne răscumpere de orice fărădelege şi să-şi cureţe un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2,14).

Ce a realizat răscumpărarea? Moartea Domnului Hristos a ratificat actul de proprietate al lui Dumnezeu asupra omenirii. Apostolul Pavel spunea că „voi nu sunteţi ai voştri, căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ” (1 Cor. 6,19-20; 7,23).

Prin moartea Sa, Domnul Hristos a pus capăt stăpânirii păcatului, a pus capăt captivităţii spirituale, a îndepărtat condamnarea şi bles­temul Legii şi a făcut viaţa veşnică posibilă pentru toţi păcătoşii ce se pocăiesc. Petru a spus că cei credincioşi au fost „răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l [moşteniseră] de la părinţi…”
(1 Petru 1,18). Pavel scria, de asemenea, că aceia care au fost eliberaţi din sclavia păcatului şi din faptele lui moarte sunt acum în slujba lui Dumnezeu, „având ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit, viaţa veşnică” (Rom. 6,22).

A ignora sau a respinge principiul răscumpărării ar însemna „a pierde tocmai esenţa Evangheliei harului şi a nega cele mai profunde motive de recunoştinţă faţă de Mielul lui Dumnezeu”.[11] Acest principiu este elementul central al imnurilor de laudă cântate în sala tronului ceresc: „Căci ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ” (Apoc. 5,9-10).

Hristos, reprezentantul omenirii

Atât Adam, cât şi Domnul Hristos – „al doilea Om” (1 Cor. 15,45.47) – reprezintă întreaga omenire. În timp ce naşterea naturală împo­vărează fiecare om cu rezultatele păcătuirii lui Adam, toţi cei care trăiesc experienţa naşterii spirituale primesc beneficiile vieţii şi jertfei desăvârşite ale Domnului Hristos. „Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos” (1 Cor. 15,22).

Răzvrătirea lui Adam a adus păcat, condamnare şi moarte pentru toţi oamenii. Domnul Hristos a schimbat diametral direcţia descendentă a lucrurilor. În marea Sa iubire, El a suportat de bunăvoie sentinţa divină asupra păcatului şi a devenit reprezentantul omenirii. Moartea Sa înlocuitoare le-a asigurat păcătoşilor pocăiţi eliberarea de pedeapsa păcatului şi le-a adus darul vieţii veşnice
(2 Cor. 5,21; Rom. 6,23; 1 Petru 3,18).

Scripturile susţin, în mod clar, caracterul universal al morţii înlocuitoare a Domnului Hristos. Căci „prin harul lui Dumnezeu”, El a suportat moartea pentru fiecare om (Evrei 2,9). Asemenea lui Adam, toţi oamenii au păcătuit (Rom. 5,12), de aceea toţi suportă experienţa morţii – prima moarte. Moartea pe care a gustat-o Domnul Hristos pentru noi toţi a fost a doua moarte – blestemul deplin al păcatului (Apoc. 20,6; vezi cap. 27 al cărţii de faţă).

Viaţa Domnului Hristos şi mântuirea

„Căci dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui” (Rom. 5,10). Pentru a se crea o punte peste prăpastia înşelăciunii făcute de păcat, au fost necesare viaţa Domnului Hristos, precum şi moartea Sa. Amândouă sunt necesare şi contribuie la mântuirea noastră.

Ce poate face pentru noi viaţa desăvârşită a Domnului Hristos? Domnul Isus Hristos a trăit o viaţă curată, sfântă şi plină de iubire, sprijinindu-Se în totul pe Dumnezeu. Această viaţă preţioasă El a împărţit-o cu păcătoşii pocăiţi, oferindu-le-o ca dar. Caracterul Său perfect este înfăţişat ca o haină de nuntă (Mat. 22,11) sau ca o mantie a neprihănirii (Isaia 61,10), pe care El o oferă ca să acopere hainele murdare ale încercărilor omeneşti de a atinge neprihănirea (Is. 64,6).

În ciuda decăderii umane, atunci când ne supunem Domnului Hristos, inima noastră este unită cu inima Lui, voinţa noastră se identifică perfect cu voinţa Lui, mintea noastră devine una cu min­tea Lui, gândurile noastre sunt aduse în supunere faţă de El; astfel, noi trăim viaţa Lui. Suntem acoperiţi cu haina îndreptăţirii Sale. Când priveşte la păcătosul pocăit şi credincios, Dumnezeu vede nu goli­ciunea sau diformitatea păcatului, ci haina neprihănirii ţesute prin ascultarea desăvârşită a lui Hristos de cerinţele Legii.[12] Nimeni nu poate fi cu adevărat neprihănit, decât dacă este acoperit de această haină.

În parabola hainei de nuntă, invitatul care a venit îmbrăcat în propriile haine nu a fost aruncat afară din cauza necredinţei. El a acceptat invitaţia la masă (Mat. 22,10). Dar venirea nu era suficientă. Avea nevoie de haina de nuntă. Tot la fel, a crede în cruce nu este suficient. Pentru a ne prezenta înaintea împăratului, şi noi avem nevoie de viaţa desăvârşită a Domnului Hristos, de caracterul Său neprihănit.

Ca păcătoşi, avem nevoie nu numai să ni se ierte datoria, ci şi să ne fie refăcut contul din bancă. Avem nevoie nu numai să fim eliberaţi din închisoare, ci şi să fim adoptaţi în familia împăratului. Lucrarea de mijlocire a Domnului Hristos cel înviat are un dublu obiec­tiv, şi anume acela de a ierta şi acela de a îmbrăca – punerea morţii şi vieţii Sale în dreptul vieţii noastre şi a statutului nostru înaintea lui Dumnezeu. Strigătul: „S-a sfârşit” de pe Golgota marchează împlinirea unei vieţi desăvârşite şi a unei jertfe desăvârşite. Păcătoşii au nevoie de amândouă.

Viaţa lui Isus – o sursă de inspiraţie. Viaţa Domnului Hristos pe pământ a constituit, de asemenea, un model pentru omenire, arătându-i cum să trăiască. Apostolul Petru ne recomandă, ca exem­plu, modul în care a reacţionat Isus la insulte (1 Petru 2,21-23). El, care a fost făcut asemenea nouă şi care a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, a demonstrat că aceia care se bazează pe puterea lui Dumnezeu nu trebuie să mai continue în păcat. Viaţa Domnului Hristos ne dă asigurarea că putem trăi biruitori. Apostolul Pavel dă mărturie, spunând: „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte” (Fil. 4,13).

Învierea Domnului Hristos şi mântuirea

„Şi dacă n-a înviat Hristos”, spunea Pavel, „atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră” şi „voi sunteţi încă în păcatele voastre” (1 Cor. 15,14.17). Domnul Hristos a înviat în mod real (Luca 24,36-43), S-a înălţat la cer ca Dumnezeu-om şi Şi-a început lucrarea crucială ca Mijlocitor la dreapta lui Dumnezeu Tatăl (Evrei 8,1.2; vezi şi cap. 4 al cărţii de faţă).

Învierea Domnului Hristos i-a dat crucii un sens pe care ucenicii zdrobiţi nu-l puteau vedea în vinerea crucificării. Învierea Sa i-a transformat pe aceşti oameni în forţe irezistibile care au schimbat istoria. Învierea – niciodată separată de crucificare – a devenit punctul central în misiunea lor. Ei L-au propovăduit pe Hristos cel viu, pe Hristos cel crucificat, care a triumfat asupra forţelor răului. În aceasta constă puterea mesajului apostolic.

„Învierea Domnului Hristos”, scria Philip Schaff, „este realmente o probă de care depinde caracterul real sau fals al religiei creştine. Ea este sau cel mai mare miracol, sau cea mai mare amăgire pe care istoria o înregistrează.”[13] Wilbur M. Smith comenta: „Învierea Domnului Hristos este citadela credinţei creştine. Aceasta este doctrina care a răscolit lumea în primul secol şi care a ridicat în mod distinct creştinismul mai presus de iudaism şi religiile păgâne din lumea mediteraneană. Dacă ea este adevărată, la fel trebuie să fie tot ceea ce este vital şi unic în Evanghelia Domnului Isus Hristos: ‘Dacă n-a înviat Hristos, atunci credinţa voastră este zadarnică’”
(1 Cor. 15,17).[14]

Lucrarea prezentă de slujire a Domnului Hristos are la bază moar­tea şi învierea Sa. Deşi jertfa ispăşitoare de pe Golgota a fost suficien­tă şi completă, fără înviere nu am avea asigurarea că Domnul Hristos Şi-a încheiat cu succes misiunea divină pe pământ. Faptul că Hristos a înviat confirmă realitatea vieţii de dincolo de mormânt şi de­monstrează temeinicia promisiunii privitoare la viaţa veşnică, în El.

Rezultatele slujirii mântuitoare a Domnului Hristos

Lucrarea ispăşitoare a Domnului Hristos are impact nu numai asupra omenirii, ci şi asupra universului întreg.

Reconciliere în tot universul. Apostolul Pavel subliniază dimensiunea salvării reuşite de Domnul Hristos în biserică şi prin biserică: „Pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi prin biserică înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu”
(Ef. 3,10). El afirmă mai departe că lui Dumnezeu, prin Isus Hristos,
i-a plăcut „să împace totul cu Sine, atât ce este pe pământ, cât şi ceea ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui” (Col. 1,20). Pavel arată rezultatele uimitoare ale împăcării: „Pentru ca în numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri şi de pe pământ şi de sub pământ şi orice limbă să mărturisească spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul” (Filipeni 2,10.11).

Apărarea Legii lui Dumnezeu. Desăvârşita jertfă ispăşitoare a Domnului Isus Hristos susţine justeţea şi perfecţiunea Legii celei sfinte a lui Dumnezeu, precum şi caracterul Său plin de bunătate. Moartea Domnului Hristos şi preţul răscumpărării au satisfăcut cerinţele Legii (şi anume că păcatul trebuie să fie pedepsit), în timp ce i-au îndreptăţit pe păcătoşii pocăiţi prin harul şi mila Sa. Pavel spunea: „Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească… pentru ca porunca legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Rom. 8,3.4).

Îndreptăţirea. Împăcarea devine efectivă numai atunci când este acceptată iertarea. Fiul risipitor s-a împăcat cu tatăl său atunci când a acceptat iubirea şi iertarea tatălui său.

„Aceia care acceptă, prin credinţă, faptul că Dumnezeu a împăcat lumea cu Sine, în Hristos, şi care se supun Lui vor primi de la Dumnezeu darul nepreţuit al îndreptăţirii, ce are ca rezultat imediat pacea cu Dumnezeu (Rom. 5,1). Nemaifiind obiectul mâniei lui Dumnezeu, credincioşii îndreptăţiţi au devenit obiectul favorii lui Dumnezeu. Având pe deplin acces la tronul lui Dumnezeu, prin Domnul Hristos, ei primesc puterea Duhului Sfânt de a dărâma toate barie­rele sau zidurile despărţitoare ale duşmăniei dintre iudei şi păgâni” (vezi Ef. 2,14-16).[15]

Inutilitatea mântuirii prin fapte. Lucrarea lui Dumnezeu de împăcare demonstrează inutilitatea eforturilor omeneşti de a obţine mântuirea prin faptele Legii. Cunoaşterea harului divin duce la acceptarea neprihănirii îndreptăţitoare puse la dispoziţia tuturor prin credinţa în Hristos Isus. Mulţumirea sufletească a acelora care au trăit experienţa iertării face din ascultare o bucurie; faptele, deci, nu reprezintă baza mântuirii, ci consecinţele ei.[16]

O nouă legătură cu Dumnezeu. Experimentarea harului lui Dumnezeu – care oferă viaţa de perfectă ascultare a Domnului Hristos – şi primirea în dar a neprihănirii Lui şi a morţii Sale ispăşitoare duc la o mai profundă legătură cu Dumnezeu. Gratitudinea, lauda şi bucuria izbucnesc, ascultarea devine o încântare, studierea Cuvântului lui Dumnezeu, o bucurie, iar mintea, un loc gata pregătit pentru locuirea Duhului Sfânt. O nouă legătură se dezvoltă între Dumnezeu şi păcătosul pocăit. Este o comuniune bazată pe dragoste şi admiraţie, nu pe teamă şi obligaţie (Ioan 15,1-10).

Cu cât înţelegem mai mult harul lui Dumnezeu în lumina crucii, cu atât ne vom gândi mai puţin la neprihănirea prin fapte proprii şi ne vom da mai mult seama cât suntem de binecuvântaţi. Puterea aceluiaşi Duh Sfânt care a lucrat în Domnul Hristos atunci când El a înviat dintre morţi va transforma viaţa noastră. În locul înfrângerii, vom avea zilnic biruinţă asupra păcatului.

Motivaţie pentru slujire. Iubirea uimitoare, dovedită în lucrarea lui Dumnezeu de împăcare prin Isus Hristos, constituie motivaţia pentru a le împărtăşi şi altora Evanghelia. Când noi înşine am avut atât de mult de câştigat, nu vom mai putea ţine secret faptul că Dumnezeu nu mai pune în socoteală păcatul în dreptul acelora care acceptă jertfa Domnului Hristos pentru păcat. Atunci le vom transmite şi altora invitaţia mişcătoare a Evangheliei: „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu. Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5,20.21).

[1] George E. Ladd, A Theology of the New Testament (Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdmans, 1974), p. 453.

[2] „Atonement” (Ispăşire) SDA Bible Dictionary, p. 97.

[3] Pentru o tratare pe larg a acestui concept biblic, vezi Seventh-day Adventists Answer Questions on Doctrine (Washington D.C.: Review and Herald, 1957), p. 341-355.

[4] Vincent Taylor, The Cross of Christ (Londra: Macmillan, 1956), p. 88, 89.

[5] Hans K. LaRondelle, Christ Our Salvation (Mountain View, CA: Pacific Press, 1980), p. 25, 26.

[6] Raoul Dederen, Atoning Aspects in Christ’s Death, în The Sanctuary and the Atonement, ed. Arnold V. Wallenkampf şi W. Richard Lesher (Washington D.C.: [Biblical Research Institute of the General Conference of Seventh-day Adventists] 1981), p. 295. Autorul adaugă: „Printre păgâni, ispăşirea era considerată o activitate prin care închinătorul era singur în stare să producă o schimbare în atitudinea zeului. El nu făcea, de fapt, altceva decât să îl mituiască pe zeul său, ca acesta să-i fie favorabil. În Scriptură, ispăşirea-împăcarea este considerată ca izvorând din iubirea lui Dumnezeu” (Ibidem, p. 317).

[7] La Rondelle, p. 26.

[8] Ibidem, p. 26, 27.

[9] Dederen, p. 295.

[10] La Rondelle, p. 28. Citatul a fost din H. G. Link şi C. Brown, „Reconci­lia­tion”, The New International Dictionary of New Testament Theology (Grand Rapids, MI: Zondervan, 1978), vol. 3, p. 162.

[11] La Rondelle, p. 30.

[12] Vezi White, Parabolele Domnului Hristos, p. 312.

[13] Philip Schaff, History of the Christian Church (Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdmans, 1962, vol. 1), p. 173.

[14] Wilbur M. Smith, „Twentieth-Century Scientists and the Resurrection of Christ”, Christianity Today, 15 aprilie 1957, p. 22. Pentru argumente privind istoricitatea învierii, vezi J. McDowell, Evidence That Demands a Verdict (Campus Crusade for Christ, 1972), p. 185-274.

[15] La Rondelle, p. 32, 33.

[16] Vezi Hyde, „What Christ’s Life Means to Me”, Adventist Review, 6 nov. 1986, p. 19.

În infinita Sa iubire şi milă, Dumnezeu L-a făcut pe Hristos, care n-a cunoscut păcat, să fie păcat pentru noi, pentru ca, în El, noi să putem fi făcuţi neprihănirea lui Dumnezeu. Conduşi de Duhul Sfânt, ne dăm seama de nevoia noastră, ne recunoaştem păcătoşenia, ne pocăim de nelegiuirea noastră şi ne manifestăm credinţa în Isus ca Domn şi Hristos, ca Înlocuitor şi Exemplu. Această credinţă, prin care primim mântuirea, vine prin puterea divină a Cuvântului şi este darul harului lui Dumnezeu. Prin Hristos, noi suntem îndreptăţiţi, înfiaţi ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu şi eliberaţi de sub stăpânirea păcatului. Prin Duhul, suntem născuţi din nou şi sfinţiţi. Duhul reînnoieşte mintea noastră, scrie legea iubirii lui Dumnezeu în inimile noas­tre şi ne dă puterea de a trăi o viaţă sfântă. Rămânând în El, devenim părtaşi la natura divină şi avem asigurarea mântuirii, acum şi în ziua judecăţii. (2 Cor. 5,17-21; Ioan 3,16; Gal. 1,4; 4,4-7; Tit 3,3-7; Ioan 16,8; Gal. 3,13.14; 1 Petru 2,21.22; Rom. 10,17; Luca 17,5; Marcu 9,23.24; Ef. 2,5-10; Rom. 3,21-26; Col. 1,13.14; Rom. 8,14-17: Gal. 3,26; Ioan 3,3-8; 1 Petru 1,23; Rom. 12,2; Evrei 8,7-12; Ezech. 36,25-27; 2 Petru 1,3.4; Rom. 8,1-4; 5,6-10)

în alegoria creştină „păstorul lui Herma”, scrisă cu zeci de secole în urmă, păstorul visează o femeie în vârstă, plină de riduri, care trăise mult. În visul lui, pe măsură ce timpul trecea, ea începea să se schimbe; deşi corpul îi era încă bătrân şi părul, alb, faţa îi arăta din ce în ce mai tânără. În cele din urmă, ea a fost readusă la vârsta tinereţii.

F. Torrance a asemănat această femeie cu biserica.[1] Creştinii nu pot rămâne statici. Dacă Duhul lui Hristos domneşte înăuntrul lor (Rom. 8,9), ei sunt în procesul schimbării.
Pavel spunea: „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţat-o prin botezul cu apă, prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Ef. 5,25-27). O astfel de curăţare este obiectivul bisericii. Credincioşii care compun biserica pot mărturisi că „de aceea… chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinăuntru se înnoieşte din zi în zi” (2 Cor. 4,16). „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Cor. 3,18). Această transformare este punctul final al unei Cincizecimi care se realizează înăuntrul credinciosului.

În toată Scriptura, etapele experienţei celui credincios – mântuirea, îndreptăţirea, sfinţirea, curăţirea şi răscumpărarea – sunt descrise în următorii termeni: (1) ca fiind împlinite deja, (2) ca realizându-se în prezent şi (3) ca urmând să fie realizate în viitor. O înţelegere a acestor trei perspective ajută la rezolvarea aparentei tensiuni dintre îndreptăţire şi sfinţire. Acest capitol este deci împărţit în trei secţiuni principale, ocupându-se cu mântuirea în trecutul, prezentul şi viitorul credinciosului.

Experienţa mântuirii şi trecutul

O simplă cunoaştere a unor informaţii despre Dumnezeu şi despre iubirea şi bunătatea Sa este insuficientă. Faptul de a încerca fără Hristos să-ţi dezvolţi latura pozitivă a caracterului este un lucru sortit eşecului. O experienţă a mântuirii ce pătrunde profund în suflet vine numai de la Dumnezeu. Vorbind despre această experienţă, Domnul Hristos a spus: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu. Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3,3.5).

Numai prin Isus Hristos se poate primi mântuirea, „căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4,12). Isus a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14,6).

Experienţa mântuirii cuprinde pocăinţa, mărturisirea, iertarea, îndreptăţirea şi sfinţirea.

Pocăinţa. Nu cu mult înainte de crucificare, Isus le-a promis ucenicilor Săi venirea Duhului Sfânt, care Îl va face cunoscut, dovedind „lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata” (Ioan 16,8). Când, la Cincizecime, Duhul Sfânt i-a convins pe oameni de nevoia lor de un Mântuitor şi ei au întrebat ce să facă, Petru le-a zis: „Pocăiţi-vă!” (Fapte 2,37-38; vezi şi 3,19).

1. Ce este pocăinţa? Cuvântul „pocăinţă” este o traducere a cuvântului ebraic nachum, „a-ţi părea rău, „a regreta”. Echivalentul grecesc metanoeo înseamnă „a se răzgândi, a-şi schimba părerea”, „a avea remuşcări”, „a se pocăi”. Adevărata pocăinţă rezultă din­tr-o schimbare radicală de atitudine faţă de Dumnezeu şi păcat. Pe aceia care-L primesc, Duhul lui Dumnezeu îi convinge de gravitatea păcatului, conducându-i la înţelegerea neprihănirii Domnului Hristos şi a stării lor pierdute. Ei simt durere şi vinovăţie. Recunoscând adevărul că „cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele capătă îndurare” (Prov. 28,13), ei îşi mărturisesc păcatele în mod concret, precis. Prin exercitarea hotărâtă a voinţei, ei se supun fără rezervă Mântuitorului şi renunţă la comportamentul lor păcătos. În acest fel, pocăinţa atinge punctul culminant în convertire – o întoarcere a păcătosului spre Dumnezeu (de la grecescul epistrophe, „o întoarcere spre”, vezi Fapte 15,3).[2]
Pocăinţa lui David de păcatele de adulter şi crimă exemplifică foarte viu cum această experienţă pregăteşte calea pentru biruinţă asupra păcatului. Convins prin Duhul Sfânt de vinovăţia sa, David şi-a urât păcatul şi a plâns, pledând pentru curăţie: „Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta… Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele… Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic” (Ps. 51,3.1.10). Experienţa ulterioară a lui David demonstrează faptul că iertarea lui Dumnezeu nu numai că oferă absolvire de păcat, ci aduce şi vindecare de păcat şi refacere.

Deşi pocăinţa precede iertarea, păcătosul nu poate, prin pocăinţă, să se facă singur demn de a beneficia de binecuvântările lui Dumnezeu. De fapt, păcătosul nu poate să producă în interiorul lui nici măcar pocăinţa, căci ea este un dar de la Dumnezeu (Fapte 5,31; vezi şi Rom. 2,4). Duhul Sfânt îl atrage pe păcătos la Hristos, pentru ca el, păcătosul, să poată găsi pocăinţa – această sinceră părere de rău pentru păcat.

2. Motivaţia pocăinţei. Domnul Hristos a spus: „După ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12,32). Inima se înmoaie şi se supune atunci când înţelege că moar­tea lui Hristos ne îndreptăţeşte, ne dezvinovăţeşte şi ne scuteşte de pedeapsa morţii. Imaginează-ţi simţămintele celui condamnat la moar­te, aşteptând execuţia, căruia i se aduce dintr-odată la cunoştinţă că a fost graţiat.
În Hristos, păcătosul pocăit nu numai că este iertat, dar este şi achitat, declarat neprihănit. El nu merita şi nici nu putea câştiga un astfel de tratament. Dar, cum subliniază Pavel, Hristos a murit pentru îndreptăţirea, disculparea noastră, în timp ce noi eram slabi, păcătoşi, necredincioşi şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu (Rom. 5,6-10). Nimic nu sensibilizează atât de mult profunzimile sufletului uman ca simţământul iubirii iertătoare a lui Hristos. Când contemplă această insondabilă iubire divină, care s-a manifestat la cruce, cei păcătoşi primesc cea mai puternică motivaţie posibilă pentru a se pocăi. Aceasta este bunătatea lui Dumnezeu ce ne îndeamnă la pocăinţă (Rom. 2,4).

Îndreptăţirea. În iubirea Sa infinită şi în mila Sa, Dumnezeu L-a fă­cut pe Hristos, „Cel ce n-a cunoscut niciun păcat; El L-a făcut pă­cat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El”
(2 Cor. 5,21). Prin credinţa în Isus, inima omului este umplută de Duhul Său. Prin aceeaşi credinţă, care este un dar al harului lui Dumnezeu (Rom. 12,3; Ef. 2,8), păcătosul pocăit este îndreptăţit, dezvinovăţit (Rom. 3,28).

Termenul „îndreptăţire” este o traducere a cuvintelor greceşti dikaioma, care înseamnă „cerinţă sau acţiune dreaptă”, „reglementare”, „sentinţă judecătorească”, „act de neprihănire” şi dikaiosis, ceea ce înseamnă „îndreptăţire”, „reabilitare”, „dezvinovăţire”, „disculpare”, „achitare”. Verbul înrudit, dikaioo, însemnând „a fi declarat şi tratat ca neprihănit”, „a fi achitat”, „a fi îndreptăţit”, „a fi elibe­rat, făcut curat”, „a dezvinovăţi”, „a reabilita”, „a face dreptate”, „a disculpa” ne dă posibilitatea să înţelegem mai profund semnificaţia termenului.[3]

În general, cuvântul „îndreptăţire”, aşa cum este folosit în teolo­gie, desemnează „actul divin prin care Dumnezeu îl declară nevinovat pe păcătosul pocăit sau îl consideră nevinovat. Îndreptăţirea/dezvino­văţirea/disculparea este opusul condamnării” (Romani 5,16).[4] Baza acestei îndreptăţiri nu este ascultarea noastră, ci a Domnului Hristos: „…Tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare, a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţă. […] Tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi” (Romani 5,18-19). El le oferă această ascultare acelor credincioşi care „sunt socotiţi neprihăniţi fără plată, prin harul Său”(Romani 3,24). „El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui” (Tit 3,5).

1. Rolul credinţei şi al faptelor. Mulţi cred, în mod greşit, că poziţia lor înaintea lui Dumnezeu depinde de faptele lor bune sau rele. Răspunzând întrebării cum sunt îndreptăţiţi oamenii înaintea lui Dumnezeu, apostolul Pavel declară: „Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să-L câştig pe Hristos şi să fiu găsit în El nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă” (Fil. 3,8.9). El a făcut apoi referire la Avraam, care „L-a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire” (Rom. 4,3; Gen. 15,6). El a fost îndreptăţit înainte de a fi tăiat-împrejur, şi nu datorită acestui lucru (Rom. 4,9.10).
Ce fel de credinţă a avut Avraam? Scriptura ne relatează faptul că „prin credinţă, Avraam a ascultat” atunci când Dumnezeu l-a chemat, părăsind patria sa şi călătorind „fără să ştie unde se duce” (Evr. 11,8-10; vezi şi Gen. 12,4; 13,18). Faptul că el a avut o credinţă reală, vie, în Dumnezeu a fost demonstrat prin ascultarea sa. Pe baza acestei credinţe dinamice el a fost îndreptăţit, disculpat.

Apostolul Iacov avertizează cu privire la o altă incorectă înţelegere a îndreptăţirii prin credinţă: aceea că cineva poate să fie îndreptăţit prin credinţă fără să dea dovadă de fapte corespunzătoare. El a arătat că adevărata credinţă nu poate exista fără fapte. Asemenea lui Pa­vel, Iacov îşi ilustrează punctul de vedere cu experienţa lui Avraam. Dispoziţia lui Avraam de a-l aduce jertfă pe Isaac, fiul său (Iacov 2,21), demonstrează credinţa sa: „Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită” (Iacov 2,22). „Credinţa, dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi” (Iacov 2,17).

Experienţa lui Avraam demonstrează că faptele sunt dovada unei adevărate legături cu Dumnezeu. Credinţa care duce la îndreptăţire este, astfel, o credinţă vie, care lucrează (Iacov 2,24).

Pavel şi Iacov sunt de acord cu privire la îndreptăţirea prin credinţă. În timp ce Pavel vorbeşte despre falsitatea obţinerii îndreptăţirii prin fapte, Iacov se ocupă de ideea la fel de periculoasă a încercării obţinerii îndreptăţirii fără fapte corespunzătoare. Nici faptele şi nici o credinţă moartă nu duc la îndreptăţire. Ea se poate realiza numai printr-o credinţă ce acţionează din iubire (Gal. 5,6) şi care purifică sufletul.

2. Experienţa îndreptăţirii. Prin îndreptăţirea prin credinţa în Hristos, neprihănirea Sa ne este atribuită nouă. Noi suntem „în rânduială” cu Dumnezeu, într-o relaţie bună cu El, pentru că Hristos este Înlocuitorul nostru. Pavel afirmă: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El [Dumnezeu] L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5,21). Ca păcătoşi pocăiţi, noi primim iertarea pe deplin, complet. Noi suntem împăcaţi cu Dumnezeu.

Viziunea lui Zaharia despre Iosua, marele-preot, ilustrează foar­te frumos îndreptăţirea. Iosua stătea înaintea îngerului Domnului, îmbrăcat în haine murdare, care reprezintă necurăţia păcatului. Cum stătea acolo, Satana cerea condamnarea lui. Învinuirile lui Satana erau corecte – Iosua nu merita să fie disculpat. Dar Dumnezeu, în mila Sa divină, l-a mustrat pe Satana. „Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?” (Zah. 3,2). Nu este el un om valoros, de care am grijă, într-un mod deosebit?

Domnul porunceşte ca hainele cele murdare de pe Iosua să fie imediat scoase şi declară: „Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea şi te îmbrac cu haine de sărbătoare” (Zah. 3,4). Dumnezeul nostru iubitor şi plin de milă înlătură acuzaţiile lui Satana, îl îndreptăţeşte pe păcătosul tremurând, acoperindu-l cu haina neprihănirii Domnului Hristos. Cum hainele murdare ale lui Iosua reprezintă păcatul, tot astfel haina cea nouă reprezintă noua experienţă a credinciosului în Hristos. În procesul îndreptăţirii, păcatul mărturisit şi iertat este transferat asupra Fiului lui Dumnezeu cel curat şi sfânt, Mielul purtător de păcat. „Credinciosul pocăit, deşi nu merita, este îmbrăcat cu neprihănirea atribuită lui Hristos. Această schimbare de haine, această divină tranzacţie mântuitoare, este însăşi esenţa doctrinei biblice a îndreptăţirii.”[5] Credinciosul îndreptăţit a primit iertarea şi a fost curăţat de păcate.

Rezultatele. Care sunt rezultatele pocăinţei şi ale îndreptăţirii?

1. Sfinţirea. Cuvântul „sfinţire” este o traducere a cuvântului gre­cesc hagiasmos, însemnând „sfinţenie”, „consacrare”, „sfinţire”, de la hagiazo, „a face sfânt”, „a consacra”, „a sfinţi”, „a pune deoparte”, „a dedica”. Echivalentul ebraic este qadaş, „a separa de ceea ce este obişnuit”.[6]
Adevărata pocăinţă şi îndreptăţire duc la sfinţire. Îndreptăţirea şi sfinţirea sunt strâns legate,[7] distincte, dar niciodată separate. Ele definesc două faze ale mântuirii: îndreptăţirea este ceea ce Dumnezeu face pentru noi, în timp ce sfinţirea este ceea ce Dumnezeu face în noi.

Nici îndreptăţirea şi nici sfinţirea nu sunt rezultatul unor fapte meritorii. Ambele sunt datorate numai harului şi neprihănirii lui Hristos. „Neprihănirea prin care suntem îndreptăţiţi ne este atribuită; neprihănirea prin care suntem sfinţiţi ne este împărtăşită. Prima ne dă dreptul legal să intrăm în cer, prin a doua avem calitatea să rămânem în cer.”[8]

Cele trei faze ale sfinţirii, prezentate de Biblie, sunt: (1) un act împlinit în trecutul credinciosului; (2) un proces în experienţa prezentă a credinciosului; (3) rezultatul final, de care credinciosul beneficiază la revenirea Domnului Hristos.

În ceea ce priveşte trecutul, în momentul îndreptă­ţirii credinciosul este, de asemenea, sfinţit în „numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor. 6,11). El devine un „sfânt”. În acel moment, omul credincios este răscumpărat şi Îi aparţine pe deplin lui Dumnezeu.

Ca rezultat al apelului lui Dumnezeu (Rom. 1,7), credincioşii sunt numiţi „sfinţi” pentru că sunt „în Hristos” (Fil. 1,1; vezi şi Ioan 15,1-7), nu pentru că ei ar fi atins o stare de nevinovăţie. Mântuirea este o experienţă prezentă. „Îndurarea Lui”, spunea Pavel, „ne-a mântuit… prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt” (Tit 3,5), punându-ne deoparte şi consacrându-ne unui scop sfânt şi unei umblări cu Hristos.

2. Adopţia în familia lui Dumnezeu. În acelaşi timp, noii credincioşi au primit un „duh de înfiere”. Dumnezeu i-a adoptat ca fii ai Săi, ceea ce înseamnă că cei credincioşi sunt fii şi fiice de împărat. El i-a făcut moştenitori ai Săi, „împreună moştenitori cu Hristos” (Rom. 8,15-17). Ce privilegiu, onoare şi bucurie!

3. Certitudinea mântuirii. Îndreptăţirea aduce, de asemenea, siguranţa acceptării celui credincios. Ea aduce bucuria de a fi reunit cu Dumnezeu acum. Oricât de păcătoasă ar fi fost viaţa cuiva în trecut, Dumnezeu iartă toate păcatele şi noi nu mai suntem sub condamnarea şi blestemul Legii. Răscumpărarea a devenit o realitate. „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său” (Efeseni 1,7).

4. Începutul unei vieţi noi şi biruitoare. Înţelegerea faptului că sângele Mântuitorului acoperă trecutul nostru păcătos aduce vindecare în corpul, sufletul şi duhul nostru. Simţământul vinovăţiei poate să fie înlăturat, căci în Hristos totul este iertat, totul este nou. Revărsând zilnic harul Său asupra noastră, Hristos începe transformarea noastră după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
În timp ce credinţa în El creşte, vindecarea şi transformarea noastră progresează, iar El ne dă tot mai multe victorii asupra pute­rilor întunericului. Biruinţa Lui asupra lumii garantează eliberarea noastră din sclavia păcatului (Ioan 16,33).

5. Darul vieţii veşnice. Noua noastră relaţie cu Hristos aduce cu ea darul vieţii veşnice. Ioan afirmă că „cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa” (1 Ioan 5,12). Trecutul nostru păcătos a fost şters; prin locuirea Duhului Sfânt în noi, ne putem bucura de binecuvântările mântuirii.

Experienţa mântuirii şi prezentul

Prin sângele lui Hristos care aduce curăţire, îndreptăţire şi sfinţire, credinciosul „este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus; iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor. 5,17).

O chemare la o viaţă de sfinţire. Mântuirea presupune trăirea unei vieţi sfinţite, pe baza a ceea ce Domnul Hristos a împlinit la Golgota. Pavel face apel la credincioşi să ducă o viaţă dedicată sfinţirii etice şi unui comportament moral (1 Tes. 4,7). Pentru a-i face în stare să trăiască experienţa sfinţirii, Dumnezeu le-a dat credincioşilor „duhul sfinţeniei” (Rom. 1,4). „Şi-L rog”, spunea Pavel, „ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru, aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă” (Ef. 3,16.17).

Ca fiinţe nou create, credincioşii au şi răspunderi noi. „După cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa, acum”, spunea Pavel, „trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră” (Rom. 6,19). Acum ei trebuie să trăiască „prin Duhul” (Gal. 5,25).

Credincioşii plini de Duhul „nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Rom. 8,1; 8,4). Ei sunt transformaţi, deoarece „umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după îndemnurile Duhului este viaţă şi pace” (Rom. 8,6). Prin locuirea Duhului lui Dumnezeu în ei, „nu mai sunt pământeşti, ci duhovniceşti” (Rom. 8,9).

Cel mai înalt ideal al vieţii umplute de Duhul este acela de a fi plăcută lui Dumnezeu (1 Tes. 4,1). Sfinţirea este voia lui Dumnezeu, spunea Pavel. De aceea, „trebuie să vă feriţi de curvie [imoralitate sexuală] şi nimeni să nu fie cu vicleşug şi cu nedreptate în treburi faţă de fratele său…Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţenie” (1 Tes. 4,3.6.7).

Schimbarea interioară. La a Doua Venire, noi vom fi schimbaţi din punct de vedere fizic. Acest corp supus degradării se va îmbrăca în nemurire (1 Cor. 15,51-54). Totuşi caracterele noastre trebuie să sufere o transformare în timpul pregătirii pentru a Doua Venire.

Transformarea caracterului cuprinde aspectele mintale şi spirituale ale chipului lui Dumnezeu – „omul nostru dinăuntru”, natura noastră interioară, care trebuie să se înnoiască zilnic (2 Cor. 4,16; Rom. 12,2). În acest fel, ca şi bătrâna doamnă din povestirea „Păstorul lui Herma”, biserica creştină devine mai tânără pe dinăuntru – fiecare creştin supus pe deplin ascultării de Hristos este schimbat din slavă în slavă până când, la a Doua Venire, transformarea după chipul lui Dumnezeu va fi completă.

1. Implicarea lui Hristos şi a Duhului Sfânt. Numai Creatorul poate aduce la îndeplinire lucrarea creatoare de transformare a vieţii noastre (1 Tes. 5,23). Cu toate acestea, El nu face acest lucru fără participarea noastră. Noi trebuie să ne poziţionăm în funcţie de acţiunea Duhului, lucru pe care îl putem face numai privind la Hristos. În timp ce medităm la viaţa lui Hristos, Duhul Sfânt reface în noi facultăţile fizice, mintale şi spirituale (Tit 3,5). Lucrarea Duhului Sfânt presupune descoperirea lui Hristos şi refacerea noastră după chipul Său (Rom. 8,1-10).
Dumnezeu doreşte să trăiască în mijlocul poporului Său. Aceasta pentru că a promis: „Eu voi locui… în mijlocul lor” (2 Cor. 6,16; 1 Ioan 3,24; 4,12). Aşa că Pavel a putut să spună: „Hristos trăieşte în mi­ne” (Gal. 2,20; vezi şi Ioan 14,23). Locuirea zilnică a Creatorului înăun­trul lor îi reînviorează pe credincioşi (2 Cor. 4,16), reînnoindu-le mintea (Rom. 12,2; Fil. 2,5).

2. Părtaşi la natura divină. „Făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale lui Hristos” angajează puterea Sa divină într-o completă transformare a caracterelor noastre (2 Petru 1,4). Acest acces la puterea divină ne permite ca, în mod perseverent, „să unim cu credinţa… fapta, cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni” (2 Petru 1,5-7). „Căci, dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi”, spune Petru, „ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ceea ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus Hristos. Dar cine nu are aceste lucruri este orb” (2 Petru 1,8.9).

a) Numai prin Hristos. Ceea ce transformă fiinţele omeneşti după chipul Creatorului lor este îmbrăcarea sau împărtăşirea cu Domnul Isus Hristos (Rom. 13,14; Evr. 3,14) – „înnoire făcută de Duhul Sfânt” (Tit 3,5). Înseamnă aducerea la desăvârşire a iubirii lui Dumnezeu în noi (1 Ioan 4,12). Aici este o taină asemănătoare aceleia a întrupării Fiului lui Dumnezeu. Aşa cum Duhul Sfânt L-a făcut în stare pe divinul Hristos să Se facă părtaş la natura umană, tot astfel Duhul ne face în stare şi pe noi să împărtăşim trăsăturile divine de caracter. Această dobândire a naturii divine reînnoieşte interiorul persoanei, făcând-o asemenea lui Hristos, deşi la un nivel diferit. În timp ce Domnul Hristos a devenit om, credincioşii nu devin divini, ci mai degrabă asemenea lui Dumnezeu în caracter.

b) Un proces dinamic. Sfinţirea este progresivă. Prin rugăciune şi studiul Cuvântului, noi creştem în mod constant în comuniunea cu Dumnezeu.
Numai o înţelegere intelectuală a Planului de Mântuire nu este suficientă. „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mân­caţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui”, spunea Domnul Hristos, „n-aveţi viaţa în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană şi sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine şi Eu rămân în el” (Ioan 6,53-56).

Limbajul Său figurat atât de şocant transmite faptul că cei credincioşi trebuie să asimileze cuvintele Domnului Hristos. Isus a spus: „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă” (Ioan 6,63; Mat. 4,4).

Caracterul este compus din ceea ce mintea „mănâncă şi bea”. Când digerăm pâinea vieţii, noi suntem transformaţi asemenea chipului lui Hristos.

3. Cele două transformări. În 1517, în acelaşi an în care Luther a afişat cele 95 de teze pe uşa bisericii castelului din Wittenberg, Rafael a început să picteze, la Roma, faimosul său tablou „Schimbarea la faţă”. Aceste două evenimente au ceva în comun. Actul lui Luther marchează naşterea protestantismului, iar pictura lui Rafael, cu totul neintenţionat, rezumă spiritul Reformei.
Pictura Îl înfăţişează pe Domnul Hristos stând pe munte, iar pe demonizat privind din vale către El, plin de speranţă (Marcu 9,2-29). Cele două grupuri de ucenici, una pe munte şi cealaltă în vale, înfăţişează două categorii de creştini.

Ucenicii de pe munte doreau să rămână cu Hristos, părând că nu-i interesează nevoile celor din vale. În decursul veacurilor, mulţi au zidit „pe munţi”, foarte departe de nevoile lumii. Experienţa lor este rugăciune fără fapte.

Pe de altă parte, ucenicii din vale lucrau fără să se roage şi eforturile lor de a scoate demonul au rămas fără rezultate. Mulţi au fost prinşi fie în cursa de a lucra pentru alţii fără putere, fie în aceea de a se ruga mult, fără însă a lucra pentru alţii. Amândouă categoriile de creştini au nevoie de chipul lui Dumnezeu refăcut în ei.

a) Adevărata transformare. Dumnezeu speră să schimbe după chipul Său fiinţele umane căzute, transformându-le voinţa, mintea, dorinţele şi caracterul. Duhul Sfânt le aduce credincioşilor o schimbare de perspectivă. Roadele Sale sunt: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor” (Gal. 5,22.23), care de acum vor constitui felul lor de viaţă, chiar dacă ei rămân muritori, supuşi greşelii, până la revenirea Domnului Hristos.
Dacă nu ne împotrivim Lui, Hristos „Se va identifica astfel cu gândurile şi scopurile noastre, inima şi mintea noastră vor fi în aşa fel unite în a se conforma voinţei Lui, încât atunci când Îl ascultăm, nu vom face decât să aducem la îndeplinire propriile noastre simţăminte. Voinţa, curăţată şi sfinţită, va găsi cea mai mare plăcere în a face lucrarea Sa.”[9]

b) Cele două destinaţii. Transfigurarea Domnului Hristos ilus­trea­ză încă un alt contrast izbitor. Hristos S-a schimbat la faţă, dar, într-un anumit sens, s-a schimbat şi băiatul din vale. Băia­tul însă a fost schimbat într-un chip demonic (Marcu 9,1-29). Aici vedem evidenţiate două planuri opuse: planul lui Dum­nezeu de a ne reface şi planul lui Satana de a ne ruina. Scrip­tu­rile ne spun că Dumnezeu poate să ne păzească de cădere (Iuda 24). Satana, pe de altă parte, face tot ce poate pentru a ne ţine în starea de decădere.
Viaţa implică schimbări continue. Nu există teren neutru. Noi suntem sau înnobilaţi, sau înjosiţi. Suntem sau „robi ai păcatului”, sau „robi ai neprihănirii” (Rom. 6,17.18). Ceea ce ne ocupă mintea, aceea ne ocupă şi pe noi. Dacă, prin Duhul Sfânt, Hristos ocupă mintea noastră, atunci vom deveni oameni asemenea lui Hristos – o viaţă plină de Duhul face „ca orice gând să fie rob ascultării de Hristos” (2 Cor. 10,5). Dar faptul de a fi fără Hristos ne desparte de Izvorul vieţii, ne schimbă şi face ca distrugerea noastră finală să fie inevitabilă.

Desăvârşirea lui Hristos. Ce este desăvârşirea biblică? Cum poate fi ea dobândită?

1. Desăvârşirea în sens biblic. Cuvintele „desăvârşit” şi „desă­vârşire” sunt traduceri ale cuvântului ebraic tam sau tamim, care înseamnă „complet”, „corect”, „paşnic”, „întreg”, „sănătos”, „nepri­hă­nit”. În general, cuvântul grecesc teleios înseamnă „complet”, „perfect”, „crescut pe deplin”, „matur”, „pe deplin dezvoltat” şi „atin­gându-şi scopul”.[10]
În Vechiul Testament, când era folosit cu referire la fiinţele umane, cuvântul „desăvârşit” avea un sens relativ. Noe, Avraam şi Iov, fie­care dintre ei a fost descris ca fiind neprihănit, fără pată, desăvârşit, perfect (Gen. 6,9; 17,1; 22,18; Iov 1,1.18), deşi fiecare dintre ei avea imperfecţiunile lui (Gen. 9,21; 20; Iov 40,2-5).

În Noul Testament, cuvântul „desăvârşit” descrie adesea per­soa­ne adulte care au trăit după cea mai bună lumină pe care au avut-o şi au atins potenţialul puterilor lor spirituale, intelectuale şi fizice
(1 Cor. 14,20; Fil. 3,15; Evrei 5,14). Credincioşii, spunea Domnul Hristos, trebuie să fie desăvârşiţi în sfera lor limitată, după cum Dumnezeu este desăvârşit în sfera Lui infinită şi absolută (Mat. 5,48). Înaintea lui Dumnezeu, o persoană perfectă este aceea a cărei inimă şi viaţă sunt în întregime devotate adorării şi slujirii lui Dumnezeu, care se dezvoltă continuu în cunoaşterea de Dumnezeu şi care, prin harul lui Dumnezeu, trăieşte după toată lumina pe care a primit-o, în timp ce se bucură de o viaţă de biruinţă (Col. 4,12: Iacov 3,2).

2. Deplina desăvârşire în Hristos. Cum putem deveni desăvârşiţi? Duhul Sfânt ne aduce la desăvârşirea Domnului Hristos. Prin credinţă, caracterul perfect al lui Hristos devine caracterul nostru. Oamenii nu pot niciodată să pretindă, în mod independent, această desăvârşire, ca şi când ar fi posesiunea lor, ceva înnăscut sau care le-ar aparţine de drept. Desăvârşirea este un dar de la Dumnezeu.
Despărţite de Hristos, fiinţele omeneşti nu pot obţine neprihănirea. „Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu”, a spus El, „aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,5). Hristos este Acela care „a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare” (1 Cor. 1,30).

În Hristos, aceste calităţi constituie desăvârşirea noastră. El a realizat o dată pentru totdeauna sfinţirea şi răscumpărarea noastră. Nimeni nu mai poate adăuga nimic la ceea ce a făcut El. Haina noastră de nuntă, sau haina neprihănirii, a fost realizată prin viaţa, moartea şi învierea Domnului Hristos. Duhul Sfânt ia acum „produsul finit” şi îl face să funcţioneze în viaţa creştinului. În acest fel, noi putem fi „plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Ef. 3,19).

3. Mergând înainte spre desăvârşire. Ce rol jucăm noi în toate acestea? Prin locuirea lăuntrică a lui Hristos, noi creştem spre maturitate spirituală. Prin darurile lui Hristos date bisericii Sale, noi ne putem dezvolta până la „starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Ef. 4,13). Noi trebuie să creştem dincolo de experienţa copilăriei noastre spirituale (Ef. 4,14) – dincolo de adevărurile de bază ale experienţei creştine – mergând înainte spre „hrana tare” pregătită pentru credincioşii maturi (Evr. 5,14). „De aceea”, spunea Pavel, „să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos şi să mergem spre cele desăvârşite” (Evrei 6,1). „Şi mă rog”, spunea el, „ca dragostea voastră să crească tot mai mult în cunoştinţă şi orice pricepere, ca să deosebiţi lucrurile alese, pentru ca să fiţi curaţi şi să nu vă poticniţi până în ziua venirii lui Hristos, plini de roada neprihănirii, prin Isus Hristos, spre slava şi lauda lui Dumnezeu” (Fil. 1,9-11).
Viaţa de sfinţire nu este o viaţă fără greutăţi majore şi obstacole. Pavel îi sfătuia pe credincioşi să ducă „până la capăt mântuirea… cu frică şi cutremur”. Dar adaugă şi cuvinte încurajatoare: „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă după plăcerea Lui şi voinţa, şi înfăptuirea” (Fil. 2,12.13).

„Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi”, spunea el, „câtă vreme se zice ‘astăzi’ pentru ca niciunul dintre voi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului. Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită de la început” (Evrei 3,13.14; vezi şi Matei 24,13).

Dar Scriptura ne avertizează: „Căci dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu ne rămâne nicio jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii” (Evr. 10,26.27).

Aceste îndemnuri fac evident faptul că cei credincioşi „au nevoie de ceva mai mult decât de îndreptăţirea şi sfinţirea pur legale. Ei au nevoie de sfinţenia caracterului, chiar dacă mântuirea se capătă totdeauna prin credinţă. Dreptul legal pentru ceruri se bazează numai pe neprihănirea lui Hristos. Pe lângă îndreptăţire, Planul de Mântuire al lui Dumnezeu prevede, prin acest titlu, existenţa unei anumite stări care să îl facă pe om potrivit pentru cer. Această stare e dată de locuirea lăuntrică a Domnului Hristos şi trebuie să se manifeste în caracterul moral al omului, ca o dovadă a faptului că mântuirea ’a avut loc’.”[11]

Ce înseamnă aceasta în termenii existenţei umane? Rugăciunea continuă este indispensabilă pentru trăirea unei vieţi sfinte, care să fie desăvârşită la orice stadiu al dezvoltării ei. „De aceea şi noi… nu încetăm să ne rugăm pentru voi… pentru ca astfel să vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru, aducând roade în tot felul de fapte bune şi crescând în cunoştinţa lui Dumnezeu” (Col. 1,9.10).

Îndreptăţirea zilnică. Toţi credincioşii care trăiesc o viaţă sfinţită plină de Duhul Sfânt (stăpânită de Hristos) au o continuă nevoie de o îndreptăţire zilnică (dată de Domnul Hristos). Avem nevoie de aceasta din cauza păcatelor comise conştient şi a greşelilor pe care le-am putea săvârşi fără să vrem. Dându-şi seama de păcătoşenia inimii omeneşti, David cere iertare pentru greşelile „pe care nu le cunosc” (Psalmi 19,12; vezi şi Ieremia 17,9). Referindu-se în mod deosebit la păcatele credincioşilor, Dumnezeu ne asigură că „dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit” (1 Ioan 2,1).

Experienţa mântuirii şi viitorul

Mântuirea noastră va fi încheiată şi pe deplin realizată atunci când vom fi fie glorificaţi la înviere, fie transformaţi şi luaţi la cer. Prin glo­rificare, Dumnezeu împarte cu cei răscumpăraţi propria slavă strălucitoare. Aceasta este speranţa pe care noi toţi, ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu, o nutrim. Pavel spunea: „Lui Îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har în care suntem şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu.” (Rom. 5,2).

Aceasta se va realiza la a Doua Venire, când Domnul Isus Hristos va veni „ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă” (Evr. 9,28).

Glorificare şi sfinţire. Locuirea Domnului Hristos în inimile noas­tre este una dintre condiţiile pentru mântuirea viitoare – glorificarea corpurilor noastre muritoare. „Hristos în voi”, spunea Pavel, este „nădejdea slavei” (Col. 1,27); şi, în alt loc, explica: „Şi dacă Duhul Celui ce L-a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce L-a înviat pe Hristos Isus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi” (Rom. 8,11). Pavel ne asigură că Dumnezeu „[ne]-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului… ca să căpă[tăm] slava Domnului nostru Isus Hristos” (2 Tes. 2,13.14).

În El, noi suntem deja în sala tronului din ceruri (Col. 3,1-4). Aceia care sunt „părtaşi Duhului Sfânt” au gustat realmente „puterile vea­cului viitor” (Evr. 6,4.5). Contemplând slava Domnului şi fixându-ne ochii pe frumuseţea caracterului lui Hristos, „suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Cor. 3,18) – suntem pregătiţi pentru transformarea care se va produce la a Doua Venire.

Răscumpărarea noastră finală şi înfierea definitivă, drept copii ai lui Dumnezeu, vor avea loc în viitor. Pavel spunea: „Şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu”, adăugând că „şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru” (Rom. 8,19.23; Ef. 4,30).

Acest eveniment culminant va avea loc la „vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor” (Fapte 3,21). Hristos îl numeşte „înnoirea tuturor lucrurilor” (Mat. 19,28). Apoi, toată creaţia „va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.” (Rom. 8,21).

Poziţia Scripturii cu privire la faptul că, într-un sens, înfierea şi răscumpărarea au fost deja realizate şi că, în alt sens, ele nu sunt încă realizate i-a derutat pe unii. Un studiu al întregului domeniu al lucrării lui Hristos ca Mântuitor oferă răspunsul: „Pavel leagă mântuirea noastră prezentă de prima venire a Domnului Hristos. Din punct de vedere istoric, prin crucea, învierea şi slujirea cerească a Domnului Hristos, îndreptăţirea şi sfinţirea noastră sunt asigurate o dată pentru totdeauna. Mântuirea noastră viitoare, glorificarea corpurilor noastre, Pavel o leagă totuşi de a doua venire a Domnului Hristos.

Din acest motiv, Pavel poate să spună în acelaşi timp: ‘Noi suntem mântuiţi’, având în vedere crucea şi învierea lui Hristos în trecut, şi ‘noi nu suntem încă mântuiţi’, având în vedere viitoarea întoarcere a lui Hristos pentru a răscumpăra trupurile noastre.”[12]

Sublinierea mântuirii noastre prezente până la ignorarea mântuirii noastre viitoare dă naştere la o înţelegere incorectă, nefericită, a mântuirii complete în Domnul Hristos.

Glorificare şi desăvârşire. Unii, în mod greşit, cred că desăvârşirea supremă adusă de glorificare le este deja accesibilă oamenilor. Despre sine însă, Pavel – acel om consacrat lui Dumnezeu – scria spre sfârşitul vieţii sale: „Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus. Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă, dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” (Fil. 3,12-14).

Sfinţirea este un proces care durează o viaţă întreagă. În prezent, sfinţirea ne aparţine numai în Hristos, dar transformarea supremă, integrală, a vieţii noastre după chipul lui Dumnezeu va avea loc la a Doua Venire. Pavel avertizează: „Astfel dar, cine crede că stă în picioa­re, să ia seama să nu cadă” (1 Cor. 10,12). Istoria lui Israel şi viaţa lui David, a lui Solomon şi a lui Petru sunt pentru toţi avertismente serioase. „Atâta vreme cât va exista viaţa, este nevoie de stăpânirea sentimentelor şi a pasiunilor, cu un scop precis. Există decădere lăuntrică, precum şi ispite ce vin din exterior şi, oriunde va înainta lucrarea lui Dumnezeu, Satana aranjează împrejurările în aşa fel încât ispita să vină cu o forţă copleşitoare asupra sufletului. Niciun moment nu putem fi în siguranţă, decât dacă ne sprijinim pe Dumnezeu şi viaţa este ’ascunsă cu Hristos în Dumnezeu’.”[13]

Transformarea noastră finală şi creatoare este definitivată atunci când neputrezirea şi nemurirea devin ale noastre – când Duhul Sfânt reface total în noi creaţia originară.

Temeiul acceptării noastre de către Dumnezeu

Nici trăsăturile de caracter asemenea lui Hristos şi nici comportamentul ireproşabil nu constituie temelia acceptării noastre de Dumnezeu. Neprihănirea mântuitoare vine din partea singurului Om neprihănit, Isus, şi ne este transmisă de către Duhul Sfânt. Noi nu putem contribui cu nimic la darul neprihănirii oferit de Hristos – noi nu putem decât să-l primim. Nimeni altul în afară de Domnul Hristos nu este drept, neprihănit (Rom. 3,10). Neprihănirea omenească independentă de El nu constituie decât nişte zdrenţe murdare (Is. 64,6; vezi şi Dan. 9,7.11.20; 1 Cor. 1,30).[14]

Nici chiar ceea ce facem noi ca răspuns la iubirea mântuitoare a lui Hristos nu poate să formeze baza acceptării noastre de către Dum­nezeu. Această acceptare este identificată cu lucrarea lui Hristos. Aducându-ni-L pe Hristos, Duhul Sfânt aduce această acceptare.

Acceptarea noastră de către Dumnezeu are la bază neprihănirea lui Hristos care îndreptăţeşte sau neprihănirea lui Hristos care sfinţeşte? Sau amândouă? Calvin scotea în evidenţă faptul că, „după cum Hristos nu poate fi fragmentat în mai multe elemente, tot astfel cele două, îndreptăţirea şi sfinţirea, pe care noi le înţelegem a fi contopite în El, sunt inseparabile”.[15] Lucrarea Domnului Hristos trebuie văzută în totalitatea ei. Astfel, este deosebit de important să evităm speculaţiile cu privire la aceşti doi termeni prin „încercarea de a defini în amănunt punctele subtile de distincţie dintre îndreptăţire şi sfinţire… De ce oare să încercăm să fim mai minuţioşi decât Inspiraţia, cu privire la problemele vitale ale neprihănirii prin credinţă?”[16]

Aşa cum soarele are lumină şi căldură – inseparabile, dar totuşi cu funcţii distincte – tot astfel, Hristos a devenit pentru noi neprihănire şi sfinţire (1 Cor. 1,30). Nu numai că suntem pe deplin îndreptăţiţi, ci, de asemenea, suntem pe deplin sfinţiţi în El.

Duhul Sfânt aduce acel „S-a sfârşit” al Golgotei înăuntrul nostru, făcându-ne beneficiarii individuali ai acelei unice experienţe a ac­cep­tării de către Dumnezeu a omenirii, în ansamblu. Acest „S-a sfârşit” al crucii contestă toate celelalte încercări omeneşti de a primi acceptarea. Aducându-L pe Cel Crucificat înăuntrul nostru, Duhul aduce unicul temei al acceptării noastre de către Dumnezeu, asi­gurân­du-ne unicul drept legal autentic la mântuire şi starea necesară pentru mântuire, pe care le putem dobândi.

[1] T. F. Torrance, „Royal Priesthood”, Scottisch Journal of Theology Occasional Papers, nr. 3; (Edinburgh: Oliver and Boyd, 1963), p. 48.

Prin moartea Sa pe cruce, Isus a obţinut victoria asupra forţelor răului. El, care în timpul lucrării Sale pe Pământ a ţinut sub control spi­ritele demonice, le-a frânt puterea şi a asigurat condamnarea lor finală. Biruinţa lui Isus ne oferă şi nouă biruinţa asupra forţelor răului, care mai încearcă încă să ne ia în stăpânire, în timp ce umblăm cu El în pace, bucurie şi încredere în dragostea Sa. Acum Duhul Sfânt locuieşte în noi şi ne dă putere. Fiind consacraţi neîncetat lui Isus, Mântuitorul şi Domnul nostru, suntem eliberaţi de povara faptelor noastre din trecut. Nu mai trăim în întuneric, în frica de pute­rile răului, în ignoranţa şi în lipsa de sens a vieţii de dinainte. Odată eliberaţi prin Isus, suntem chemaţi să creştem tot mai mult în asemănarea cu caracterul Său, având comuniune cu El zilnic prin rugăciune, hrănindu-ne din Cuvântul Său, meditând la el şi la providenţa Sa, lăudându-L prin cântări, adunându-ne pentru închinare şi implicându-ne în misiunea bisericii. Suntem, de asemenea, chemați să urmăm exemplul lui Hristos, slujind cu compasiune pentru împlinirea nevoilor fizice, mintale, sociale, afective și spirituale ale omenirii. Pe măsură ce ne oferim să le slujim cu iubire celor din jurul nostru şi să le dăm mărturie despre mântuirea Sa, prezenţa constantă a lui Dumnezeu alături de noi, prin intermediul Duhului Sfânt, transformă fiecare moment şi fiecare responsabilitate într-o experienţă spirituală.

(1 Cron. 29,11; Ps. 1,1.2; 23,4; 77,11.12; Mat. 20,25-28; 25,31-46; Luca 10,17-20; Ioan 20,21; Rom. 8,38.39; 2 Cor. 3,17.18; Gal. 5,22-25; Ef. 5,19.20; 6,12-18; Fil. 3,7-14; Col. 1,13.14; 2,6.14.15; 1 Tes. 5,16-18.23; Evr. 10,25; Iacov 1,27; 2 Petru 2,9; 3,18; 1 Ioan 4,4)

NAŞTEREA ESTE UN MOMENT DE BUCURIE. Sămânţa germi­nează şi apariţia primelor frunzuliţe este un motiv de satisfacţie pentru grădinar. Se naşte un copil şi primul lui strigăt anunţă începutul unei noi vieţi pe pământ. Mama uită durerea prin care a trecut şi îşi cheamă familia ca să se bucure şi să sărbătorească împreună. O naţiune îşi câştigă libertatea şi toată populaţia se adună pe străzi şi în pieţe, manifestându-şi bucuria pentru noul început. Dar ce s-ar întâmpla dacă primele frunzuliţe nu ar mai creşte şi dacă lângă ele nu ar mai apărea alte frunze; dacă după un an, bebeluşul nu ar putea zâmbi şi nu ar putea merge singur, ci ar rămâne la fel ca în ziua în care a apărut pe lume; dacă naţiunea eliberată ar reveni după o perioadă la starea de teamă, chin şi opresiune de mai înainte?

Bucuria grădinarului, extazul mamei şi promisiunea unui viitor liber se transformă în dezamăgire, mâhnire şi amărăciune. Creşterea continuă, constantă, până la maturizare şi aducerea de roade este esenţială în viaţă. Fără ea, naşterea nu ar avea niciun sens, niciun scop sau destin.

Dezvoltarea este indispensabilă vieţii, atât din punct de vedere fizic, cât şi din punct de vedere spiritual. Pentru dezvoltarea fizică este nevoie de hrană adecvată, de un mediu propice, de îngrijire şi mişcare, de educaţie şi disciplină şi de un sens în viaţă. Aici însă ne referim doar la dezvoltarea spirituală. Cum putem să creştem în Hristos şi să devenim creştini maturi? Care sunt indicatorii creşterii spirituale?

Viaţa începe cu moartea

Probabil că unul dintre principiile elementare şi definitorii ale vie­ţii creştine este faptul că ea începe cu moartea, şi anume cu două eve­nimente legate de moarte. Primul eveniment, moartea lui Hristos pe cruce, ne oferă şansa unei vieţi noi – o viaţă liberă de stăpânirea lui Satana (Col. 1,13.14), liberă de condamnarea păcatului (Rom. 8,1), liberă de moartea ca pedeapsă pentru păcat (Rom. 6,23) – şi realizează împăcarea lui Dumnezeu cu oamenii. Al doilea eveniment, moartea eului, ne oferă posibilitatea de a primi viaţa oferită de Hristos. În felul acesta, începem o viaţă nouă.

Moartea lui Hristos. Crucea este punctul central al Planului de Mântuire conceput de Dumnezeu. Fără ea, Satana şi forţele lui demonice nu ar fi fost înfrânte, problema păcatului nu ar fi fost rezolvată şi moartea nu ar fi fost biruită. Apostolul ne spune următoarele: „Sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat” (1 Ioan 1,7). „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea”, spune unul dintre cele mai îndrăgite pasaje din Biblie. Dragostea lui Dumnezeu a conceput şi a iniţiat Planul de Mântuire, iar punerea lui în aplicare este explicată în a doua parte a pasajului: „că a dat pe singurul Lui Fiu”. Unicitatea darului lui Dumnezeu nu a constat doar în faptul că El L-a dat pe singurul Său Fiu, ci şi în faptul că L-a dat ca să moară pentru păcatele noastre. Fără cruce, nu ar fi posibile iertarea de păcate, viaţa veşnică şi nici biruinţa asupra lui Satana.

Prin moartea Sa pe cruce, Hristos a obţinut victoria asupra lui Satana. Începând cu ispitirea aprigă din pustie şi până la agonia din Ghetsemani, Satana L-a atacat fără cruţare pe Fiul lui Dumnezeu, ca să-I slăbească voinţa, să-L împiedice să înainteze, să-L determine să nu Se mai încreadă în Tatăl Lui şi să-L constrângă să Se abată de pe calea acceptării paharului amar al păcatului omenirii ca jertfă înlocuitoare. Crucea a fost ultimul atac furibund. Acolo „Satana şi îngerii săi, în chip omenesc, erau prezenţi”[1], ca să ducă până la capăt ma­rea luptă împotriva lui Dumnezeu, în speranţa că Hristos Se va coborî în ultima clipă de pe cruce şi va eşua în împlinirea planului lui Dumnezeu de răscumpărare, care prevedea aducerea Fiului Său ca jertfă pentru păcat (Ioan 3,16). Însă Hristos, când Şi-a dat viaţa pe cruce, a anihilat puterea lui Satana, „a dezbrăcat domniile şi stăpânirile” şi „le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor” (Col. 2,15). Pe cruce, „bătălia a fost câştigată. Mâna Sa dreaptă [a lui Hristos] şi braţul Său cel sfânt I-au asigurat biruinţa. Ca biruitor, El Şi-a înfipt stindardul pe înălţimile veşnice. […] Tot cerul a triumfat odată cu biruinţa Mântuitorului. Satana a fost înfrânt şi şi-a dat seama de faptul că şi-a pierdut împărăţia.”[2]

Este demnă de remarcat descrierea sugestivă pe care o face apostolul în Coloseni. În primul rând, Hristos a dezarmat domniile şi stăpânirile răului. Cuvântul grecesc tradus aici cu „a dezbrăcat” înseamnă „a da jos” şi „a dezarma”. Datorită crucii, Satana a fost dezarmat de puterea pe care o avea asupra copiilor lui Dumnezeu, atâta timp cât aceştia îşi vor pune încrederea în Cel care a obţinut biruinţa pe cruce. În al doilea rând, crucea l-a făcut „de ocară” înaintea universului pe Satana, împreună cu oştirile lui. Cel care odată se lăuda că va fi „ca Cel Preaînalt” (Isaia 14,14) este acum înfrânt şi făcut de ruşine înaintea cosmosului. Răul nu mai are putere asupra credincioşilor, care au trecut din împărăţia întunericului în împărăţia luminii (Col. 1,13). În al treilea rând, crucea a asigurat victoria finală, escatologică, asupra lui Satana, asupra păcatului şi morţii.

În acest fel, crucea lui Hristos a devenit un mijloc prin care Dumnezeu a obţinut victoria asupra răului:

• Un mijloc prin care iertarea păcatelor devine posibilă (Col. 2,13)
• Un simbol cosmic al împăcării universale (2 Cor. 5,19)
• O asigurare cu privire la posibilitatea prezentă de a avea o viaţă biruitoare şi de a creşte în Hristos, prin care păcatul nu va mai domni în mintea şi nici în trupul nostru (Rom. 6,12) şi prin care primim statutul de fii şi fiice ale lui Dumnezeu (Rom. 8,14)
• O certitudine escatologică a faptului că lumea aceasta rea, aflată odată sub stăpânirea lui Satana, va fi curăţată de pre­zenţa şi de puterea păcatului (Apoc. 21,1)

Cu fiecare pas făcut pe această scară a răscumpărării şi biruinţei, vedem cum se împlineşte profeţia făcută de Hristos: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.” (Luca 10,18)

Moartea lui Hristos pe cruce reprezintă măsura răscumpărătoare luată de Dumnezeu pentru problema păcatului. Ca să nu uităm acest lucru, Isus a declarat că sângele Lui avea să se verse „pentru mulţi, spre iertarea păcatelor” (Mat. 26,28). Această vărsare de sânge este crucială pentru experimentarea şi aprecierea mântuirii. Pe de o parte, ea ne arată ce înseamnă păcatul. Păcatul este real. Păcatul este costisitor. Forţa păcatului este atât de mare şi fatală, încât iertarea de păcat şi eliberarea de sub puterea şi vinovăţia lui sunt imposibile fără „sângele scump al lui Hristos” (1 Petru 1,19). Acest adevăr despre păcat trebuie repetat iar şi iar, întrucât trăim într-o lume care neagă realitatea păcatului sau o ignoră. Însă la cruce vedem natura diabolică a păcatului, care poate fi curăţat numai prin sângele vărsat „pentru mulţi, spre iertarea păcatelor” (Mat. 26,28).

Să nu uităm niciodată moartea lui Isus pentru păcatele noastre şi să nu fim niciodată indiferenţi faţă de ea, fiindcă fără moartea Sa, nu ar exista iertare. Păcatele noastre L-au dus pe Isus la cruce. Pavel declară: „Căci, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiţi… pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.” (Rom. 5,6.8) Sau, după cum afirmă Ellen White, păcatele „apăsau greu asupra Domnului Hristos şi simţământul mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului zdrobea viaţa Sa.”[3] Nu putem să subliniem îndeajuns jertfa şi moartea înlocuitoare a lui Isus, adusă „o dată pentru totdeauna” (vezi Rom. 6,10; Evr. 7,27; 10,10).

Nu suntem mântuiţi de Hristos-omul bun, de Hristos-omul Dumnezeu, de Hristos-marele Învăţător sau de Hristos-Modelul impecabil. Suntem mântuiţi de Hristos Cel răstignit pe cruce: „Hristos a fost tratat aşa cum meritam noi, pentru ca noi să putem fi trataţi aşa cum merita El. El a fost condamnat pentru păcatele noastre, la care El n-a contribuit cu nimic, pentru ca noi să putem fi îndreptăţiţi prin neprihănirea Lui, la care noi n-am contribuit cu nimic. El a suferit moartea, care era a noastră, ca noi să putem primi viaţa, care era a Lui. ’Prin rănile Lui suntem tămăduiţi.’”[4]

Aşadar, sângele lui Isus asigură iertarea de păcat şi sămânţa pentru o viaţă nouă, de creştere spirituală. Unul dintre primele aspecte ale acestei vieţi noi de maturizare creştină este împăcarea. Crucea este mijlocul prin care Dumnezeu a realizat împăcarea omului cu El. „Dumnezeu era în Hristos”, spune apostolul Pavel, „împăcând lumea cu sine” (2 Cor. 5,19). Datorită morţii Sale pe cruce, putem să stăm înaintea lui Dumnezeu fără păcat şi fără teamă. Ceea ce ne-a înstrăinat de Dumnezeu a fost înlăturat. „Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi” (Ps. 103,12). Omul de pe cruce a deschis o cale nouă care ne duce direct înaintea lui Dumnezeu. „S-a sfârşit”, a anunţat El pe cruce şi apoi i-a îndemnat pe urmaşii Lui să aibă o veşnică părtăşie cu Dumnezeu.

Împăcarea cu Dumnezeu ne duce imediat în a doua fază a procesului de dezvoltare spirituală: împăcarea cu semenii noştri. Unul dintre tablourile frumoase de la cruce este acela în care se înfăţişează diversitatea de oameni adunaţi acolo. Nu toţi erau admiratorii lui Isus. Nu toţi erau oameni sfinţi. Ci, dacă privim cu atenţie, observăm egipteni care se lăudau cu iscusinţa lor în afaceri, romani care se mândreau cu civilizaţia şi cultura lor, greci care excelau în cunoştinţe, evrei care se credeau poporul ales al lui Dumnezeu, farisei care se considerau crema poporului ales, saduchei care credeau că aveau o doctrină impecabilă, sclavi care căutau libertate, oameni liberi care se desfătau cu plăcerile lumii acesteia şi alţi bărbaţi, femei şi copii.

Dar crucea nu face nicio distincţie între ei. Toţi nu sunt altceva decât nişte păcătoşi. Crucea le oferă calea divină spre împăcare. La piciorul crucii, toţi oamenii sunt egali. Toţi se adună acolo şi nimic nu-i mai poate despărţi. Apare în felul acesta o nouă frăţietate, o nouă părtăşie. Estul se întâlneşte cu vestul şi nordul cu sudul, albii dau mâna cu negrii, bogaţii întind mâna spre cei săraci. Crucea îi invită pe toţi la izvorul sângelui – ca să guste frumuseţea vieţii, ca să aibă parte de experienţa harului şi să proclame lumii apariţia unei vieţi noi, a unei familii noi (Ef. 2,14-16). În felul acesta, crucea a obţinut victoria asupra lui Satana şi asupra păcatului şi a adus, ca rezultat, o viaţă nouă în Hristos.

Moartea eului. Al doilea aspect important al vieţii noi şi al maturizării creştine este moartea sinelui vechi. Nu putem citi Noul Testament fără să întâlnim acest aspect fundamental al vieţii noi a creştinului. De exemplu Galateni 2,20.21: „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.” Sau Romani 6,6-11: „Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de pute­rea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului… socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.” Sau principiul vieţii noi enunţat de către Isus: „Dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multe roade.” (Ioan 12,24)

Astfel, viaţa creştină nu începe cu naşterea. Ea începe cu moar­tea. Până când eul nu moare, până când sinele nu este răstignit, nu poate începe viaţa nouă. Trebuie să aibă loc mai întâi o extirpare radicală, deliberată şi totală a sinelui. „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă; cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor. 5,17). „Viaţa de creştin nu este o modificare sau o îmbunătăţire a celei vechi, ci o transformare a firii. Se produce moartea faţă de sine şi faţă de păcat şi, în acelaşi timp, apare o viaţă cu totul nouă. Schimbarea aceasta nu se poate produce decât prin lucrarea puternică a Duhului Sfânt.”[5] Apostolul pune accent pe moar­tea faţă de păcat şi pe învierea la o viaţă nouă prin intermediul experienţei botezului: „Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă” (Rom. 6,3.4). Botezul deschide în mod simbolic uşa spre viaţa nouă şi ne invită să creştem în Hristos.

Persoana care Îl primeşte pe Isus ca Mântuitor şi Domn este altfel decât înainte. Simon cel şovăielnic devine Petru cel curajos. Saul persecutorul devine Pavel evanghelistul. Toma necredinciosul devine un mare misionar. Laşitatea este înlocuită de curaj. Locul necredinţei este luat de torţa credinţei. Invidia este dată la o parte de dragoste. Interesul personal dispare şi este înlocuit cu grija frăţească. Păcatul nu mai are loc în inimă. Eul este răstignit. De aceea, Pa­vel scria: „V-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui… şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut.” (Col. 3,9.10)

Isus spunea: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze” (Mat. 16,24; cf. Luca 9,23). În viaţa creştină, moartea sinelui nu este o opţiune, ci o necesitate. Crucea şi cerinţele ei – atât cele imediate, cât şi cele finale – trebuie să le fie prezentate ucenicilor creştini şi necesită un răspuns absolut. Este demn de reţinut comentariul impresionant al lui Die­trich Bon­ho­effer: „Dacă viaţa noastră creştină nu mai ia în serios viaţa de ucenicie, dacă am redus Evanghelia la o stare de înălţare emoţională care nu ne cere niciun sacrificiu şi care nu face distincţie între existenţa pământească şi cea creştină, atunci nu putem decât să privim crucea ca pe un necaz obişnuit, de zi cu zi, ca una dintre încercările şi strâmtorările vieţii. […] Când îl cheamă pe om, Hristos îl invită să vină şi să moară… este de fiecare dată aceeaşi moarte – moartea în Isus Hristos, moartea omului vechi la porunca Sa.”[6]

Aşadar, chemarea la o viaţă creştină este o chemare la cruce – la o renunţare continuă la dorinţa insistentă a eului de a se mântui singur şi la o unire deplină cu Omul crucii, astfel încât „credinţa… să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (1 Cor. 2,5).

O viaţă nouă. Al treilea aspect al creşterii în Hristos este trăirea unei vieţi noi. Una dintre concepţiile greşite cu privire la viaţa creştină este aceea că mântuirea este darul fără plată al harului lui Dumnezeu şi că acolo se termină totul. Aceasta este o concepţie greşită. Da, este adevărat că în Hristos „avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său” (Ef. 1,7). Este adevărat şi că „prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Ef. 2,8.9)

Da, harul este fără plată. Dar el L-a costat pe Dumnezeu viaţa Fiului Său. Harul fără plată nu înseamnă har ieftin. Cităm din nou din Bonhoeffer: „Harul ieftin înseamnă predicarea iertării fără necesitatea pocăinţei, a botezului fără disciplina bisericii, a împărtăşirii [din simbolurile Sfintei Cine] fără mărturisire, a harului fără cruce, a harului fără Isus Hristos, cel viu şi întrupat.”[7]

Harul ieftin nu are nicio legătură cu apelul lui Isus. Când cheamă pe cineva, Isus îi oferă o cruce de purtat. A fi ucenic înseamnă a fi urmaş, iar a fi urmaşul lui Isus nu este un truc ieftin. Pavel le vorbeşte apăsat corintenilor despre cerinţele harului. Mai întâi, el le scrie despre experienţa lui: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Şi harul Lui faţă de mine n-a fost zadarnic; ba încă am lucrat mai mult decât toţi; totuşi, nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine” (1 Cor. 15,10). Pavel recunoaşte aici supremaţia harului divin în viaţa lui. Apoi adaugă imediat că harul nu i-a fost dat în zadar. Termenul grecesc eis kenon înseamnă literal „în van”. Cu alte cuvinte, Pavel nu a primit harul ca să trăiască o viaţă deşartă, inutilă, ci o viaţă plină de rodul Duhului şi, chiar şi aceasta, nu prin puterea lui, ci prin puterea harului care locuia în el. El le cere credincioşilor să facă la fel: „Să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu.” (2 Cor. 6,1)

Harul lui Dumnezeu nu a fost dat ca să ne răscumpere dintr-un mod de viaţă inutil şi să ne ducă la un mod de viaţă util. Harul lui Dumnezeu înseamnă lucrarea Sa de împăcare a noastră cu El, de includere în familia Sa. Odată intraţi în această familie, trăim la fel ca membrii ei, aducând roadele iubirii lui Dumnezeu prin puterea harului Său uimitor.

De aceea, creşterea în Hristos este un proces de maturizare prin care reflectăm zilnic voinţa lui Hristos şi umblăm zilnic pe calea lui Hristos. De aici se ridică întrebarea: Care sunt semnele creşterii cons­tante şi indicatorii maturizării creştine? Iată în continuare o listă cu şapte dintre aceştia.

Indicatorii creşterii creştine

1. Viaţa în Duhul Sfânt. Isus i-a spus lui Nicodim: „Dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3,5). Fără puterea regeneratoare a Duhului Sfânt, viaţa creştină nici măcar nu poate să înceapă. El este Duhul adevărului (Ioan 14,17). El ne călăuzeşte în tot adevărul (Ioan 16,13) şi ne ajută să înţelegem voinţa lui Dumnezeu aşa cum este ea descoperită în Scriptură. El ne convinge cu privire la păcat, neprihănire şi judecată (Ioan 16,7.8), fără de care nu putem pricepe consecinţele prezente şi eterne ale acţiunilor noastre şi ale vieţii pe care o ducem. Puterea transformatoare şi prezenţa Duhului în viaţa noastră ne transformă în fii şi fiice ale lui Dumnezeu (Rom. 8,14). Hristos „rămâne în noi” prin Duhul (1 Ioan 3,24). Odată cu locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt vine şi o viaţă nouă: nouă prin faptul că respinge vechiul mod de a gândi, a acţiona şi a relaţiona cu alţii, care era împotriva voinţei lui Dumnezeu; nouă prin faptul că devenim o fiinţă nouă, împăcată şi răscumpărată, eliberată de păcat, ca să creştem în neprihănire (Rom. 8,1-16) şi să reflectăm chipul lui Isus „din slavă în slavă” (2 Cor. 3,17.18). „Când ia inima în stăpânire, Duhul lui Dumnezeu transformă viaţa. Gândurile păcătoase sunt înlăturate, faptele rele sunt părăsite, iubirea, umilinţa şi pacea iau locul mâniei, invidiei şi certurilor. Bucuria ia locul întristării, iar faţa oglindeşte lumina cerească. Nimeni nu vede mâna care ridică povara, nimeni nu vede lumina care se coboară de sus. Binecuvântarea vine atunci când sufletul se predă prin credinţă lui Dumnezeu. Apoi, acea putere pe care niciun ochi omenesc nu o poate vedea creează o fiinţă nouă, după chipul lui Dumnezeu.”[8]
Duhul ne face „moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moşte­nitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El” (Rom. 8,17). Viaţa în Duhul este, prin urmare, o chemare la activitate spirituală: la respingerea vechii vieţi de păcat şi la asumarea suferinţelor lui Hristos în viaţa aceasta, ca să putem fi părtaşi cu El în slava viitoare. Spiritualitatea creştină nu este o plutire într-o lume fantastică şi mistică. Ea este o chemare la suferinţă, părtăşie, mărturisire, închinare şi la trăirea asemenea lui Hristos în lumea aceasta, în comunităţile noastre şi în familiile noastre. Acest lucru este posibil numai prin locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt. Rugăciunea lui Isus este ca, deşi trăind în lume, să nu fim din lume (Ioan 17,15). Trebuie să trăim în lume – să locuim aici şi să ne îndeplinim misiunea aici. Totuşi noi nu aparţinem lumii, fiindcă cetăţenia şi speranţa noastră se leagă de lumea viitoare (Fil. 3,20).

Pavel susţine că viaţa aceasta, însufleţită cu putere de la Duhul Sfânt, este o viaţă de creştere şi maturizare spirituală. Creştinul matur va respinge faptele firii pământeşti – „preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea” (Gal. 5,19-21) – şi va accepta şi produce roadele Duhului: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor” (Gal. 5,22.23).

2. O viaţă de iubire şi unitate. Viaţa creştină este o viaţă carac­terizată de unitate: pe de o parte, o viaţă împăcată cu Dumnezeu, pe de altă parte, o viaţă împăcată cu semenii. Împăcarea înseamnă refacerea fisurilor apărute în relaţii, întrucât cauza numărul unu a acestor fisuri este păcatul. Păcatul ne-a despărţit de Dumnezeu (Is. 59,2) şi a fracţionat omenirea într-o mulţime de grupuri, în funcţie de rasă, etnie, sex, naţionalitate, culoare, castă etc. Evanghelia lui Isus tratează această problemă a păcatului şi toate fisurile pe care acesta le-a provocat, introducând o nouă ordine, a unităţii şi reconcilierii. De aceea, Pavel putea să spună că Dumnezeu „ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos” (2 Cor. 5,18). În urma acestei împăcări, ia naştere o nouă comunitate – comunitatea celor răscumpăraţi, caracterizată, în relaţia pe verticală, de unitate cu Dumnezeu, şi în relaţia pe orizontală, de unitate cu semenii. Viaţa aceasta de iubire şi unitate este esenţa Evangheliei. Nu a spus Isus aşa în rugăciunea Sa de Mare-Preot: „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17,20.21)? Întreaga misiune a lui Isus de răscumpărare şi puterea Evangheliei Sale vorbesc despre dragostea şi armonia care trebuie să-i unească pe membrii comunităţii celor răscumpăraţi. Maturizarea creştină nu poate avea loc în lipsa dragostei şi armoniei. Acolo unde ele domnesc, toate zidurile de despărţire dintre oameni sunt dărâmate. Barierele ridicate de rasă, ţară de origine, sex, castă, culoare şi alţi factori decisivi sunt îndepărtate din viaţa celui care a devenit o făptură nouă, un om nou (Ef. 2,11-16). Pe măsură ce creştem şi ne maturizăm din punct de vedere spiritual, adevărul minunat al împăcării, iubirii şi unităţii devine tot mai pregnant atât în viaţa personală, cât şi în viaţa comunităţii.
Factorul iubire în maturizarea creştină este specific Evangheliei. Isus S-a referit la el ca la o poruncă nouă (Ioan 13,34), însă noutatea nu se referă la iubire în sine, ci la obiectul acestei iubiri. Oamenii îi iubesc numai pe cei vrednici de dragostea lor, şi anume îi iubesc pe ai lor. Însă Isus a introdus un factor nou: „Cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.” Aceasta înseamnă că dragostea noastră trebuie să fie universală, completă şi gata de sacrificiu, ca şi dragostea lui Isus. Noua dragoste nu cunoaşte niciun obstacol, cuprinde pe toată lumea şi se manifestă chiar şi faţă de duşmani. În aceasta „se cuprind toată Legea şi Prorocii” (Matei 22,37-40).

Porunca de a ne iubi aproapele nu lasă loc la nuanţe. Nu selectăm persoanele pe care să le iubim; suntem chemaţi să-i iubim pe toţi. Suntem copiii aceluiaşi Tată şi suntem chemaţi să ne iubim unii pe alţii. În parabola despre samariteanul milos, Hristos a arătat că „aproapele nostru nu înseamnă numai cineva din biserica sau de credinţa noastră. Nu trebuie să facem nicio deosebire de rasă, culoare sau clasă. Aproapele nostru este orice persoană care are nevoie de ajutorul nostru. Aproapele nostru este orice suflet rănit şi zdrobit de vrăjmaşul. Aproapele nostru este oricine este proprietatea lui Dumnezeu.”[9]

Adevărata dragoste faţă de semeni nu ţine cont de culoarea pielii şi are în vedere faptul că toţi suntem oameni; ea refuză să rămână în interiorul unei clase şi contribuie la îmbogăţirea sufletească; ea apără demnitatea persoanei de prejudiciile dezumanizării; eliberează destinul omului din holocaustul diferitelor teorii filozofice. Mai concret, dragostea adevărată vede în fiecare om chipul lui Dumnezeu – fie el potenţial, latent sau real. Creştinul matur va avea acest fel de dragoste, care este cu adevărat fundamentul unităţii creştine.

3. O viaţă de studiu. Hrana este un element esenţial pentru creştere. Buna funcţionare a oricărui organism viu necesită o ali­mentaţie adecvată şi constantă. La fel se întâmplă şi cu dezvoltarea spirituală. Dar unde putem găsi hrana spirituală? În principiu, ea se găseşte în două surse: în comuniunea constantă cu Dumnezeu prin studiul Cuvântului Său şi prin cultivarea vieţii de rugăciune. Nicăieri altundeva nu este subliniată mai bine importanţa Cuvântului lui Dumnezeu pentru viaţa spirituală ca în afirmaţia lui Isus Însuşi: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Mat. 4,4). Isus ne oferă un exemplu desăvârşit în modul în care a folosit Cuvântul ca să-l înfrunte pe Satana. „Isus l-a întâmpinat pe Satana folosind cuvintele Scripturii. ’Stă scris’, a spus El. În toate ispitele, arma Lui de luptă a fost Cuvântul lui Dumnezeu. Satana I-a cerut lui Hristos să facă o minune, ca semn al dumnezeirii Lui. Dar ceea ce e mai mare decât toate minunile, o încredere neclintită într-un ’aşa zice Domnul’, era un semn care nu putea fi pus în discuţie. Atâta vreme cât Hristos Şi-a păstrat această atitudine, ispititorul n-a putut câştiga niciun avantaj.”[10]
La fel trebuie să facem şi noi. Psalmistul spune: „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!” (Ps. 119,11). Adăugaţi la acest verset promisiunea făcută de apostol: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii” (Evr. 4,12). Când foloseşte această sabie ascuţită cu două tăişuri ca să se apere de atacurile lui Satana, creştinul este victorios. Credinciosul este făcut în stare să depăşească sau să înlăture orice obstacol din calea creşterii spirituale, să discearnă binele de rău ca să aleagă mereu să rămână de partea binelui şi să distingă glasul lui Dumnezeu de şoaptele Diavolului. Din acest motiv, Cuvântul este un instrument inegalabil pentru dezvoltarea spirituală.

„Toată Scriptura”, scria Pavel, „este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Tim. 3,16.17). Vreţi să creşteţi în cunoaşterea adevărului şi doctrinei? Vreţi să ştiţi cum puteţi să vă păstraţi sufletul activ pentru Dumnezeu? Vreţi să aflaţi ce v-a pregătit Dumnezeu pentru astăzi, pentru mâine sau poimâine? Luaţi Biblia! Studiaţi-o zilnic! Deschideţi-o cu rugăciune! Nu există altă cale mai bună de a afla voia lui Dumnezeu şi de a căuta calea Sa.

4. O viaţă de rugăciune. Dumnezeu ne vorbeşte prin Cuvântul Său. Cunoaşterea voinţei Sale face parte din dezvoltarea spirituală, din comuniunea cu El. Un alt aspect al acestei comuniuni cu Dumnezeu şi al creşterii în El este rugăciunea. Cuvântul lui Dumnezeu este pâinea care hrăneşte sufletul, iar rugăciunea este respiraţia care ne menţine sufletul în viaţă. Rugăciunea înseamnă să stai de vorbă cu Dumnezeu, să asculţi glasul Său, să îngenunchezi în consacrare şi să te ridici de acolo în puterea deplină a lui Dumnezeu. Ea nu ne cere altceva decât să ne tăgăduim pe noi înşine, să ne bazăm pe puterea Sa şi să aşteptăm intervenţia Sa. Din această aşteptare izvorăşte puterea care ne ajută să înaintăm în călătoria creştină şi să ducem lupta spirituală. Rugăciunea din Ghetsemani a asigurat biruinţa de pe cruce.
Pavel consideră că rugăciunea este atât de importantă în viaţa şi maturizarea creştină, încât menţionează şase principii funda­mentale: „Rugaţi-vă întotdeauna”; „aduceţi cereri prin Duhul”; „rugaţi-vă în Duhul”; „vegheaţi în rugăciune”; „rugaţi-vă cu stăruinţă” şi „rugaţi-vă pentru toţi sfinţii” (Ef. 6,18). La fel ca fariseul (Luca 18,11), şi noi suntem tentaţi să ne rugăm ca să atragem atenţia asupra noastră, să ne rugăm pentru noi înşine sau doar din rutină. Însă rugăciunea eficientă este cea în care ne tăgăduim pe noi înşine, care este plină de Duhul Sfânt, în care mijlocim pentru alţii, pledăm pentru nevoile altora, cerând împlinirea voinţei lui Dumnezeu pe pământ prin mărturia noastră credincioasă. Rugăciunea înseamnă o comuniune continuă cu Dumnezeu; este oxigenul fără de care sufletul s-ar atrofia şi ar muri. „Rugăciunea”, spune Ellen White, „este cea mai importantă dintre îndatoriri. Fără ea, nu te menţii în umblarea creştină. Ea înalţă, întăreşte şi înnobilează; ea este convorbirea sufle­tului cu Dumnezeu.”[11]

5. O viaţă plină de roade. „După roadele lor îi veţi cunoaşte”, spunea Isus (Mat. 7,20). Aducerea de roade este un aspect important al maturizării creştine. De multe ori se crede că mântuirea prin har nu ar include ascultarea şi aducerea de roade. Nimic nu este mai departe de adevărul biblic. Da, suntem mântuiţi fără plată prin credinţa în ceea ce a făcut harul lui Dumnezeu prin Hristos şi nu avem nimic cu care să ne putem lăuda (Ef. 2,7.8; Ioan 3,16). Dar nu suntem mântuiţi ca să facem ce vrem; suntem mântuiţi ca să trăim în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu. Ascultarea de Lege nu înseamnă legalism, ci este urmarea naturală a faptului că Dumnezeu ne-a eliberat, prin har, de păcat. De aceea, „…credinţa, dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi”. (Iacov 2,17)
Să analizăm declaraţia şi speranţa lui Isus din Ioan 14 şi 15. Declaraţia Sa vizează relaţia Lui cu Tatăl, iar speranţa – relaţia ucenicilor cu El. Aşadar, Isus declară: „Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui” (Ioan 15,10). Ascultarea lui Isus faţă de Tatăl nu este o conformare legalistă, ci o consecinţă a rămânerii Sale în dragostea Tatălui. Relaţia strânsă dintre Tatăl şi Fiul se bazează numai şi numai pe dragoste, o dragoste care L-a constrâns pe Fiul să accepte voinţa Tatălui şi să guste amărăciunea din Ghetsemani şi de pe Calvar.

Isus ilustrează, prin intermediul relaţiei de iubire dintre Tatăl şi Fiul, relaţia pe care ar trebui să o aibă ucenicii cu El. După cum relaţia lui Isus cu Tatăl a precedat ascultarea Sa de Tatăl, tot la fel relaţia ucenicilor cu Isus precede ascultarea lor de El. „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” (Ioan 14,15). „Pentru ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl şi că fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl.” (versetul 31)

Observaţi speranţa pe care o nutreşte Isus în dreptul ucenicilor Lui. El face aşa cum I-a poruncit Tatăl, pentru ca lumea să cunoască relaţia Sa de dragoste cu Tatăl. Relaţia lor precedă împlinirea voinţei Tatălui. Isus Îl iubeşte pe Tatăl şi de aceea este dornic să facă voia Sa. Tot la fel, Isus aşteaptă ca ucenicii Lui să Îl iubească. „Rămâneţi în Mine”, spune El, „şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa, nici voi nu puteţi aduce rod, dacă nu rămâneţi în Mine” (Ioan 15,4). Aducerea de roade, ascultarea şi trăirea în concordanţă cu voinţa lui Dumnezeu sunt astfel semnele creşterii spirituale. Absenţa roadelor este un indiciu al lipsei rămânerii în Hristos.

6. O viaţă de luptă spirituală. Ucenicia creştină nu este o călătorie uşoară. Suntem angajaţi într-o luptă reală şi periculoasă. Iată ce afirmă Pavel: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. De aceea, luaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioa­re, după ce veţi fi biruit totul.” (Ef. 6,12.13)
În această luptă, ni se împotrivesc forţe supranaturale. După cum îngerii Domnului au misiunea de a le sluji urmaşilor Săi, scă­pân­­du-i de rău şi susţinându-le creşterea spirituală (Ps. 34,7; Ps. 91,11.12; Fapte 5,19.20; Evr. 1,14; 12,22), tot la fel îngerii căzuţi uneltesc intens ca să ne îndepărteze de cerinţele uceniciei. Biblia afirmă că Satana şi îngerii luptă împotriva urmaşilor lui Isus (Apoc. 12,17) şi că Diavolul „dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită” (1 Petru 5,7-9). Drumul spre creşterea spirituală este împânzit cu capcanele Diavolului. Aici lupta noastră spirituală devine aprigă. Din acest motiv, Pavel foloseşte cuvinte care exprimă acţiune: Rămâneţi în picioa­re! Luaţi armura! Fiţi tari! (Ef. 6,12.13) „Viaţa creştină este o luptă şi un marş. În acest război nu există niciun armistiţiu; efortul trebuie să fie susţinut, perseverent. Prin străduinţe continue, rămânem biruitori asupra ispitelor lui Satana. Integritatea creştină trebuie să fie căutată cu o energie nesecată şi menţinută prin urmărirea neabătută a scopului propus… Toţi trebuie să se angajeze în acest război în mod individual; nimeni nu poate da luptele în locul nostru. Suntem răspunzători, fiecare în dreptul său, pentru rezultatele luptei.”[12]

Totuşi Dumnezeu nu ne-a lăsat singuri în această luptă. El ne-a pus la dispoziţie biruinţa în şi prin Isus Hristos (1 Cor. 15,57). El ne-a oferit o armură testată cu care să ne împotrivim vrăjmaşului. Pavel arată că această armură este alcătuită din centura adevărului, platoşa neprihănirii, încălţămintea Evangheliei păcii, scutul credinţei, coiful mântuirii, sabia Duhului şi puterea imbatabilă a rugăciunii. (Ef. 6,13-18) Protejaţi de această armură şi complet dependenţi de puterea de neînvins a Duhului Sfânt, vom creşte spiritual şi vom obţine biruinţa în lupta pe care o ducem.

7. O viaţă de închinare, mărturie şi speranţă. Creşterea în viaţa creştină nu apare de la sine. Ea are loc, pe de o parte, în mijlocul comunităţii celor răscumpăraţi, iar pe de altă parte, ca mărturie faţă de comunitatea care are nevoie să fie răscumpărată. Să analizăm comunitatea din vremea apostolilor. Imediat după înălţarea lui Hristos şi însoţită de puterea Duhului Sfânt, biserica primară şi-a manifestat, la nivel individual şi ca grup, creşterea şi maturitatea prin închinare, părtăşie, studiu şi mărturie (Fapte 2,42-47; 5,41.42; 6,7). Fără închinarea colectivă, ne pierdem din vedere identitatea şi nu mai avem unde ne manifesta părtăşia. Şi tocmai această părtăşie şi relaţiile interpersonale ne ajută să ne maturizăm şi să creştem. De aceea, apostolul ne sfătuieşte: „Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii şi cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie.” (Evr. 10,24.25)
Pe măsură ce ne dezvoltăm în închinare, studiu şi părtăşie, sim­ţim tot mai mult îndemnul de a le sluji şi a le da mărturie celor din jur. Maturizarea creştină presupune creşterea în slujire (Mat. 20,25-28) şi transformarea în martori. „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.” (Ioan 20,21) Viaţa creştină nu trebuie să aibă în centru propria persoană, ci trebuie pusă întotdeauna în slujba semenilor şi ca mărturie pentru ei. Marea Trimitere din Matei 28 îl însărcinează pe creştin să fie suficient de matur şi să ducă Evanghelia iertării la lumea din jur, pentru ca toţi să afle despre harul răscumpărător al lui Dumnezeu. Semnul vieţii în Duhul şi al dezvoltării creştine este viaţa de mărturie tot mai extinsă – din Ierusalim, în Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului. (Fapte 1,8)

Trăim, ne închinăm, avem părtăşie unii cu alţii şi dăm mărturie conştienţi de timpul pe care îl trăim şi în anticiparea viitorului. „Arun­cându-mă spre ce este înainte”, spune Pavel, „alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” (Fil. 3,12-14). Tot el spune să ducem o viaţă sfântă astfel încât „duhul [n]ostru, sufletul [n]ostru şi trupul [n]ostru să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos” (1 Tes. 5,23). Creşterea în Hristos este aşadar o creştere în aşteptarea şi în speranţa împlinirii finale a experienţei mântuirii în Împărăţia viitoare. „Pentru sufletul umil şi credincios, Casa lui Dumnezeu de pe pământ este poarta cerului. Cântecul de laudă, rugăciunea, cuvintele rostite de reprezentanţii Domnului Hristos sunt instrumentele rânduite de Dumnezeu ca să pregătească un popor pentru biserica de sus, pentru a avea o închinare aleasă, în care nu poate intra nimic ce întinează.”

Biserica este comunitatea de credincioşi care Îl recunosc pe Isus Hristos ca Domn şi Mântuitor. Ca o continuare a poporului lui Dumnezeu din timpurile Vechiului Testament, suntem chemaţi să ieşim din lume şi să ne unim pentru închina­re, pentru comuniune, pentru învăţarea Cuvântului, pentru cele­brarea Sfintei Cine, pentru slujirea întregii omeniri şi pen­tru proclamarea pe plan mondial a Evangheliei. Biserica îşi pri­meşte autoritatea de la Hristos, care este întruparea Cuvântului, şi din Sfintele Scripturi, care sunt Cuvântul scris. Biserica este familia lui Dumnezeu; adoptaţi de El şi devenind copiii Lui, membrii bisericii trăiesc în baza noului legământ. Biserica este trupul lui Hristos, o comunitate de credinţă, al cărei Cap este Isus Hristos. Biserica este mireasa pentru care Hristos a murit, ca să o poată sfinţi şi curăţa. La întoarcerea Sa în triumf, El Îşi va prezenta o biserică glorioasă, devotată în decursul tuturor veacurilor, răscumpărată cu sângele Său, neavând vreo pată sau zbârcitură, ci fiind sfântă şi fără prihană. (Gen. 12,3; Fapte 7,38; Ef. 4,11-15; 3,8-11; Mat. 28,19.20; 16,13-20; 18,18; Ef. 2,19-22; 1,22.23; 5,23-27; Col. 1,17.18)

Biruit de mânie, bătrânul lovi stânca o dată cu toiagul pe care îl avea în mână. Îl trase înapoi, apoi îl ridică iarăşi şi strigă: „Ascultaţi, răzvrătiţilor! Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?”

Un şuvoi de apă ţâşni din stâncă, satisfăcând nevoia lui Israel. Dar, atribuindu-şi meritul pentru darul apei, în loc să i-l atribuie Stâncii, Moise a păcătuit. Şi, din cauza acelui păcat, el nu avea să intre în Ţara Făgăduinţei (vezi Num. 20,7-12).

Stânca aceea era Hristos, temelia pe care Dumnezeu Şi-a ridicat poporul Său atât în mod individual, cât şi ca organizaţie. Această figură de stil o găsim în întreaga Scriptură.

În ultima predică ţinută lui Israel, Moise, reamintindu-şi probabil acest incident, a folosit metafora stâncii pentru a înfăţişa stabilitatea şi credincioşia lui Dumnezeu:

„Daţi-I slavă Dumnezeului nostru!

El este Stânca; lucrările Lui sunt desăvârşite,

Căci toate căile Lui sunt drepte;

El este un Dumnezeu credincios şi fără nedreptate.

El este drept, neprihănit şi curat” (Deut. 32,3.4).

Mai târziu, peste veacuri, David a făcut să se audă ecoul aceleiaşi teme – Mântuitorul Său, o Stâncă: „Pe Dumnezeu se întemeiază ajutorul şi slava mea; în Dumnezeu este Stânca puterii mele, locul meu de adăpost” (Ps. 62,7).

Isaia foloseşte aceeaşi imagine a lui Mesia ce stă să vină: „Iată, pun ca temelie… o piatră încercată, o piatră de preţ, piatra din capul unghiului clădirii, temelie puternică” (Is. 28,16).

Petru dă mărturie că Domnul Hristos a împlinit această profeţie, nu ca o piatră obişnuită, ci ca „o piatră vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu” (1 Petru 2,4). Pavel Îl identifică pe Isus ca fiind singura temelie sigură, spunând: „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care este Isus Hristos” (1 Cor. 3,11). Referindu-se la stânca pe care a lo­vit-o Moise, el a spus: „Şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei, şi stânca era Hristos” (1 Cor. 10,4).

Isus Hristos Însuşi a folosit în mod direct aceeaşi figură de stil atunci când a declarat: „Pe această piatră voi zidi biserica Mea, şi porţile locuinţei morţilor nu o vor birui” (Mat. 16,18). El a înteme­iat biserica creştină pe El, Stânca cea vie. Propriul trup, Stânca cea lovită, avea să fie sacrificat pentru păcatele lumii. Nimic nu poate sta împotriva unei biserici ridicate pe o temelie atât de solidă oferită de El. Din această Stâncă apele vindecătoare vor curge către naţiunile însetate (vezi Ezech. 47,1-12; Ioan 7,37.38, Apoc. 22,1-5).

Cât de plăpândă şi slabă era biserica atunci când Domnul Hristos a făcut această declaraţie! Era formată din câţiva ucenici obosiţi, plini de îndoieli şi orgolioşi, o mână de femei şi o mulţime nestatornică ce a dispărut atunci când Stânca a fost lovită. Totuşi biserica a fost zidită nu pe înţelepciunea şi iscusinţa şubredă a fiinţelor omeneşti, ci pe Stânca veacurilor. Timpul va dovedi faptul că nimic nu poate distruge biserica Sa sau s-o abată de la misiunea ei de a-L glorifica pe Dumnezeu şi a conduce bărbaţi şi femei la Mântuitorul (vezi Fapte 4,12; 13,20-33).

Semnificaţia biblică a cuvântului „biserică”

În Scriptură, cuvântul „biserică”[1] este o traducere a cuvântului grecesc ekklesia, care înseamnă „chemare, convocare, strigare cu voce tare”. Această expresie era curent întrebuinţată cu referire la orice adunare convocată prin practica chemării oamenilor la întâlnire.

Septuaginta, versiunea greacă a Vechiului Testament ebraic, populară pe timpul Domnului Isus, a folosit ekklesia pentru a traduce termenul ebraic qahal, care înseamnă „întrunire”, „adunare” sau „congregaţie” (Deut. 9,10; 18,16; 1 Sam. 17,47; 1 Regi 8,14; 1 Cronici 13,2).[2]

Această utilizare a fost lărgită în Noul Testament. Să notăm cu ce sens a fost folosit termenul „biserică”: (1) Credincioşi adunaţi pentru închinare într-un anumit loc – 1 Cor. 11,18; 14,19.28; (2) Credincioşi ce trăiau într-o anumită localitate – 1 Cor. 16,1; Gal. 1,2; 1 Tes. 2,14; (3) Un grup de credincioşi din casa unei persoane – 1 Cor. 16,19; Col. 4,15; Filimon 2; (4) Un număr de adunări dintr-o anumită regiune geografică – Fapte 9,31;3 Întregul corp de credincioşi din toată lumea – Mat. 16,18; 1 Cor. 10,32; 12,28; vezi Ef. 4,11-16; (6) Întreaga creaţie credincioasă din ceruri şi de pe pământ – Ef. 1,20-22; vezi Fil. 2,9-11.

Natura bisericii

Biserica este înfăţişată în Biblie ca o instituţie divină, numită „biserica lui Dumnezeu” sau „biserica Domnului” (Fapte 20,28; 1 Cor. 1,2). Isus a învestit biserica Sa cu autoritate divină (Mat. 18,17.18). Noi putem înţelege natura bisericii creştine cercetându-i rădăcinile din Vechiul Testament, precum şi diferite metafore pe care Noul Testament le foloseşte atunci când vorbeşte despre ea.

Rădăcinile bisericii creştine. Biserica este prezentată în Vechiul Testament ca o adunare organizată a poporului lui Dumnezeu. Din cele mai vechi timpuri, familiile temătoare de Dumnezeu, descendente ale lui Adam, Set, Noe, Sem şi Avraam au fost păzitoare ale adevărului Său. Aceste familii lărgite, în care tatăl funcţiona ca preot, puteau fi considerate biserici în miniatură. Lui Avraam, Dumnezeu i-a făcut promisiuni bogate, datorită cărora această familie a lui Dumnezeu a devenit, treptat, o naţiune. Misiunea lui Israel era, de fapt, o extindere a misiunii date lui Avraam: să fie o binecuvântare pentru toate popoarele (Gen. 12,1-3), manifestând iubirea lui Dumnezeu pentru lume.

Naţiunea pe care Dumnezeu a scos-o din Egipt a fost numită „adunarea… din pustie” (Fapte 7,38). Membrii ei erau consideraţi „o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt” (Ex. 19,5), „poporul sfânt al lui Dumnezeu” (Deut. 28,9; vezi Lev. 26,12) – deci biserica Sa.

Dumnezeu i-a aşezat în Palestina – centrul civilizaţiilor importante ale lumii. Trei mari continente – Europa, Asia şi Africa – se întâl­neau în Palestina. Aici, iudeii trebuiau să fie „slujitori” ai altor popoare, să le adreseze şi altora invitaţia de a li se alătura, ca popor al lui Dumnezeu. Pe scurt, Dumnezeu i-a chemat pe israeliţi să iasă dintre popoare ca să le cheme tot pe acestea să intre în poporul lui Dumnezeu (Is. 56,7). El a dorit ca, prin Israel, să aducă la existenţă cea mai mare biserică de pe pământ – o biserică în care reprezentanţi ai tuturor naţiunilor de pe pământ să vină să se închine, să înveţe despre adevăratul Dumnezeu şi să se reîntoarcă apoi la poporul lor cu solia mântuirii.

În ciuda neîntreruptei griji a lui Dumnezeu pentru poporul Său, Israel a căzut în idolatrie, izolare, naţionalism, mândrie şi egoism. Poporul lui Dumnezeu a eşuat în a-şi îndeplini misiunea.

La venirea lui Isus, Israel a ajuns la un punct de răscruce. Evreii, poporul lui Dumnezeu, aşteptau un Mesia care să îi elibereze ca popor, nu un Mesia care să-i elibereze de ei înşişi. La cruce, falimentul spiritual al lui Israel a devenit evident. Crucificându-L pe Hristos, ei au demonstrat în exterior decăderea ce exista în interior. Strigând: „Noi n-avem alt împărat decât Cezarul” (Ioan 19,15), ei refuzau să-I permită lui Dumnezeu să stăpânească peste ei.

La cruce, două misiuni opuse au ajuns la punctul culminant: prima, aceea a unei biserici ce mergea greşit, aşa de preocupată de sine, încât a fost oarbă chiar faţă de Acela care a adus-o la existenţă; a doua, aceea a lui Hristos, care S-a concentrat atât de mult asupra iubirii faţă de oameni, încât a murit în locul lor, pentru a le da acestora o existenţă veşnică.

În timp ce crucea a simbolizat sfârşitul misiunii lui Israel, învierea Domnului Hristos a inaugurat biserica creştină şi misiunea ei: vesti­rea Evangheliei mântuirii prin sângele lui Hristos. Când şi-au pierdut misiunea, evreii au devenit un simplu popor printre altele şi au încetat să mai fie biserica lui Dumnezeu. În locul lor Dumnezeu a format un alt popor – o biserică pentru a duce mai departe misiunea Sa pentru lume (Mat. 21,41-43).

Biserica Noului Testament, strâns legată de comunitatea de cre­dinţă a vechiului Israel[4], este alcătuită atât din iudei convertiţi, cât şi din neevrei care credeau în Isus Hristos. În felul acesta, adevăratul Israel este format din toţi aceia care, prin credinţă, Îl acceptă pe Hristos (vezi Gal. 3,26-29). Pavel ilustrează noua legătură organică a acestor diverse popoare prin imaginea a doi pomi – un măslin bun şi un altul sălbatic, respectiv Israel şi neamurile, neevreii. Iudeii care nu Îl acceptă pe Hristos nu mai sunt copii ai lui Dumnezeu (Rom. 9,6-8) şi sunt reprezentaţi prin ramurile tăiate ale pomului celui bun, în timp ce acei iudei care L-au primit pe Hristos rămân legaţi de pom.

Pavel compară neamurile care L-au primit pe Hristos cu ramurile unui măslin sălbatic altoite într-un pom bun (Rom. 11,17-25). El îi instruieşte pe aceşti noi creştini dintre păgâni să respecte moştenirea divină a instrumentelor alese de Dumnezeu: „Iar dacă cele dintâi roade sunt sfinte, şi plămădeala este sfântă; şi dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt sfinte, iar, dacă unele dintre ramuri au fost tăiate şi dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului, nu te făli faţă de ramuri. Dacă te făleşti, să ştii că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine” (Rom. 11,16-18).

Biserica Noului Testament diferă în mod substanţial de cea din Vechiul Testament. Biserica apostolică a devenit o organizaţie independentă, separată de naţiunea lui Israel. Graniţele naţionale au fost date la o parte, dându-i bisericii un caracter universal. În locul unei biserici naţionale, ea a devenit o biserică misionară, existând pentru a aduce la îndeplinire planul originar al lui Dumnezeu, care a fost reformulat prin mandatul divin rostit de Întemeietorului ei, Isus Hristos: „Faceţi ucenici din toate neamurile” (Mat. 28,19).

Descrieri metaforice ale bisericii

Descrierile metaforice ale bisericii Noului Testament clarifică natura bisericii.

1. Biserica, asemenea unui trup. Metafora trupului subliniază unitatea bisericii şi relaţia funcţională a fiecărui membru cu întregul. Crucea îi împacă pe toţi credincioşii „cu Dumnezeu într-un singur trup” (Ef. 2,16). Prin Duhul Sfânt, ei sunt botezaţi „într-un singur trup” (1 Cor. 12,13) – biserica. Fiind din trup, biserica nu este cu nimic mai puţin decât trupul lui Hristos (Ef. 1,23). Ea este organismul prin care El Îşi manifestă plinătatea. Credincioşii sunt membre ale trupului Său (Ef. 5,30). În consecinţă, prin puterea şi harul Său, El dă viaţă spirituală fiecărui credincios adevărat. Hristos este „Capul trupului” (Col. 1,18), „capul bisericii” (Ef. 5,23).
În iubirea Sa, Dumnezeu i-a dat fiecărui membru al trupului bisericii Sale cel puţin un dar spiritual, care îl face în stare să înde­plinească o funcţie vitală. După cum ceea ce face fiecare organ este vital pentru corpul omenesc, reuşita misiunii bisericii depinde de funcţionarea fiecărui dar spiritual dat membrilor. La ce este bun corpul fără o inimă sau cât de eficient mai poate fi fără ochi sau fără un picior? Dacă membrii bisericii ţin nefolosite darurile lor, biserica va fi surdă, va fi oarbă sau cel puţin paralizată. Cu toate acestea, darurile deosebite date de Dumnezeu nu sunt un scop în sine (vezi cap. 17 al cărţii de faţă).

2. Biserica, asemenea unui templu. Biserica este „clădirea lui Dum­nezeu”, „templul lui Dumnezeu” în care locuieşte Duhul Sfânt. Isus Hristos este temelia ei şi „piatra din capul unghiului” (1 Cor. 3,9-16; Ef. 2,20). Acest templu nu este o structură moartă, ci are o dinamică. După cum Hristos este o „piatră vie”, spunea Petru, tot astfel cre­dincioşii sunt „pietre vii” din care se face o „casă duhovnicească” (1 Petru 2,4-6).
Clădirea nu este încă gata. Noi pietre vii sunt mereu adăugate templului, căci „şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul” (Ef. 2,22). Pavel le cerea credincioşilor să folosească cele mai bune materiale de construcţie la acest templu, astfel încât el să suporte încercarea teribilă din ziua judecăţii (1 Cor. 3,12-15).

Metafora templului subliniază atât sfinţenia comunităţii locale, cât şi a bisericii în general. Templul lui Dumnezeu este sfânt, spunea Pavel. „Dacă nimiceşte cineva templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu” (1 Cor. 3,17). O alianţă strânsă cu cei necredincioşi este contrară caracterului sfânt al bisericii şi trebuie evitată, nota Pavel, „căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii?” (2 Cor. 6,14.16). (Sfatul său este valabil atât în probleme de afaceri, cât şi în legăturile de căsătorie.) Biserica trebuie să beneficieze de mare cinste şi respect, pentru că ea este obiectul supremei atenţii a lui Dumnezeu.

3. Biserica, asemenea unei mirese. Biserica este prezentată şi ca o mireasă, Domnul fiind Mirele. Domnul Se leagă în mod solemn: „Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate şi îndurare” (Osea 2,19). Din nou, El dă asigurarea: „Eu sunt căsătorit cu voi” – (Ier. 3,14, KJV).
Pavel foloseşte aceeaşi figură de stil, spunând: „Să vă înfăţişeze înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată” (2 Cor. 11,2). Iubirea lui Hristos pentru biserica Sa este aşa de profundă şi de durabilă, încât El „S-a dat pe Sine pentru ea” (Ef. 5,25). El a făcut acest sacrificiu „ca s-o sfinţească, după ce a curăţat-o prin botezul cu apă, prin Cuvânt” (Ef. 5,26).

Prin influenţa sfinţitoare a adevărului Cuvântului lui Dumnezeu (Ioan 17,17) şi prin purificarea pe care o aduce botezul, Hristos îi poate curăţa pe membrii bisericii, îndepărtând hainele lor murdare şi îmbrăcându-i cu haina neprihănirii Sale desăvârşite. În acest fel, El poate pregăti biserica pentru a fi mireasa Lui, o „biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci… sfântă şi fără prihană” (Ef. 5,27). Slava deplină a bisericii şi splendoarea ei nu vor putea fi văzute decât la revenirea lui Hristos.

4. Biserica, Ierusalimul de sus. În Scriptură, cetatea Ierusalim este numită Sion. Acolo Dumnezeu locuieşte împreună cu poporul Său (Ps. 9,11); „din Sion vine mântuirea” (Ps. 14,7; 53,6). Această cetate trebuia să fie „bucuria întregului pământ” (Ps. 48,2).
Noul Testament consideră biserica „Ierusalimul de sus” – dublura spirituală a Ierusalimului pământesc (Gal. 4,26). Cetăţenii acestui Ierusalim au cetăţenia „în ceruri” (Fil. 3,20). Ei sunt „copii ai făgăduinţei”, care sunt născuţi „prin Duhul”, bucurându-se de libertatea pe care le-a oferit-o Hristos (Gal. 4,28.29; 5,1). Cetăţenii acestui oraş nu mai sunt în robia încercării de a fi „făcuţi neprihăniţi prin lege” (Gal. 4,22.26.31; 5,4); „prin Duhul”, ei aşteaptă „prin credinţă” speranţa neprihănirii (Gal. 5,5). Ei îşi dau seama că în Hristos Isus „credinţa lucrează prin dragoste”, care le dă şi cetăţenia (Gal. 5,5.6).

Aceia care fac parte din această adunare glorioasă s-au „apropiat de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri de Dumnezeu, Judecătorul tuturor” (Evrei 12,22.23).

5. Biserica, o familie. Biserica din ceruri şi de pe pământ este considerată a fi o familie (Ef. 3,15). Două metafore sunt folosite pentru a descrie cum intră oamenii în această familie: adopţia (Rom. 8,14-16; Ef. 1,4-6) şi naşterea din nou (Ioan 3,8). Prin credinţa în Hristos, aceia care sunt nou-botezaţi nu mai sunt sclavi, ci copii ai Tatălui ceresc (Gal. 3,26 – 4,7), care trăiesc pe baza noului legământ. Acum, ei sunt „oameni din casa lui Dumnezeu” (Ef. 2,19), „fraţi în credinţă” (Gal. 6,10).
Membrii familiei Sale I se adresează lui Dumnezeu cu „Tată” (Gal. 4,6) şi unul altuia, cu „frate” şi „soră” (Iacov 2,15; 1 Cor. 8,11; Rom. 16,1). Pentru că i-a adus pe mulţi în familia bisericii, Pavel se vedea pe sine ca un tată spiritual. „În Hristos Isus”, spunea el, „eu v-am născut prin Evanghelie” („eu am devenit tatăl vostru prin Evan­ghelie”, conform KJV) (1 Cor. 4,15). El se referă la cei pe care i-a adus în biserică prin apelativul: „copii preaiubiţi ai mei” (1 Cor. 4,14; vezi Ef. 5,1).

O caracteristică specială a bisericii ca familie este comuniunea. Comuniunea creştină (în limba greacă – koinonia) nu este o simplă socializare, ci o „comuniune în Evanghelie” (vezi Fil. 1,5). Ea presupune o autentică părtăşie cu Dumnezeu Tatăl, Fiul Său şi Duhul Sfânt (1 Ioan 1,3; 1 Cor. 1,9; 2 Cor. 13,14), precum şi cu toţi credincioşii
(1 Ioan 1,3.7). Membrii întind, deci, „mâna dreaptă de însoţire” oricui devine parte din familie (Gal. 2,9).

Metafora familiei sugerează o biserică ce le poartă membrilor de grijă, „unde oamenii sunt iubiţi, respectaţi şi recunoscuţi ca fiind cineva, un loc în care oamenii recunosc faptul că au nevoie unul de altul, unde talentele se dezvoltă, unde oamenii cresc, unde fiecare se simte împlinit”.[5] Biserica implică, de asemenea, responsabilitate, respect pentru părinţii spirituali, atenţie cu fraţii şi surorile. În conclu­zie, înseamnă că fiecare va manifesta faţă de toţi ceilalţi membri o iubire ce dă naştere la o profundă loialitate ce uneşte şi consolidează.

Apartenenţa la familia bisericii face posibil ca persoane ce se deosebesc foarte mult în natură, în fire sau în dispoziţie să se bucure şi să se susţină unele pe altele. Membrii familiei bisericii învaţă să trăiască în unitate, în timp ce nu-şi pierd individualitatea.

6. Biserica, stâlp şi temelie a adevărului. Biserica Viului Dumnezeu este „stâlpul şi temelia adevărului” (1 Tim. 3,15). Ea este depozitara şi citadela adevărului, apărându-l de atacurile vrăjmaşilor lui. Adevărul, totuşi, este dinamic, nu static. Dacă unii membri pretind că au o lumină nouă – o nouă doctrină sau o nouă inter­pretare a Scripturilor – membrii cu experienţă trebuie să cerceteze noua învăţătură, să o testeze cu standardul Scripturii (vezi Is. 8,20). Dacă lumina cea nouă corespunde acestui standard, atunci biserica trebuie s-o accepte; dacă nu, ea trebuie să fie respinsă. Toţi membrii trebuie să se supună acestei judecăţi bazate pe Biblie, căci „biruinţa vine prin marele număr de sfetnici” (Prov. 11,14).
Prin răspândirea adevărului, prin mărturia ei, biserica devine „lumina lumii”, „o cetate aşezată pe un munte” ce „nu poate fi ascunsă” şi „sarea pământului” (Mat. 5,13-15).

7. Biserica, o armată militantă şi triumfătoare. Biserica de pe pământ este asemenea unei armate angajate în luptă. Ea este chemată să se războiască împotriva întunericului spiritual: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Ef. 6,12). Creştinii trebuie să ia „toată armura lui Dumnezeu”, astfel încât „să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare după ce veţi fi biruit totul” (Ef. 6,13).
De-a lungul secolelor, biserica a trebuit să lupte atât împotriva duşmanului dinăuntru, cât şi a celui din afară (vezi Fapte 20,29.30; 1 Tim. 4,1). Deşi a făcut un progres remarcabil şi a obţinut biruinţe, ea nu este încă biserica triumfătoare. Din nefericire, biserica are încă mari defecte. Prin intermediul unei alte metafore, Isus a expli­cat imperfecţiunea din mijlocul bisericii: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina lui. Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între grâu şi a plecat” (Mat. 13,24.25). Când slujitorii au dorit să smulgă neghina, fermierul le-a spus: „nu, ca nu cumva, smulgând neghina să smulgeţi şi grâul împreună cu ea. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş” (Mat. 13,29.30). Neghina şi grâul au crescut împreună în lan. În timp ce Dumnezeu aduce convertiţi în biserică, Satana aduce şi el neconvertiţi. Aceste două grupuri influenţează întregul corp – unul acţionând pentru purificare, celălalt, pentru corupere. Conflictul dintre ele – în cadrul bisericii – va continua până la seceriş, a Doua Venire.

Nici lupta în exterior a bisericii nu s-a sfârşit încă. Necazuri şi conflicte îi stau înainte. Ştiind că nu mai are decât puţin timp, Satana este furios pe biserica lui Dumnezeu (Apoc. 12,12.17) şi va aduce împotriva ei „o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile”. Dar Hristos va interveni în favoarea poporului Său cre­dincios, care va fi salvat, şi anume „oricine va fi găsit scris în carte” (Dan. 12,1). Isus ne asigură că „cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit” (Mat. 24,13).

La revenirea lui Hristos, biserica triumfătoare va ieşi la lumină. Atunci, El va putea să „înfăţişeze înaintea Lui această biserică slăvită”, pe credincioşii din toate veacurile, răscumpăraţi cu sângele Său, „fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Ef. 5,27).

Biserica vizibilă şi invizibilă. Termenii „vizibil” şi „invizibil” au fost folosiţi pentru a distinge cele două aspecte ale bisericii de pe pământ. Metaforele pe care le-am discutat mai sus se aplică în mod deosebit la biserica vizibilă.

1. Biserica vizibilă. Biserica vizibilă este biserica lui Dumnezeu organizată pentru slujire. Ea aduce la îndeplinire marea însărcinare primită de la Hristos de a duce lumii Evanghelia (Mat. 28,18-20) şi îi pregăteşte pe oameni pentru revenirea Sa glorioasă (1 Tes. 5,23; Ef. 5,27).
Ca martor ales în mod special de Hristos, biserica luminează lumea şi slujeşte aşa cum El a slujit, vestindu-le săracilor Evanghelia, încurajându-i pe cei cu inima zdrobită, propovăduindu-le elibe­rarea celor înrobiţi, iar orbilor, căpătarea vederii, eliberându-i pe cei oprimaţi şi vestind anul de îndurare al Domnului (Luca 4,18.19).

2. Biserica invizibilă. Biserica invizibilă, numită şi biserica uni­versală, este compusă din toţi oamenii lui Dumnezeu din toată lumea. Ea îi cuprinde pe credincioşii din cadrul bisericii vizibile, precum şi pe mulţi care, deşi nu aparţin unei biserici organizate, au urmat toată lumina pe care le-a dat-o Hristos (Ioan 1,9). Acest grup îi cuprinde pe aceia care nu au avut niciodată ocazia să afle adevărul despre Isus Hristos, dar care I-au răspuns Duhului Sfânt şi „fac din fire lucrurile Legii” lui Dumnezeu (Romani 2,14).
Existenţa bisericii invizibile demonstrează faptul că adorarea lui Dumnezeu este, în cel mai înalt sens, spirituală. „Închinătorii ade­văraţi”, spunea Isus, „se vor închina Tatălui în duh şi adevăr, fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl” (Ioan 4,23). Datorită naturii spi­rituale a adevăratei închinări, fiinţele umane nu pot calcula cu precizie cine face parte şi cine nu face parte din biserica lui Dumnezeu.

Prin Duhul Sfânt, Dumnezeu îi conduce pe oamenii Săi din biserica invizibilă la unirea cu biserica Sa vizibilă. „Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu şi vor fi o turmă şi un Păstor” (Ioan 10,16). Numai în biserica vizibilă, ei pot să trăiască pe deplin adevărul lui Dumnezeu, iubirea şi comuniunea cu El, pentru că El i-a dat bisericii vizibile daruri spirituale care să-i dezvolte pe membrii ei atât în mod individual, cât şi colectiv (Ef. 4,4-16). Când Pavel a fost convertit, Dumnezeu l-a pus în legătură cu biserica Sa vizibilă şi apoi l-a numit conducătorul misiunii bisericii Sale (Fapte 9,10-22). Tot astfel şi astăzi, Dumnezeu intenţionează să-i conducă pe oamenii Săi în biserica Sa vizibilă, caracterizată prin fidelitate faţă de poruncile lui Dumnezeu şi având credinţa lui Isus, astfel încât ei să poată contribui la încheierea misiunii ei pe pământ (Apoc. 14,12; 18,4; Mat. 24,14; vezi şi capitolul 13 al cărţii de faţă).

Conceptul de biserică invizibilă înseamnă, de asemenea, biserica din ceruri şi cea de pe pământ, unite (Ef. 1,22.23), precum şi biserica ascunsă din timpul persecuţiei (Apoc. 12,6.14).

Organizaţia bisericii

Mandatul primit de la Hristos, de a duce Evanghelia în lumea întreagă, presupune şi creşterea acelora care au acceptat deja Evanghelia. Noii membri trebuie să fie consolidaţi în credinţă şi învăţaţi să-şi folosească în lucrare talentele şi darurile date de Dumnezeu. Deoarece „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii”, ci doreşte ca toate lucrurile să fie făcute „în chip cuviincios şi cu rânduială” (1 Cor. 14,33.40), biserica trebuie să aibă o organizare simplă, dar eficientă.

Natura organizaţiei. Să luăm în discuţie calitatea de membru al bisericii şi modul de organizare.

1. Calitatea de membru al bisericii. Când întrunesc anumite condiţii, convertiţii devin membri ai comunităţii de credinţă a noului legământ. Calitatea de membru presupune acceptarea noilor relaţii faţă de alţi oameni, faţă de stat şi faţă de Dumnezeu.

a. Condiţii pentru obţinerea calităţii de membru. Oamenii care doresc să devină membri ai bisericii Sale trebuie să-L accepte pe Isus Hristos ca Domn şi Mântuitor, să se pocăiască de păcate şi să fie botezaţi (Fapte 2,36-41; Ef. 4,10-12). Ei trebuie să fi trecut prin naşterea din nou şi să fi acceptat însărcinarea dată de Hristos de a-i învăţa pe alţii să păzească toate lucrurile pe care El le-a poruncit (vezi Mat. 28,20).

b. Egalitate şi slujire. În armonie cu declaraţia lui Hristos că „voi toţi sunteţi fraţi” şi „cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru” (Mat. 23,8.11), membrii sunt datori să relaţioneze unii cu alţii pe baza egalităţii. Ei trebuie să-şi dea seama că a urma exemplul lui Hristos înseamnă că trebuie să slujească nevoilor altora, conducându-i la Învăţătorul lor.

c. Preoţia tuturor credincioşilor. Odată cu începerea slujirii lui Hristos în Sanctuarul ceresc, utilitatea preoţiei levitice a ajuns la final. Acum, biserica a devenit „o preoţie sfântă” (1 Petru 2,5). „Voi”, spunea Petru, „sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Petru 2,9).

Această nouă ordine, preoţia tuturor credincioşilor, nu autori­zează fiecare persoană să gândească, să creadă sau să-i înveţe pe alţii aşa cum doreşte, fără nicio responsabilitate faţă de corpul bisericii. Ci înseamnă că fiecare membru al bisericii are responsabilitatea de a le sluji altora în numele lui Dumnezeu şi că poate comunica în mod direct cu El, fără niciun intermediar omenesc. De asemenea, subliniază interdependenţa membrilor bisericii, ca şi independenţa lor. Această preoţie nu face nicio distincţie calitativă între clerici şi laici, deşi ea permite o diferenţiere a funcţiei între aceste roluri.

d. Supunere faţă de Dumnezeu şi faţă de stat. Biblia recunoaşte mâna lui Dumnezeu în numirea persoanelor din conducere şi le cere credincioşilor să respecte şi să se supună autorităţilor civile. Cel care are autoritate civilă este „slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău, …ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău”. Membrii bisericii, prin urmare, sunt sfătuiţi: „Cui îi datoraţi vama, daţi-i vama; cui îi datoraţi frica, daţi-i frica, cui îi datoraţi cinstea, daţi-i cinstea” (Rom. 13,4.7).
În atitudinea lor faţă de stat, membrii sunt călăuziţi de principiile lui Hristos: „Daţi dar cezarului ce este al cezarului, şi lui Dumnezeu, ce este al lui Dumnezeu” (Mat. 22,21). Dar dacă cerinţa statului vine în conflict cu porunca divină, atunci supunerea faţă de Dumnezeu este mai presus de cea faţă de oameni. Apostolii au spus: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” (Fapte 5,29).

2. Principalele funcţii ale organizaţiei bisericii. Biserica a fost organizată pentru a aduce la îndeplinire planul lui Dumnezeu de a umple această planetă de cunoştinţa slavei lui Dumnezeu. Numai biserica vizibilă poate să aibă un număr de funcţii vitale care să împlinească acest scop.

a. Închinare şi îndemnare. În decursul întregii istorii, biserica a fost instrumentul lui Dumnezeu de strângere a credincioşilor ca să se închine Creatorului în Sabat. Hristos şi apostolii Săi au urmat aceste practici de închinare şi Scriptura îi sfătuieşte pe credincioşii de astăzi să nu părăsească „adunarea noastră… ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi că ziua se apropie” (Evr. 10,25; 3,13). Închinarea publică, alături de comunitate, îi aduce închinătorului învio­rare, încurajare şi bucurie.

b. Comuniune creştină. Prin biserică, nevoia cea mai profundă a membrilor după împreună-simţire este pe deplin satisfăcută. Părtăşia în Evanghelie (vezi Fil. 1,5) se ridică peste toate celelalte relaţii, căci ea ne oferă o legătură strânsă cu Dumnezeu, ca şi cu alţii de aceeaşi credinţă (1 Ioan 1,3.6.7).

c. Învăţătură din Scriptură. Hristos i-a dat bisericii „cheile împărăţiei cerurilor” (Mat. 16,19). Aceste chei sunt cuvintele lui Hristos – toate cuvintele Bibliei. Mai concret, ele includ „cheia cunoştinţei” cu privire la modul în care se intră în împărăţie (Luca 11,52). Cuvintele lui Isus sunt duh şi viaţă pentru toţi aceia care le primesc (Ioan 6,63). Ele aduc viaţa veşnică (Ioan 6,68).[6]
Când biserica vesteşte adevărurile Bibliei, aceste chei spre mântuire au puterea de a lega şi dezlega, de a deschide şi închide cerul, pentru că ele prezintă criteriile după care omul este primit sau respins, mântuit sau pierdut. Astfel, proclamarea Evangheliei de către biserică emană „o mireasmă de viaţă spre viaţă” sau „o mireasmă de moarte spre moarte” (2 Cor. 2,16).

Isus cunoştea importanţa faptului de a trăi „cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Mat. 4,4). Numai astfel biserica poate să împlinească mandatul lui Isus de a învăţa toate popoarele „să păzească tot ce v-am poruncit” (Mat. 28,20).

d. Administrarea sacramentelor – ritualurilor stabilite prin poruncă divină. Biserica este instrumentul lui Dumnezeu pen­tru administrarea botezului, necesar intrării în biserică (vezi cap. 15 al cărţii de faţă), precum şi a ritualului spălării picioarelor (ac­tul umilinţei) şi al Cinei Domnului (vezi cap. 16 al cărţii de faţă).

e. Proclamarea mondială a Evangheliei. Biserica este orga­nizată pentru misiunea de slujire, pentru a îndeplini lucrarea pe care Israel nu a reuşit să o facă. Aşa cum s-a văzut în viaţa Învăţătorului, cel mai mare serviciu pe care biserica i-l aduce lumii este acela de a fi pe deplin angajată în vestirea Evangheliei, de a „da mărturie tuturor neamurilor” (Mat. 24,14), împuternicită prin botezul Duhului Sfânt.
Această misiune presupune proclamarea unui mesaj de pre­gătire pentru revenirea lui Hristos, ce este adresat atât bisericii (1 Cor. 1,7. 8; 2 Petru 3,14; Apoc. 3,14-22; 14,5), cât şi restu­lui omenirii (Apoc. 14,6-12; 18,4).

Conducerea bisericii

După înălţarea lui Isus, conducerea bisericii a rămas în mâinile apostolilor. Primul lor act organizatoric, în consfătuire cu alţi credincioşi, a fost să aleagă un alt apostol în locul lui Iuda (Fapte 1,15-26).

Pe măsură ce biserica se dezvolta, apostolii şi-au dat seama de imposibilitatea de a predica Evanghelia şi, în acelaşi timp, de a se îngriji şi de problemele trecătoare ale bisericii. Astfel, ei le-au încredinţat aspectele practice celor şapte oameni pe care biserica i-a numit. Deşi face deosebire între „slujirea cuvântului” şi „slujirea la mese” (Fapte 6,1-4), biserica n-a făcut nicio încercare de a separa clerul de laici pentru a-i elibera pe laici de responsabilitatea faţă de misiunea bisericii. De fapt, doi dintre cei şapte, Ştefan şi Filip, erau cunoscuţi pentru eficienta lor lucrare de predicare şi evanghelizare (Fapte 7 şi 8).

Expansiunea bisericii în Asia şi Europa impunea noi paşi în organizare. Odată cu înfiinţarea a numeroase noi biserici, prezbiterii („bătrânii”) erau întăriţi prin binecuvântare în fiecare comunitate, pentru a asigura o conducere stabilă (Fapte 14,25).

Când s-a produs o criză majoră, părţilor implicate li s-a permis să-şi prezinte poziţia în faţa unui consiliu general, compus din apostoli şi prezbiteri, reprezentând biserica în ansamblu. Deciziile acestui prim conciliu au fost considerate obligatorii pentru toate părţile implicate şi au fost primite ca fiind vocea lui Dumnezeu (Fapte 15,1-29). Acest incident ilustrează faptul că, atunci când este o problemă ce afectează întreaga biserică, sunt necesare sfatul şi autoritatea la un nivel mult mai înalt decât acela al bisericii locale. În acest caz, decizia conciliului a fost consecinţa înţelegerii la care au ajuns repre­zentanţii tuturor părţilor implicate (Fapte 15,22.25).

Noul Testament face clar faptul că, atunci când e nevoie, Dumnezeu îi călăuzeşte pe conducătorii lucrării Sale. Sub îndrumarea Sa şi cu sfatul bisericii, ei formează o conducere care, dacă este urmată astăzi, va feri biserica de apostazie şi o va face în stare să-şi îndeplinească marea ei chemare.

Principii biblice de conducere a bisericii.

1. Hristos este Capul bisericii. Conducerea bisericii de către Hristos are la bază, în primul rând, lucrarea Sa de mijlocire. De la biruinţa pe cruce asupra lui Satana, lui Hristos I-a fost dată „toată puterea în cer şi pe pământ” (Mat. 28,18). Dumnezeu „I-a pus totul sub picioare şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile bisericii” (Ef. 1,22; cf. Fil. 2,10.11). De aceea, El este „Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor” (Apoc. 17,14).
Hristos este, de asemenea, Capul bisericii pentru că biserica este corpul Său (Ef. 1,23; Col. 1,18). Credincioşii sunt „mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui” (Ef. 5,30). Ei trebuie să aibă o legătură strânsă cu El, pentru că de la El este hrănită biserica – „hrănită şi bine închegată, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor [ligamentelor]” (Col. 2,19).

2. Hristos este sursa întregii ei autorităţi. Hristos Îşi demon­s­trea­ză autoritatea prin: (a) întemeierea bisericii creştine (Mat. 16,18), (b) instituirea ritualurilor pe care biserica trebuie să le respecte (Mat. 26,26-30; 28,19.20; 1 Cor. 11,23-29; Ioan 13,1-17), (c) înzestrarea bisericii cu autoritatea divină de a acţiona în numele Său (Mat. 16,19; 18,15-18: Ioan 20,21-23), (d) trimiterea Duhului Sfânt să călăuzească biserica Sa, prin autoritatea Sa (Ioan 15,26; 16,13-15) şi (e) oferirea în biserică a unor daruri speciale, astfel ca anumite persoane să poată să lucreze ca apostoli, profeţi, evanghelişti, pastori (păstori) şi învăţători, pentru a-i pregăti pe membrii ei pentru slujire şi a zidi „trupul lui Hristos” până când vor ajunge cu toţii la unitatea credinţei şi vor reflecta „plinătatea lui Hristos” (Ef. 4,7-13).

3. Scripturile susţin autoritatea lui Hristos. Deşi Hristos Îşi călăuzeşte biserica prin Duhul Sfânt, Cuvântul lui Dumnezeu este unicul standard după care lucrează biserica. Toţi membrii ei trebuie să se supună acestui Cuvânt, pentru că el este Legea, în sensul abso­lut al cuvântului. Toată tradiţia şi obiceiurile omeneşti, toate practicile caracteristice unei anumite civilizaţii sunt supuse autorităţii Scripturii (2 Tim. 3,15-17).

4. Autoritatea lui Hristos şi funcţiile în biserică. Hristos Îşi exercită autoritatea prin biserica Sa şi prin slujitorii Săi aleşi special, dar El nu-Şi transferă niciodată puterea. Nimeni nu are autoritate independent, separat de Hristos şi Cuvântul Său.
Comunităţile Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea îşi aleg condu­cătorii. Dar, în timp ce aceşti conducători sunt reprezentanţi ai poporului, autoritatea lor vine de la Hristos. Faptul că au fost aleşi nu face decât să confirme chemarea pe care au primit-o de la Hristos. Datoria principală a conducătorilor aleşi este aceea de a veghea ca învăţăturile Bibliei referitoare la închinare, doctrină, disciplină şi vestirea Evangheliei să fie urmate. Deoarece biserica este trupul lui Hristos, aceştia trebuie să caute sfatul ei cu privire la hotărârile şi acţiunile lor.

Slujbaşii bisericii în Noul Testament. Noul Testament menţi­onează două funcţii în biserică – de prezbiter şi de diacon. Importanţa acestor funcţii este subliniată de înaltele calităţi morale şi spirituale cerute de la aceia care vor ocupa aceste slujbe. Biserica a recunoscut sfinţenia chemării de a conduce, prin întărirea cu binecuvântare, prin punerea mâinilor (Fapte 6,6; 13,2,3; 1 Tim. 4,14; 5,22).

1. Prezbiterii
a. Ce este un prezbiter? „Prezbiterii” (gr. presbuteros) sau „episcopii” (episkopos) au fost cei mai importanţi slujbaşi, conducători, ai bisericii. Poziţia lor este similară cu a celui care supraveghea sinagoga. Termenul „episcop” înseamnă „supraveghetor”. Pavel foloseşte şi termenul de „bătrân” (vezi şi notele de subsol la 1 Tim. 4,14; Tit 1,5) cu sensul de prezbiter, supraveghetor sau episcop, utilizând alternativ aceste cuvinte (Fapte 20,17.28; Tit 1,5.7).
Cei care ocupau această funcţie supravegheau comunităţile nou-formate. Termenul de „bătrân” sau „prezbiter” se refe­rea la statut sau rang, în timp ce „episcop” denota datoria sau responsabilitatea cerută de funcţie: „supraveghetor”.[7] Deoa­rece apostolii se refereau la ei înşişi prin cuvântul „prezbi­ter” (1 Petru 5,1; 2 Ioan 1; 3 Ioan 1), pare să fi existat atât prezbiteri locali, cât şi prezbiteri itineranţi, sau prezbiteri- generali (peste toate comunităţile). Dar amândouă felurile de prezbiteri funcţionau ca pastori ai comunităţilor.

b) Calităţi – condiţii. Spre a fi calificat pentru slujba de prezbiter, un om trebuie să fie „fără prihană, bărbatul unei singure neveste, cumpătat, înţelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeţi, în stare să înveţe pe alţii. Să nu fie nici beţiv, nici bătăuş, nici doritor de câştig mârşav, ci să fie blând, nu gâlcevitor, nu iubitor de bani, să-şi chivernisească bine casa şi să-şi ţină copiii în supunere cu toată cuviinţa. Căci, dacă cineva nu ştie să-şi cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de biserica lui Dumnezeu? Să nu fie întors la Dumnezeu de curând, ca nu cumva să se îngâmfe şi să cadă în osânda Diavolului. Trebuie să aibă şi o bună mărturie din partea celor de afară, pentru ca să nu ajungă de ocară şi să nu cadă în cursa Diavolului” (1 Tim. 3,1-7. cf. Tit 1,5-9).
Deci, înainte de a fi ales în slujbă, candidatul trebuie să fi demonstrat calitatea sa de conducător în propria casă, în propria familie. „Familia aceluia care este propus pentru funcţie trebuie să fie luată în discuţie. Sunt membrii ei supuşi? Poate bărbatul în cauză să-şi conducă propria familie cu cinste? Ce caracter au copiii lui? Fac ei cinste influenţei tatălui lor? Dacă el nu are tact, înţelepciune sau puterea sfinţeniei în cămin, în conducerea propriei familii, este numai corect să se tragă concluzia că aceleaşi defecte vor fi aduse în biserică şi va da dovadă de aceeaşi conducere nesfinţită.[8] Candidatul, dacă este căsătorit, trebuie să-şi demonstreze în familie calitatea de conducător, înainte de a i se încredinţa răspunderi mai mari în conducerea „casei lui Dumnezeu” (1 Tim. 3,15).

Datorită importanţei slujbei, Pavel a cerut: „Să nu-ţi pui mâinile peste nimeni cu grabă” (1 Tim. 5,22).

c. Răspunderea şi autoritatea prezbiterului. Un prezbiter este, în primul rând şi mai presus de orice, un conducător spiritual. El este ales „să păstorească biserica Domnului” (Fapte 20,28). Responsabilitatea lui cuprinde sprijinirea membrilor mai slabi (Fapte 20,35), mustrarea celor îndărătnici
(1 Tes. 5,12), atenţie faţă de orice învăţătură ce ar putea crea dezbinări (Fapte 20,29-31). Prezbiterii trebuie să fie un model în ceea ce priveşte stilul de viaţă creştin (Evr. 13,7; 1 Petru 5,3) şi să fie exemple de dărnicie. (Fapte 20,35).

d. Atitudinea faţă de prezbiteri. Într-o mare măsură, conducerea efectivă a bisericii depinde de devotamentul membrilor. Pavel îi încuraja pe credincioşi să-i respecte pe conducătorii lor: „Să-i preţuiţi foarte mult în dragoste, din pricina lucrării lor”
(1 Tes. 5,13). „Prezbiterii care cârmuiesc bine să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura pe care o dau altora” (1 Tim. 5,17).
Scriptura exprimă clar necesitatea de a respecta conducerea bise­ricii: „Ascultaţi de mai-marii voştri şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele” (Evr. 13,17; cf. 1 Petru 5,5). Când membrii îi împiedică pe conducători să-şi aducă la îndeplinire răspunderile încredinţate de Dumnezeu, şi unii, şi alţii vor avea necazuri şi vor pierde bucuria vieţii pline de împliniri pe care o dă Dumnezeu.

Credincioşii sunt încurajaţi să observe stilul de viaţă creştin al conducătorilor lor. „Uitaţi-vă cu băgare de seamă la… felul lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa” (Evr. 13,7). Credincioşii nu trebuie să ia seama la bârfe. Pavel avertizează: „Împotriva unui prezbiter să nu primeşti învinuire decât din gura a doi sau trei martori” (1 Tim. 5,19).

2. Diaconii şi diaconesele. Numele „diacon” vine de la grecescul diakonos, care înseamnă „slujitor” sau „ajutor”. Slujba de diacon a fost instituită pentru a le da posibilitate apostolilor să se dedice în întregime „rugăciunii şi propovăduirii Cuvântului” (Fapte 6,4). Deşi diaconii erau aleşi pentru a se îngriji de problemele practice ale bisericii, ei trebuiau să fie, de asemenea, implicaţi activ în lucrarea de evanghelizare (Fapte 6,8; 8,5-13.26-40).
Forma feminină a termenului apare în Romani 16,1.[9] Traducătorii au redat acest cuvânt cu „diaconeasă” sau „diaconiţă”. „Cuvântul şi folosirea lui în acest text sugerează faptul că slujba de diaconeasă era probabil deja înfiinţată în biserică în momentul când Pavel scria Epistola sa către Romani.”[10]

Ca şi prezbiterii, diaconii sunt aleşi de către biserică, în baza calităţilor lor morale şi spirituale (1 Tim. 3,8-13).

Disciplina în biserică. Hristos i-a dat bisericii autoritatea de a-i disciplina pe membrii ei şi a prevăzut principii juste pentru a face lucrul acesta. El aşteaptă ca biserica să aplice aceste principii ori de câte ori este necesar pentru a-şi respecta chemarea înaltă de a fi „o preoţie sfântă”, „un popor sfânt” (cf. Mat. 18,15-18; 1 Petru 2,5-9). Cu toate acestea, biserica trebuie să încerce să le imprime membrilor greşiţi simţământul nevoii lor de a-şi îndrepta comportamentul. Hristos a elogiat biserica din Efes pentru că nu i-a putut „suferi pe cei răi” (Apoc. 2,2), dar a mustrat bisericile din Pergam şi din Tiatira pentru că tolerau ereziile şi imoralitatea (Apoc. 2,14.15.20). Să reţinem următoarele sfaturi biblice cu referire la disciplină:

1. Tratarea situaţiilor conflictuale personale. Când un membru greşeşte faţă de un alt membru (Mat. 18,15-17), Hristos sfătuieşte persoana faţă de care s-a greşit să meargă la cel care a greşit – oaia care a apucat pe drumuri greşite – şi să-l convingă să-şi schimbe comportamentul. Dacă încercarea sa rămâne fără succes, să mai încerce o dată, însoţit de data aceasta de unul sau doi martori nepărtinitori, echilibraţi. Dacă şi încercarea aceasta eşuează, atunci problema trebuie să fie adusă în faţa întregii biserici.
Dacă membrul greşit respinge înţelepciunea şi autoritatea bisericii lui Hristos, el se rupe singur de comuniunea ei. Excluzând persoana vinovată, biserica nu face decât să confirme situaţia ei. Dacă, sub călăuzirea Duhului Sfânt, biserica a urmat cu multă atenţie şi grijă sfatul biblic, hotărârile ei au fost recunoscute în ceruri. Hristos spunea: “Adevărat vă spun că orice veţi lega pe pământ va fi legat în cer şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer” (Mat. 18,18).

2. Tratarea păcatelor publice. Deşi „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3,23), păcatele flagrante şi inspirate de o atitudine rebelă care aduc oprobiu asupra bisericii trebuie să fie tratate imediat prin excluderea celui vinovat.
Excluderea îndepărtează răul – care altfel ar acţiona asemenea aluatului – restabileşte curăţia bisericii şi acţionează ca un remediu salvator pentru cel vinovat. Luând cunoştinţă de un caz de imora­litate sexuală în biserica din Corint, Pavel a cerut să se ia imediat măsuri. „În Numele Domnului Isus”, spunea el, „voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă, prin puterea Domnului nostru Isus, am hotărât ca un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus… Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă” (1 Cor. 5,4.5.7). Să nu vă asociaţi, să nu aveţi niciun fel de legătură cu cineva care îşi zice frate, spunea el, „dar care este un [imoral] sau lacom de bani, sau închinător la idoli, sau defăimător, sau beţiv, sau hrăpăreţ; cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi… Daţi-l afară dar din mijlocul vostru pe răul acela” (1 Cor. 5,11.13).

3. Tratarea persoanelor care produc dezbinare. Un membru care generează „dezbinări şi tulburări” (Rom.16,17), „care trăieşte în neorânduială”, refuzând să asculte sfatul biblic, trebuie să fie evitat, astfel încât „să-i fie ruşine” de atitudinea lui. Totuşi, spune Pavel, „să nu-l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci să-l mustraţi ca pe un frate” (2 Tes. 3,6.14.15). Dacă cel dezbinător refuză să asculte de „a doua mustrare” a bisericii, el trebuie să fie îndepărtat, „căci ştim că un astfel de om este un stricat şi păcătuieşte, de la sine fiind osândit” (Tit 3,10.11).

4. Reintegrarea (reprimirea) celui vinovat. Membrii bisericii nu trebuie să-i desconsidere, să-i ocolească sau să-i neglijeze pe cei excluşi. Dimpotrivă, ei trebuie să încerce să refacă relaţia lor cu Hristos, prin pocăinţă şi o naştere din nou. Persoanele excluse pot fi reprimite în comunitatea bisericii atunci când manifestă suficiente dovezi de reală pocăinţă (2 Cor. 2,6-10).
Puterea, slava şi harul lui Dumnezeu sunt dovedite în mod deosebit prin reprimirea păcătoşilor în biserică. El tânjeşte să-i elibereze pe captivi din păcatele lor, transferându-i din împărăţia întunericului în împărăţia luminii. Biserica lui Dumnezeu, scena universului, manifestă puterea jertfei ispăşitoare a lui Hristos în viaţa bărbaţilor şi a femeilor.

Astăzi, Hristos, prin intermediul bisericii Sale, îi invită pe toţi oamenii să vină şi să facă parte din familia Sa. „Iată”, spune El, „Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine” (Apoc. 3,20).

Biserica universală este compusă din toţi aceia care cred cu adevărat în Hristos. Dar, în zilele sfârşitului – o perioadă de apostazie foarte răspândită – o rămăşiţă a fost chemată să păzească poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus. Această rămăşiţă anunţă sosirea ceasului judecăţii, proclamă mântuirea prin Hristos şi vesteşte apropierea revenirii Sale. Această proclamare este simbolizată prin cei trei îngeri din Apocalipsa 14; ea coincide cu lucrarea judecăţii din ceruri şi are ca efect o lucrare de pocăinţă şi reformă pe pământ. Fiecare credincios este chemat să participe personal la această acţiune mondială de mărturisire. (Apoc. 12,17; 14,6-12; 18,1-4; 2 Cor. 5,10; Jud. 3,14; 1 Petru 1,16-19; 2 Petru 3,10-14; Apoc. 21,1-14)

Marele balaur roşu stă la pândă, pregătit. Deja a do­borât a treia parte din îngerii cerului (Apoc. 12,4.7-9). Acum, dacă reuşeşte să devoreze Copilul ce stă să se nască, a câştigat războiul.

Femeia care stă înaintea lui este învăluită în soare, cu luna sub picioare şi poartă o cunună cu douăsprezece stele. Copilul de parte bărbătească, pe care ea îl va naşte, este menit să conducă toate popoarele „cu un toiag de fier”.

Balaurul se repede, dar eforturile lui de a ucide Copilul sunt zadarnice. În schimb, Copilul este „răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie”. Înfuriat, balaurul îşi îndreaptă mânia împotriva mamei, căreia, în mod miraculos, i se dau aripi şi este dusă într-un loc îndepărtat, pregătit special de Dumnezeu, unde El o hrăneşte timp de o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme – trei ani şi jumătate, sau 1.260 de zile profetice (Apoc. 12,1-6.13.14).

În profeţia biblică, o femeie curată, virtuoasă reprezintă biserica de­votată lui Dumnezeu.[1] O femeie înfăţişată ca destrăbălată, sau adul­teră, reprezintă poporul lui Dumnezeu apostat (Ezech. 16; Is. 57,8; Ier. 31,4.5; Osea 1 – 3; Apoc. 17,1- 5).

Balaurul, „şarpele cel vechi numit Diavolul sau Satana”, aştepta ca să mănânce Copilul de parte bărbătească, mult aşteptatul Mesia, Isus Hristos. Satana, războindu-se împotriva lui Isus, vechiul lui duşman, a folosit Imperiul Roman ca instrument al său. Nimic, nici chiar moartea pe cruce nu L-a putut împiedica pe Isus să-Şi îndeplinească misiunea, ca Mântuitor al omenirii.

La cruce, Hristos L-a înfrânt pe Satana. Vorbind despre crucificare, Hristos a zis: „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12,31). Apoca­lipsa descrie imnul de biruinţă al cerului: „Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui; pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos… De aceea, bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ceruri!” (Apoc. 12,10-12). Expulzarea lui Satana din ceruri i-a restrâns lucrarea. Satana nu mai putea acum să acuze poporul lui Dumnezeu înaintea fiinţelor cereşti.

Dar, în timp ce cerul se bucură, pământul trebuie să primească avertizarea: „Vai de voi, pământ şi mare! Căci Diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme” (Apoc. 12,12).

Pentru a-şi descărca mânia, Satana a început persecutarea femeii, adică a bisericii (Apoc. 12,13), care, deşi a suferit nespus de mult, a supravieţuit. Regiunile puţin populate ale pământului – „pustia” – au oferit refugiu pentru cei care au rămas credincioşi lui Dumnezeu în timpul celor 1.260 de zile profetice, sau 1.260 de ani literali (Apoc. 12,14-16; vezi şi cap. 4, cu privire la principiul an-zi).[2]

La sfârşitul acestei experienţe a pustiei, poporul lui Dumnezeu apare ca urmare a semnelor apropiatei reveniri a lui Hristos. Ioan identifică acest grup credincios ca fiind „rămăşiţa… care ţine poruncile lui Dumnezeu şi are mărturia lui Isus Hristos” (Apoc. 12,7). Diavolul urăşte în mod deosebit această rămăşiţă (Apoc. 12,17).

Când şi unde a avut loc persecuţia? Cum a apărut? Când a început să apară biserica rămăşiţei? Care este misiunea ei? Răspunsul la aceste întrebări cere o examinare atât a Scripturilor, cât şi a istoriei.

Marea apostazie

Persecutarea bisericii creştine a fost declanşată la început de către Roma păgână, apoi de către apostazia din propriile ei rânduri. Această apostazie n-a fost o surpriză – Ioan, Pavel şi Hristos au profetizat-o.

În timpul ultimei Sale cuvântări importante, Isus i-a avertizat pe ucenicii Săi de amăgirea ce avea să vină: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva”, a spus El, „căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi, vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi” (Mat. 24,4.24). Urmaşii Săi aveau să traverseze o perioadă de mare necaz, dar vor supravieţui (Mat. 24,21-22). Semne impresionante în natură vor marca sfârşitul acestei persecuţii şi vor arăta apropiata revenire a lui Hristos (Mat. 24,29.32.33).

Pavel a avertizat, de asemenea: „După plecarea mea se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să-i tragă pe ucenici de partea lor” (Fapte 20,29.30). Aceşti lupi vor duce biserica la apostazie sau „cădere”.

Această apostazie trebuie să aibă loc înainte de revenirea lui Hristos, spunea Pavel. Aceasta era o certitudine aşa de categorică, încât faptul că ea nu avusese încă loc era un semn sigur că venirea lui Hristos nu era încă iminentă. „Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip”, a spus el, „căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în templul [biserica] lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tes. 2,3.4).

Chiar în timpul lui Pavel, această apostazie se manifesta, însă într-un mod limitat. Metoda ei de lucru era satanică, „cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii” (2 Tes. 2,9.10). Înainte de sfârşitul primului secol, Ioan declara că „în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi”. Cu adevărat, a spus el, acesta este „duhul lui Antihrist… El chiar este în lume acum” (1 Ioan 4,1.3).

Cum a apărut acest sistem apostat?

Ascensiunea „omului fărădelegii”. „Cum biserica şi-a părăsit ’dra­gostea dintâi’ (Apoc. 2,4), ea şi-a pierdut puritatea doctrinei, standardul înalt de comportament personal şi legătura invizibilă a unităţii date de Duhul Sfânt. În închinare, formalismul a înlocuit simpli­tatea. Popularitatea şi puterea personală au ajuns din ce în ce mai mult să determine alegerea conducătorilor, care şi-au asumat, pentru început, o mai mare autoritate înăuntrul bisericii locale, apoi au căutat să-şi extindă autoritatea asupra bisericilor învecinate.

Administrarea bisericii locale sub călăuzirea Duhului Sfânt i-a cedat în cele din urmă locul autoritarismului ecleziastic, aşezat în mâinile unui singur oficial, episcopul, căruia fiecare membru al bisericii îi era personal supus şi singurul prin care se avea acces la mântuire. Ca urmare, conducerea a căutat numai să conducă biserica, în loc să-i slujească, şi ‘cel mai mare’ nu mai era deloc acela care se considera ‘slujitorul tuturor’. În acest fel, în mod treptat, s-a dezvoltat conceptul unei ierarhii preoţeşti, care s-a interpus între individ şi Domnul său.”[3]

În timp ce importanţa individului şi a bisericii locale se micşora, episcopul Romei devenea puterea supremă în creştinătate. Cu ajutorul împăratului, acest episcop de cel mai înalt grad, sau papă,[4] a fost recunoscut ca fiind capul vizibil al bisericii universale, învestit cu autoritate supremă asupra tuturor conducătorilor bisericii din lumea întreagă.

Sub conducerea papalităţii,[5] biserica creştină s-a afundat într-o şi mai adâncă apostazie. Popularitatea crescândă a bisericii a acce­lerat declinul ei. Coborârea standardului a făcut ca cei neconvertiţi să se simtă în largul lor în biserică. Mulţimile, cunoscând foarte puţin despre adevăratul creştinism, s-au alăturat bisericii numai cu numele, aducând cu ele doctrine păgâne, reprezentări grafice păgâne, moduri de închinare, ceremonii, sărbători şi simboluri păgâne.

Aceste compromisuri între păgânism şi creştinism au dus la for­marea „omului fărădelegii” – un sistem gigantic al falsei religii, un amestec de adevăr şi erezie. Profeţia din 2 Tesaloniceni 2 nu condamnă persoane luate în mod individual, ci demască sistemul religios răspunzător pentru marea apostazie. Mulţi credincioşi din interiorul acestui sistem aparţin totuşi bisericii universale a lui Dumnezeu, pentru că ei trăiesc în armonie cu toată lumina pe care o au.

Biserica ce suferă. Odată cu declinul spiritualităţii, biserica Romei a adoptat un profil mai mult secular, având legături strânse cu autoritatea imperială. Biserica şi statul erau unite într-o alianţă nesfântă.

În clasica sa lucrare Cetatea lui Dumnezeu, Augustin, unul dintre cei mai influenţi părinţi ai bisericii, prezintă idealul catolic al unei biserici universale care controlează un stat universal. Modul de gândire a lui Augustin a pus temelia teologiei papale medievale.

În anul 533 d.Hr., într-o scrisoare cuprinsă în Codul lui Iustinian, împăratul Iustinian îl declară pe episcopul Romei capul tuturor bisericilor.[6] El recunoaşte, de asemenea, influenţa papei în eliminarea ereticilor.[7]

Când Belizarius, generalul lui Iustinian, a eliberat Roma în anul 538 d.Hr., episcopul Romei a fost eliberat de sub controlul ostrogoţilor, al căror arianism împiedicase dezvoltarea Bisericii Catolice. Acum, episcopul putea să-şi exercite prerogativele care îi fuseseră atribuite prin decretul lui Iustinian din 533 d.Hr.; putea să extindă autoritatea „Sfântului Scaun”. Astfel au început cei 1.260 de ani de persecuţie, aşa cum se prevăzuse în profeţia biblică (Dan.7,25; Apoc. 12,6.14; 13,5-7).

În mod tragic, biserica, ajutată de stat, a încercat să impună decretele şi învăţăturile ei tuturor creştinilor. Mulţi şi-au abandonat credinţa de teama persecuţiei, în timp ce aceia care au rămas credincioşi învăţăturilor Sfintelor Scripturi au îndurat o dură persecuţie. Lumea creştină a devenit un câmp de bătaie. Mulţi au fost întemniţaţi sau executaţi în numele lui Dumnezeu. În timpul celor 1.260 de ani de persecuţie, milioane de credincioşi statornici au îndurat mari suferinţe şi mulţi au plătit cu viaţa devotamentul lor faţă de Isus Hristos.[8]

Fiecare picătură de sânge vărsată punea o pată pe numele lui Dumnezeu şi al lui Isus Hristos. Nimic n-a făcut mai mult rău cauzei creştinismului decât această nemiloasă persecuţie. Imaginea grav deteriorată a lui Dumnezeu, din cauza acestor acte ale bisericii, împreună cu doctrina purgatoriului şi a chinurilor veşnice au făcut ca mulţi să respingă cu totul creştinismul.

Cu mult înainte de Reformă, voci din interiorul Bisericii Catolice au protestat împotriva uciderii fără milă a oponenţilor ei, împotriva pretenţiilor ei arogante şi a corupţiei grosolane. Lipsa de dispoziţie a bisericii de a se schimba a dat naştere la Reforma Protestantă din seco­lul al XVI-lea. Succesul ei a fost o mare lovitură dată autorităţii şi prestigiului bisericii Romei. Prin Contrareformă, papalitatea a dus o luptă sângeroasă pentru a zdrobi Reforma, pierzând însă treptat bătălia împotriva forţelor ce se luptau pentru libertate civilă şi religioasă.

În cele din urmă, în 1798, la 1.260 de ani după 538 d.Hr., Biserica Romano-Catolică a primit lovitura de moarte (Apoc. 13,3).[9] Victoriile spectaculoase ale armatelor lui Napoleon în Italia l-au pus pe papă în situaţia de a fi la dispoziţia guvernului revoluţionar francez, care considera religia romană ca fiind duşmanul categoric al republicii. Guvernul francez i-a cerut lui Napoleon să-l ia pe papă prizonier. La ordinele acestuia, generalul Berthier a intrat în Roma şi a proclamat sfârşitul dominaţiei politice a papalităţii. Luându-l pe papă captiv, Berthier l-a dus în Franţa, unde acesta a şi murit, în exil.[10]

Răsturnarea papalităţii a fost punctul culminant al unei lungi serii de evenimente legate de declinul ei treptat. Acest eveniment marchează sfârşitul perioadei profetice de 1.260 de ani. Mulţi protestanţi inter­pre­tea­ză acest eveniment ca o împlinire a profeţiei.[11]

Reforma

Învăţăturile nescripturistice bazate pe tradiţie, necontenita şi nemi­loasa persecutare a disidenţilor, corupţia şi declinul spiritual al multor clerici s-au aflat printre factorii majori ce i-au determinat pe oameni să-şi înalţe glasul pentru reforme în cadrul bisericii organizate.

Aspecte doctrinare. Iată câteva exemple de învăţături nebi­blice care au contribuit la urgentarea Reformei Protestante şi care îi separă încă pe protestanţi de romano-catolici.

1. Capul bisericii de pe pământ este vicarul lui Hristos. Această doctrină pretinde că numai episcopul Romei este vicarul, sau reprezentantul, lui Hristos pe pământ şi capul vizibil al bisericii. În contrast cu viziunea biblică asupra conducerii bisericii (vezi cap. 12 al cărţii de faţă), această învăţătură a fost întemeiată pe ipoteza că Hristos l-a făcut pe Petru capul vizibil al bisericii şi că papa este succesorul lui Petru.[12]

2. Infailibilitatea bisericii şi a capului său. Doctrina care a contribuit cel mai pregnant la prestigiul şi influenţa bisericii Romei a fost cea a infailibilităţii ei. Biserica pretinde că ea n-a greşit niciodată şi nici nu va greşi, fundamentând această învăţătură pe următorul raţionament, care nu are niciun sprijin biblic: Pentru că biserica este de origine divină, unul dintre atributele ei inerente este infailibilitatea. Pe lângă aceasta, pentru că Dumnezeu a intenţionat ca prin această biserică divină să-i conducă pe toţi oamenii de bine spre ceruri, ea trebuie să fie infailibilă în învăţarea credinţei şi a moralei.[13] Hristos deci o va păzi de orice erezie, prin puterea Duhului Sfânt.
Corolarul logic, ce neagă însă natura decăzută inerentă a omenirii (vezi cap. 7 al cărţii de faţă), este acela că şi conducătorul bisericii trebuie să fie, de asemenea, infailibil.[14] În consecinţă, literatura catolică îi atribuie prerogative divine conducătorului ei.[15]

3. Eclipsarea lucrării mijlocitoare de Mare-Preot a Domnului Hristos. Pe măsură ce influenţa bisericii Romei a crescut, atenţia credincioşilor a fost îndepărtată de la lucrarea continuă de mijlocire a Domnului Hristos ca Mare-Preot în ceruri – arhetipul jertfelor zilnice ce se aduceau continuu în cadrul serviciilor din sanctuarul Vechiului Testament (vezi cap. 4 şi 21 ale cărţii de faţă) – şi îndreptată spre o preoţie pământească şi spre conducătorul ei din Roma. În loc să se încreadă în Hristos pentru iertarea păcatelor şi mântuirea veşnică (vezi cap. 9 şi 10 ale cărţii de faţă), credincioşii şi-au pus credinţa în papi, preoţi şi prelaţi. În contradicţie cu învăţătura Noului Testament cu privire la preoţia tuturor credincioşilor, lucrarea clericilor de acordare a iertării era acum privită ca vitală pentru mântuire.
Lucrarea preoţească a lui Hristos în ceruri, unde El pune în mod continuu în dreptul credincioşilor pocăiţi rezultatele salvatoare ale jertfei Sale ispăşitoare, a fost practic negată atunci când biserica a înlocuit Cina Domnului cu mesa (liturghia). Spre deosebire de Cină – un serviciu instituit de Isus pentru a comemora moartea Sa şi pentru a prefigura împărăţia Sa care stă să vină (vezi cap. 16 al cărţii de faţă) – Biserica Catolică pretinde că mesa este jertfa fără vărsare de sânge a lui Hristos adusă lui Dumnezeu de către un preot omenesc. Pentru că Hristos este jertfit din nou, aşa cum a fost adus jertfă pe Golgota, mesa s-a considerat că aduce un har deosebit atât credincioşilor, cât şi celor morţi.[16]

Necunoscând Scripturile, cunoscând numai mesa condusă de o preoţie omenească, mulţimile au pierdut binecuvântarea accesului direct la Mijlocitorul nostru, Isus Hristos. Astfel, făgăduinţa şi invitaţia: „Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (Evrei 4,16) a fost anulată.

4. Natura meritorie a faptelor bune. Părerea răspândită că o persoană care face fapte bune poate obţine meritul vital pentru mântuire şi că nu putem fi mântuiţi prin credinţă contrazice învăţătura Noului Testament (vezi cap. 9 şi 10 ale cărţii de faţă). Biserica Catolică susţine că faptele bune, care sunt rezultatul harului revărsat în inima păcătosului, sunt meritorii, ceea ce înseamnă că ele îi dau individului dreptul de a pretinde în mod just mântuirea. De fapt, omul poate face chiar mai multe fapte bune decât ar fi ne­cesare pentru mântuire – cum e cazul sfinţilor – şi în acest fel acumulează merite în plus. Acest surplus de merite poate fi folosit în beneficiul altora. Pentru că biserica susţine că păcătoşii au fost îndreptăţiţi pe baza neprihănirii revărsate în inimile lor, faptele bune joacă un rol important în îndreptăţire.
Faptele meritorii au, de asemenea, un rol important în doctrina cu privire la purgatoriu, care susţine că aceia care nu sunt în mod desăvârşit curaţi trebuie să suporte o pedeapsă temporară în vederea curăţării de păcatele lor în purgatoriu, înainte de a intra în bucuria cerului. Prin rugăciunile şi faptele lor bune, credincioşii vii pot să scurteze durata şi intensitatea suferinţelor celor din purgatoriu.

5. Doctrina penitenţei şi a indulgenţelor. Penitenţa este sacra­mentul prin care creştinii pot obţine iertarea de păcatele comise după botez. Această iertare a păcatelor este realizată prin absolvirea acordată de un preot, dar înainte de a o primi, creştinii trebuie să-şi cerceteze conştiinţa, să se pocăiască de păcatele lor şi să hotărască să nu mai păcătuiască niciodată împotriva lui Dumnezeu. Apoi ei trebuie să-şi mărturisească păcatele unui preot şi să execute o penitenţă – o sarcină prescrisă de preot.
Cu toate acestea, penitenţa nu îi eliberează definitiv pe păcătoşi. Ei încă mai au de suportat o pedeapsă temporară fie în această viaţă, fie în purgatoriu. Pentru a elimina această pedeapsă, biserica a instituit indulgenţele, care oferă eliberarea de pedeapsa temporară ce a rămas de executat, din cauza păcatului săvârşit după ce vinovatul a fost absolvit de vină. Indulgenţele, de care pot beneficia atât cei vii, cât şi cei din purgatoriu, sunt acordate cu condiţia penitenţei şi aducerii la îndeplinire a unor fapte bune prescrise adesea sub forma unor plăţi în bani făcute bisericii.

Plusul de merite ale martirilor, sfinţilor, apostolilor şi în mod deosebit ale lui Isus Hristos şi ale Mariei fac posibile indulgenţele. Meritele lor sunt păstrate în „tezaurul meritelor” şi sunt transferabile asupra acelor credincioşi ale căror conturi sunt deficitare. Papa, ca pretins succesor al lui Petru, deţine cheile acestui tezaur şi îi poate elibera pe oameni de pedeapsa temporară, acordându-le credite din acest tezaur.[17]

6. Autoritatea supremă a bisericii. De-a lungul secolelor, bise­rica a adoptat multe credinţe păgâne, zile sfinte şi simboluri. Când s-au ridicat voci împotriva acestor fapte abominabile, biserica Romei şi-a asumat rolul de a fi singura care poate interpreta corect Biblia. Biserica, şi nu Biblia, a devenit autoritatea supremă (vezi cap. 1 al cărţii de faţă). Biserica susţine că există două izvoare ale adevărului divin: (1) Sfânta Scriptură şi (2) tradiţia catolică, ce constă în scrieri ale părinţilor bisericii, în decretele conciliilor bisericeşti, în crezurile aprobate, precum şi în ceremoniile bisericii. Ori de câte ori doctrinele bisericii erau sprijinite de tradiţie, şi nu de Scriptură, tradiţia avea prioritate. Credincioşii de rând nu au autoritatea să interpreteze învăţăturile pe care Dumnezeu le-a exprimat în Scriptură. Această autoritate o are numai Biserica Catolică.[18]

Zorii unei noi zile. În secolul al XIV-lea, John Wycliffe a făcut apel pentru o reformă în biserică nu numai în Anglia, ci în toată creştinătatea. Într-o perioadă în care existau puţine exemplare ale Bibliei, el a oferit prima traducere a întregii Biblii în limba engleză. Învăţăturile lui despre mântuirea numai prin credinţa în Hristos şi despre faptul că numai Scripturile erau infailibile au pus temelia Reformei Protestante. Ca luceafăr al Reformei, el a încercat să elibe­reze biserica lui Hristos de legăturile păgânismului care o înlănţuiau în ignoranţă. El a inaugurat o mişcare ce avea să elibereze minţile oamenilor şi naţiuni întregi din ghearele ereziilor religioase. Scrierile lui Wycliffe au mişcat sufletul lui Hus, Ieronim, Luther şi al multor altora.

Martin Luther – iute, impulsiv, intransigent – a fost poate cea mai puternică personalitate a Reformei. Mai mult decât oricare alt om, el i-a condus pe oameni înapoi la Scripturi şi la marele adevăr al Evangheliei – îndreptăţirea prin credinţă –, ridicându-se împotriva mântuirii prin fapte.

Declarând că cei credincioşi nu trebuie să accepte o altă autoritate decât cea a Scripturilor, Luther a îndreptat ochii oamenilor în sus, de la faptele omeneşti, preoţi şi penitenţă, la Hristos, ca singurul lor Mij­locitor şi Mântuitor. Este imposibil, spunea el, ca prin fapte omeneşti să micşorăm vinovăţia păcătuirii sau să evităm pedeapsa pentru ea. Numai pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Hristos îi pot salva pe păcătoşi. Pentru că este un dar ce se oferă fără plată, harul Său nu poate fi cumpărat. Deci oamenii pot avea speranţă nu datorită indulgenţelor, ci datorită sângelui vărsat al Răscumpărătorului crucificat.

Asemenea unor săpături arheologice, când sunt găsite comori îngropate sub resturile acumulate în decursul secolelor, Reforma a scos la lumină adevăruri de mult uitate. Îndreptăţirea prin credinţă – marele principiu al Evangheliei – a fost redescoperită, ca o nouă apreciere a sacrificiului ispăşitor al lui Isus Hristos, adus o dată pentru totdeauna, precum şi ca o apreciere a preoţiei Sale mijlocitoare atotsuficiente. Multe învăţături nebiblice, de exemplu rugăciunile pentru cei morţi, venerarea sfinţilor şi a moaştelor, celebrarea mesei, adorarea Mariei, purgatoriul, penitenţa, apa sfinţită, celibatul preoţilor, rozariile, Inchiziţia, transubstanţiaţiunea, ungerea în cazuri extreme şi dependenţa de tradiţie au fost respinse şi abandonate.

Reformatorii protestanţi au fost aproape unanimi în identificarea sistemului papal cu „omul fărădelegii”, „taina nelegiuirii” şi „cornul cel mic” din Daniel, entitate ce avea să persecute pe adevăratul popor al lui Dumnezeu în timpul celor 1.260 de ani din Apocalipsa 12,6.14 şi 13,5 înainte de a Doua Venire.[19]

Doctrina „Biblia, şi numai Biblia, ca normă a credinţei şi moralei” a devenit o doctrină de bază a protestantismului. Reformatorii au considerat toate tradiţiile omeneşti ca fiind supuse autorităţii finale şi superioare a Scripturilor. În materie de credinţă religioasă, nicio autoritate – fie ea papa, conciliile, părinţii bisericii, regii sau învăţaţii – nu trebuie să dirijeze conştiinţa. Cu adevărat, lumea creştină a început să se trezească din somnul ei şi, în cele din urmă, în multe ţări a fost proclamată libertatea religioasă.

Reforma întreruptă

Reforma bisericii creştine nu trebuia să se sfârşească în secolul al XVI-lea. Reformatorii au realizat mult, dar nu au redescoperit toată lumina pierdută în timpul apostaziei. Ei au scos creştinismul dintr-un întuneric total, dar acesta a rămas încă în umbră. Deşi au sfărâmat mâna de fier a bisericii medievale, au dat lumii Biblia şi au reafirmat mesajul de bază al Evangheliei, ei au dat greş în a descoperi alte adevăruri importante. Botezul prin scufundare, nemurirea ca un dar acordat de Hristos la învierea celor drepţi, ziua a şaptea ca Sabatul biblic, precum şi alte adevăruri (vezi cap. 7, 15, 20 şi 26 ale cărţii de faţă) erau încă pierdute în umbră.

Dar, în loc de a duce Reforma mai departe, succesorii lor au consolidat realizările de până atunci. Ei şi-au concentrat atenţia asupra cuvintelor şi opiniilor reformatorilor, în loc de a se îndrepta asupra Scripturii. Câţiva au descoperit noi adevăruri, dar majoritatea au refuzat să înainteze dincolo de ceea ce au crezut primii reformatori. În consecinţă, credinţa protestantă a degenerat în formalism şi scolasticism, iar ereziile care ar fi trebuit înlăturate au fost repuse în amvoane. Flacăra Reformei a început în mod treptat să se stingă şi bisericile protestante au devenit reci, formale, având nevoie de reformă.

Perioada postreformă fremăta de activitate teologică, dar s-a realizat puţin progres spiritual. Frederic W. Farrar scria că, în această perioadă, „libertatea a fost schimbată cu robia; principiile universale, cu elemente sărăcăcioase; adevărul, cu dogmatismul; independenţa, cu tradiţia; religia, cu sistemul. Un respect viu faţă de Scriptură a fost înlocuit cu o teorie moartă despre inspiraţie. Ortodoxia adevărată a cedat locul unei uniformităţi de fier şi gândirea vie, unei dialectici a polemicii”.[20] Şi, cu toate că „Reforma frânsese sceptrul de plumb al vechiului scolasticism”, bisericile protestante au introdus „un nou scolasticism, al cărui toiag a fost de fier”.[21] Robert M. Grant a considerat acest nou scolasticism „la fel de rigid ca orice construcţie teologică medievală”.[22] Protestanţii „s-au legat practic singuri prin limitele mărturisirilor lor în vigoare”.[23]

Au izbucnit controverse. „Nu a existat nicio epocă în care oamenii să fie atât de ocupaţi cu descoperirea reciprocă de erezii sau în care să se eticheteze unii pe alţii cu atât de multe nume de ocară.”[24] Astfel, vestea cea bună a devenit un război al cuvintelor. „Scripturile nu mai vorbesc deloc inimii, ci numai intelectului critic.”[25] „Dogmele erau corecte, ortodoxe, dar spiritualitatea era stinsă. Teologia era triumfătoare, dar dragostea era înăbuşită.”[26]

Rămăşiţa

În ciuda apostaziei şi a necazurilor de-a lungul celor 1.260 de ani, unii credincioşi au continuat să reflecte curăţia bisericii apostolice. Când cei 1.260 de ani de opresiune s-au încheiat, în 1798 d.Hr., balaurul nu reuşise să nimicească tot poporul credincios al lui Dumnezeu. Împotriva acestuia, Satana a continuat să-şi îndrepte eforturile nimicitoare. Ioan spunea: „Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apoc. 12,17).

Ce este rămăşiţa? În descrierea luptei balaurului cu femeia şi urmaşii ei, Ioan a folosit expresia „rămăşiţa seminţei ei” (Apoc. 12,17). Această expresie înseamnă „cei care rămân”. Biblia înfăţi­şează rămăşiţa ca pe un mic grup din poporul lui Dumnezeu care, prin nenorociri, războaie şi apostazie, rămâne credincios faţă de Dumnezeu. Această rămăşiţă credincioasă a fost rădăcina pe care Dumnezeu a folosit-o pentru a extinde biserica Sa vizibilă pe pământ
(2 Cron. 30,6; Ezra 9,14.15; Is. 10,20-22; Ier. 42,2; Ezech. 6,8; 14,22).

Dumnezeu a însărcinat rămăşiţa să vestească slava Sa şi să conducă poporul Său răspândit în toată lumea spre „Ierusalim, muntele Său cel sfânt”, spre „Muntele Sion” (Is. 37,31.32; 66,20; cf. Apoc. 14,1). Despre cei care sunt astfel adunaţi, Sfânta Scriptură declară că „Îl urmează pe Miel, oriunde merge El” (Apoc. 14,4).

Apocalipsa 12,17 conţine o descriere a ultimei rămăşiţe din linia aleşilor lui Dumnezeu, a credincioşilor loiali – martorii Săi adevăraţi din zilele din urmă, înainte de a doua venire a lui Hristos. Care sunt, deci, caracteristicile rămăşiţei?

Caracteristicile rămăşiţei. Rămăşiţa din timpul sfârşitului nu trebuie să fie confundată cu uşurinţă. Ioan descrie acest grup de oameni în termeni specifici. Apărând după 1.260 de ani de persecuţie, ea este compusă din aceia „care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apocalipsa 12,17).

Ei au răspunderea de a rosti, chiar înaintea revenirii lui Hristos, avertizarea finală a lui Dumnezeu adresată lumii întregi – întreita solie îngerească din Apocalipsa 14 (Apoc. 14,6-12). Această solie însăşi conţine o descriere a rămăşiţei – care e formată din aceia „care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apoc. 14,12). Să analizăm mai îndeaproape fiecare dintre aceste caracteristici.

1. Credinţa lui Isus. Rămăşiţa poporului lui Dumnezeu este caracterizată de o credinţă asemănătoare aceleia pe care a avut-o Isus. Ea reflectă încrederea nezdruncinată a lui Isus în Dumnezeu şi în autoritatea Scripturilor. Cei care alcătuiesc rămăşiţa cred că Isus Hristos este Mesia cel profetizat, Fiul lui Dumnezeu, care a venit ca Mântuitor al lumii. Credinţa rămăşiţei cuprinde toate adevărurile Bibliei – acelea pe care Hristos le-a crezut şi le-a predicat.
Deci cei care formează rămăşiţa lui Dumnezeu vor proclama Evanghelia cea veşnică a mântuirii prin credinţa în Hristos. Ei vor avertiza lumea că ceasul judecăţii a sosit şi îi vor pregăti şi pe alţii să-L întâmpine pe Domnul lor, care va veni în curând. Ei vor fi angajaţi într-o misiune mondială, pentru a încheia mărturia divină adresată omenirii (Apoc. 14,6-7; 10,11; Mat. 24,14).

2. Poruncile lui Dumnezeu. Credinţa adevărată în Isus determină rămăşiţa să urmeze exemplul Său: „Cine zice că rămâne în El”, spunea Ioan, „trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus” (1 Ioan 2,6). Deoa­rece Isus a păzit poruncile Tatălui Său, rămăşiţa va păzi, de asemenea, poruncile lui Dumnezeu (Ioan 15,10).
În mod deosebit, deoarece ei formează rămăşiţa, faptele celor credincioşi trebuie să se armonizeze cu mărturia lor; altfel, aceasta este fără valoare. Isus a spus: „Nu oricine-Mi zice: ‘Doamne, Doam­ne’ va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Mat. 7,21). Prin puterea dată lor de Hristos, ei ascultă de cerinţele lui Dumnezeu, inclusiv de toate cele Zece Porunci – Legea morală de neschimbat a lui Dumnezeu (Ex. 20,1-17; Mat. 5,17-19; 19,17; Fil. 4,13).

3. Mărturia lui Isus. Ioan defineşte „mărturia lui Isus” ca fiind „duhul [spiritul] prorociei” (Apoc. 19,10). Rămăşiţa va fi călăuzită de mărturia lui Isus, transmisă prin darul profetic.
Acest dar al Duhului avea să funcţioneze în mod continuu în decursul întregii istorii a bisericii, până când „vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Ef. 4,13). Ea este, deci, una dintre caracteristicile principale ale rămăşiţei.

O astfel de călăuzire profetică face din rămăşiţă un popor al profeţiei, care proclamă un mesaj profetic. Cei care alcătuiesc rămăşiţa vor înţe­lege profeţia şi îi vor învăţa şi pe alţii. Descoperirea adevărului care ajunge la rămăşiţă îi va ajuta să-şi aducă la îndeplinire misiunea de pre­gătire a lumii pentru revenirea lui Hristos (vezi cap. 18 al cărţii de faţă).

Apariţia rămăşiţei în timpul zilelor din urmă. Biblia arată că rămăşiţa apare pe scena lumii după timpul marii strâmtorări (perse­cuţii) (Apoc. 12,14-17). Evenimentele cutremurătoare ale Revoluţiei Franceze, care s-au soldat cu captivitatea papei la sfârşitul celor 1.260 de ani (1798 d.Hr.), şi împlinirea celor trei mari semne cosmice – în care pământul, soarele, luna şi stelele mărturisesc despre iminenta revenire a lui Hristos (vezi cap. 25 al cărţii de faţă) – au dus la o mare revitalizare a studierii profeţiei. S-a răspândit tot mai mult speranţa că în curând Hristos avea să revină. În lumea întreagă, mulţi creştini au recunoscut că a sosit „timpul sfârşitului” (Daniel 12,4).[27]

Împlinirea profeţiilor biblice în timpul celei de a doua părţi a seco­lului al XVIII-lea şi a primei jumătăţi a secolului al XIX-lea a generat o puternică mişcare interconfesională, bazată pe speranţa în cea de-a Doua Venire. În fiecare biserică puteau fi găsiţi credincioşi care aşteptau apropiata revenire a lui Hristos, rugându-se cu toţii, lucrând şi aşteptând momentul culminant al tuturor veacurilor.

Speranţa revenirii a adus un profund spirit de unitate între cei care o nutreau şi mulţi şi-au unit forţele pentru a avertiza lumea despre revenirea în curând a Domnului Hristos. Mişcarea adventă a fost realmente o mişcare biblică interconfesională, bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu şi speranţa revenirii lui Isus.

Cu cât credincioşii studiau mai mult Biblia, cu atât deveneau mai convinşi că Dumnezeu a chemat o rămăşiţă care să continue reforma bisericii creştine, ce stagnase. Ei înşişi simţiseră absenţa adevăratului spirit al Reformei în bisericile lor şi recunoscuseră lipsa de interes în studierea şi pregătirea pentru a Doua Venire. Prin stu­diul Bibliei, au descoperit faptul că încercările şi dezamăgirile prin care Dumnezeu a îngăduit ca ei să treacă au constituit o profundă şi purificatoare experienţă – care i-a unit ca rămăşiţă a lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a însărcinat să continue Reforma care adusese atâta bucurie şi putere bisericii. Cu mulţumire şi umilinţă, ei şi-au acceptat misiunea, conştienţi fiind de faptul că însărcinarea primită de la Dumnezeu nu le-a fost adresată datorită unei inerente superiorităţi şi că numai prin mila şi puterea lui Hristos puteau să aibă succes.

Misiunea rămăşiţei

Profeţiile din cartea Apocalipsei prezintă în mod clar misiunea rămăşiţei. Mesajele celor trei îngeri din Apocalipsa 14,6-12 exprimă ideea că rămăşiţa va proclama ceva care va aduce restaurarea totală şi finală a adevărului Evangheliei.[28] Aceste trei mesaje cuprind răspunsurile lui Dumnezeu la copleşitoarea înşelăciune satanică ce inundă lumea chiar înainte de revenirea lui Hristos (Apoc. 13,3.8.14-16). Imediat după ultimul apel al lui Dumnezeu adresat lumii, Hristos va reveni pentru a strânge roadele (Apoc. 14,14-20).

Mesajul primului înger

„Apoi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: ‘Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor’” (Apoc. 14,6.7).

Primul înger simbolizează rămăşiţa lui Dumnezeu ducând lumii Evanghelia cea veşnică. Această Evanghelie este aceeaşi veste bună a infinitei iubiri a lui Dumnezeu pe care au vestit-o profeţii din vechime şi apostolii (Evr. 4,2). Rămăşiţa nu prezintă o Evan­ghelie diferită, ci, având în vedere judecata, ea reafirmă vestea bună că pă­cătoşii pot fi îndreptăţiţi prin credinţă şi pot primi neprihănirea lui Hristos.

Această solie cheamă lumea la pocăinţă. Ea îi somează pe toţi să „se teamă”, sau să-L venereze pe Dumnezeu şi să-I dea „slavă”, sau cinste. Noi am fost creaţi cu acest scop şi putem să Îi dăm slavă lui Dumnezeu prin cuvintele şi faptele noastre. „Prin aceasta, Tatăl Meu va fi proslăvit, ca să aduceţi multă roadă” (Ioan 15,8).

Ioan a profetizat că mişcarea care va pregăti lumea pentru revenirea lui Hristos va pune din nou accentul pe conceptul biblic de glorificare a lui Dumnezeu. Ca niciodată până atunci, rămăşiţa va face cunoscut apelul Noului Testament la o administrare sacră a vieţii noastre: „Trupul vostru este templul Duhului Sfânt.” Noi nu avem drepturi exclusive asupra puterilor noastre fizice, morale şi spirituale; Hristos le-a cumpărat cu sângele Său la Golgota. „Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Cor. 6,19.20). „Deci fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Cor. 10,31).

Faptul că „ceasul judecăţii Sale” a sosit îi imprimă chemării la pocăinţă un caracter de urgenţă (vezi cap. 24 al cărţii de faţă). În Apoc. 14,7, cuvântul „judecată” este traducerea cuvântului grecesc krisis, actul judecăţii în sine, şi nu sentinţa judecăţii (krima). Acesta se referă la întregul proces al judecăţii, inclusiv la înfăţişarea oamenilor înaintea barei divine de judecată, la cercetarea rapoartelor vieţii, la verdictul de achitare sau condamnare, precum şi la acordarea vieţii veşnice sau rostirea sentinţei de moarte (vezi Mat. 16,27; Rom. 6,23; Apoc. 22,12). Solia ceasului judecăţii include, de asemenea, judecata lui Dumnezeu asupra întregii perioade de apostazie (Dan. 7,9-11,26; Apoc. 17,18).

Mesajul cu privire la ceasul judecăţii arată în mod deosebit timpul când, ca o ultimă fază a slujbei Lui de Mare-Preot în Sanctuarul ceresc, Hristos va începe să judece (vezi cap. 24 al cărţii de faţă).

Această solie îi cheamă, de asemenea, pe toţi oamenii să se închine Creatorului. Apelul lui Dumnezeu la închinare trebuie văzut în contrast cu apelul de a ne închina fiarei şi chipului ei (Apoc. 13,3.8.15). În curând, fiecare va trebui să aleagă între adevărata şi falsa închinare – între a ne închina lui Dumnezeu potrivit regulilor Lui (neprihănirea prin credinţă) sau a ne închina Lui potrivit regulilor noastre (neprihănirea prin fapte). Prin porunca: „Închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor” (Apoc. 14,7; cf. Ex. 20,11), acest mesaj atrage atenţia asupra poruncii a patra. Îi conduce pe oameni la adevărata adorare a Creatorului, o experienţă ce cuprinde cinstirea monumentului comemorativ al creaţiei Sale: Sabatul Domnului, din ziua a şaptea, pe care El l-a instituit la creaţie şi l-a confirmat în cele Zece Porunci (vezi cap. 20 al cărţii de faţă). Prima solie îngerească, deci, cheamă la restaurarea adevăratei închinări, prezentându-L înaintea lumii pe Hristos, Creatorul şi Domnul Sabatului biblic. Acesta este semnul creaţiei lui Dumnezeu – un semn neglijat de marea majoritate a fiinţelor create de El.

În mod providenţial, vestirea acestui mesaj care atrage atenţia asupra lui Dumnezeu Creatorul a început în perioada istorică în care filozofia evoluţionistă a primit un sprijin puternic prin publicarea lucrării lui Charles Darwin, Originea speciilor (1859). Predicarea mesajului primului înger constituie cel mai puternic zid de apărare împotriva înaintării teoriei evoluţioniste.

În final, acest apel se referă şi la redarea prestigiului Legii sfinte a lui Dumnezeu, care a fost călcată în picioare de către „omul fărădelegii” (2 Tes. 2,3). Numai atunci când adevărata închinare este restaurată şi credincioşii trăiesc după principiile împărăţiei lui Dumnezeu, Dumnezeu poate să fie glorificat.

Mesajul celui de-al doilea înger

„A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei” (Apoc. 14,8).

De la începuturile istoriei, cetatea Babilon a simbolizat sfidarea lui Dumnezeu. Turnul Babel a fost un monument al apostaziei şi un centru al răzvrătirii (Gen. 11,1-9). Lucifer (Satana) a fost împăratul ei invizibil (Is. 14,4.12-14), lăsând impresia că vrea să facă din Babilon instrumentul prin care să-şi pună în aplicare planul de a conduce omenirea. În întreaga Biblie, lupta dintre cetatea lui Dumnezeu, Ierusalimul, şi cetatea lui Satana, Babilonul, ilustrează conflictul dintre bine şi rău.

În primele secole ale erei creştine, când romanii îi oprimau atât pe iudei, cât şi pe creştini, literatura iudaică şi creştină se referea la cetatea Romei ca fiind Babilonul.[29] Mulţi cred că Petru a folosit Babilonul ca un pseudonim pentru Roma (1 Petru 5,13). Din cauza apostaziei şi a persecuţiei declarate de Roma, majoritatea protestanţilor din timpul Reformei şi al postreformei s-au referit la biserica Romei ca la Babilonul spiritual (Apoc. 17), vrăjmaşul poporului lui Dumnezeu.[30]

În Apocalipsa, cuvântul „Babilon” se referă la femeia desfrânată, mama desfrânatelor şi la fiicele ei necurate (Apocalipsa 17,5), simbolizând toate organizaţiile religioase apostate şi pe conducătorii lor, deşi se referă în mod deosebit la marea alianţă religioasă apostată dintre fiară şi chipul ei, care va genera criza finală descrisă în Apo­calipsa 13,15-17.

A doua solie îngerească face cunoscută natura universală a apostaziei babiloniene şi a puterii ei de constrângere, spunând că a „adăpat toate neamurile din vinul mâniei desfrânării ei”. „Vinul” Babilonului reprezintă învăţăturile eretice. Babilonul va face presiuni asupra puterii statului pentru a impune universal falsele lui învăţături şi decrete religioase.

„Desfrânarea” menţionată reprezintă relaţiile nelegitime dintre Babilon şi popoare – dintre biserica apostată şi puterea civilă. Biserica trebuie să se căsătorească cu Domnul ei; dar, căutând în schimb sprijinul statului, ea îşi părăseşte soţul şi comite adulter spiritual (conf. Ezech. 16,15; Iacov 4,4).

Această legătură nelegitimă sfârşeşte tragic. Ioan îi vede pe locuitorii pământului „bând” din falsele învăţături şi pe Babilon îmbătat „de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus”, care au refuzat să primească învăţătura lui nebiblică şi să se supună autorităţii lui (Apoc. 17,2.6).

Babilonul cade pentru că a respins prima solie îngerească – Evanghelia neprihănirii prin credinţa în Creator. Ca şi în timpul primelor secole, când biserica Romei a alunecat în apostazie, mulţi protestanţi de astăzi s-au îndepărtat de marile adevăruri biblice ale Reformei. Această profeţie a căderii Babilonului îşi găseşte în mod deosebit împlinirea în îndepărtarea covârşitoare a protestantismului de puritatea şi simplitatea Evangheliei veşnice a neprihănirii prin credinţă, ce cândva a însufleţit atât de puternic Reforma.

Mesajul celui de-al doilea înger va avea o aplicabilitate crescândă, pe măsură ce sfârşitul se apropie. Acestă solie îşi va găsi deplina împlinire odată cu alianţa diferitelor organizaţii religioase care au respins prima solie îngerească. Mesajul referitor la căderea Babilonului se repetă în Apocalipsa 18,2-4, anunţând definitiva cădere a Babilonului şi chemându-i pe aceia din poporul lui Dumnezeu care încă se află în diferite organizaţii religioase ce formează Babilonul să se despartă de ele. Îngerul spune: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi de urgiile ei” (Apoc. 18,4).[31]

Mesajul celui de-al treilea înger

„Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui, şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei! Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apoc. 14,9-12).

Primul înger proclamă Evanghelia veşnică şi cheamă la restaurarea adevăratei adorări a lui Dumnezeu Creatorul, pentru că ceasul judecăţii a sosit. Al doilea înger avertizează împotriva oricărei forme de închinare de origine omenească. În final, al treilea înger rosteşte cea mai solemnă avertizare, împotriva adorării fiarei şi icoanei ei, lucru făcut, în cele din urmă, de toţi aceia care resping Evanghelia neprihănirii prin credinţă.

Fiara descrisă în Apocalipsa 13,1-10 este unirea bisericii cu statul, care a dominat lumea creştină timp de multe secole şi care a fost descrisă de Pavel ca fiind „omul fărădelegii” (2 Tes. 2,2-4) şi de Da­niel ca fiind „cornul cel mic” (Dan. 7,8.20-25; 8,9-12). Chipul sau icoana fiarei reprezintă acea formă a religiei apostate care se va dezvolta atunci când bisericile, pierzând adevăratul spirit al Reformei, se vor uni cu statul pentru a le impune altora învăţăturile lor. Prin unirea cu statul, bisericile se vor încadra perfect în imaginea, sau chipul fiarei: biserica apostată care a persecutat timp de 1.260 de ani. De aici numele de icoana fiarei.

Îngerul al treilea vesteşte cea mai solemnă şi mai teribilă avertizare din Biblie. El face cunoscut faptul că aceia care se vor supune autorităţii omeneşti, în criza finală a omenirii, se vor închina fiarei şi icoanei ei în loc să se închine lui Dumnezeu. În timpul acestui conflict final, se vor forma două clase distincte de oameni. Unii vor susţine o evanghelie de provenienţă omenească şi se vor închina fiarei şi chipului ei, aducând asupra lor cele mai teribile judecăţi. Alţii, într-un contrast vădit, vor trăi adevărata Evanghelie şi vor „păzi poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apoc. 14,9.12). În final, totul se va rezuma la conflictul dintre închinarea adevărată şi închinarea falsă – adevărata şi falsa evanghelie. Când această problemă va fi în mod clar adusă înaintea lumii, aceia care resping memorialul calităţii de Creator a lui Dumnezeu – Sabatul biblic –, alegând să se închine şi să onoreze duminica, în deplină cunoştinţă a faptului că ea nu este ziua stabilită de Dumnezeu pentru închinare, vor primi „semnul fiarei”. Acest semn este un semn al răzvrătirii; fiara susţine că tocmai faptul că a putut schimba ziua de închinare demonstrează autoritatea ei chiar şi asupra Legii lui Dumnezeu.[32]

Mesajul îngerului al treilea îndreaptă atenţia lumii la consecinţele refuzului de a accepta Evanghelia cea veşnică şi solia lui Dumnezeu de restaurare a adevăratei închinări. Îngerul al treilea înfăţişează în mod viu rezultatul final al alegerii oamenilor cu privire la închinare. Alegerea nu este uşoară, căci, oricare ar fi ea, implică suferinţă. Aceia care Îl ascultă pe Dumnezeu vor simţi mânia balaurului (Apoc. 12,17) şi, în cele din urmă, vor fi ameninţaţi cu moartea (Apoc. 13,15), în timp ce aceia care au ales să se închine fiarei şi icoanei ei se vor expune ultimelor şapte plăgi şi, în final, vor avea parte de „iazul de foc” (Apoc. 15; 16; 20,14.15).

Dar, în timp ce ambele variante implică suferinţă, urmările lor diferă. Adoratorii Creatorului vor scăpa de mânia de moarte a balaurului şi vor sta împreună cu Mielul pe Muntele Sionului (Apoc. 14,1; 7,2.4). Adoratorii fiarei şi ai icoanei ei, pe de altă parte, vor suporta toată mânia lui Dumnezeu şi vor muri în prezenţa sfinţilor îngeri şi a Mielului (Apoc. 14,9.10; 20,14).

Fiecare persoană va trebui să aleagă cui se închină. Alegerea neprihănirii prin credinţă va fi dovedită prin participarea la o formă de închinare aprobată de Dumnezeu, în timp ce alegerea neprihănirii prin fapte va fi arătată prin participarea la o formă de adorare pe care Dumnezeu a interzis-o, dar pe care fiara şi icoana ei au impus-o, o închinare de origine omenească. Dumnezeu nu poate accepta această a doua formă de închinare, pentru că ea dă prioritate poruncilor omeneşti, nu acelora ale lui Dumnezeu. Ea caută îndreptăţirea prin faptele omului, nu prin credinţa ce vine dintr-o supunere faţă de Dumnezeu în calitate de Creator, Răscumpărător şi Recreator. În acest sens, deci, a treia solie îngerească este solia îndreptăţirii prin credinţă.

Dumnezeu are copii ai Săi în toate bisericile, dar, prin biserica rămăşiţei, El vesteşte un mesaj care trebuie să reinstaureze ade­vărata închinare, chemându-l pe poporul Său afară din apostazie şi pregătindu-l pentru revenirea lui Hristos. Recunoscând că mulţi dintre oamenii lui Dumnezeu urmează încă să i se alăture, rămăşiţa are simţământul nevredniciei şi slăbiciunii ei atunci când încearcă să împlinească această solemnă misiune. Ea îşi dă seama că numai prin harul lui Dumnezeu poate să aducă la îndeplinire monumentala ei sarcină.

În lumina iminentei reveniri a lui Hristos şi a nevoii de pregătire pentru a-L întâmpina, chemarea urgentă, plină de milă, a lui Dumnezeu ajunge la fiecare dintre noi: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi de urgiile ei. Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până la cer şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei” (Apoc. 18,4.5).

Biserica este un corp de credincioşi, compus din mulţi membri, chemaţi din toate naţiunile, limbile şi popoarele. În Hristos, noi suntem o nouă creaţie; deosebirile de rasă, cultură, educaţie şi naţionalitate, precum şi diferenţele dintre cei de sus şi cei de jos, dintre cei bogaţi şi cei săraci, dintre bărbaţi şi femei nu trebuie să genereze dezbinări între noi. Suntem cu toţii egali în Hristos, care, prin acelaşi Spirit, ne-a legat printr-o comuniune unică de El şi unii de alţii; noi trebuie să slujim şi să fim slujiţi fără discriminare şi prejudecăţi. Prin descoperirea lui Isus Hristos în Scriptură, noi împărtăşim aceeaşi credinţă şi speranţă şi le oferim tuturor oamenilor o mărturie unanimă. Această unitate are drept sursă unitatea Treimii divine, care ne-a adoptat ca să fim copii ai Săi. (Rom. 12,4.5; 1 Cor. 12,12-14; Mat. 28,19.20; Ps. 133,1.2; 2 Cor. 5,16.17; Fapte 17,26.27; Gal. 3,27.29; Col. 3,10-15; Ef. 4,14-16; 4,1-6; Ioan 17,20-23.)

Terminându-Şi lucrarea pe pământ (Ioan 17,4), Isus, chiar în seara dinaintea morţii Sale, nu înceta să fie preocupat de situaţia ucenicilor Săi.

Gelozia a dus la ceartă cu privire la cine va fi cel mai mare şi cui i se vor atribui cele mai înalte poziţii în împărăţia lui Hristos. Explicaţia lui Isus că umilinţa era esenţială în împărăţia Sa şi că adevăraţii Săi urmaşi aveau să fie slujitori, sacrificându-se bucuroşi fără să aştepte nici chiar un „mulţumesc” în schimb, părea să fi căzut în urechi surde (Luca 17,10). Însuşi exemplul pe care El li l-a dat, aplecându-Se să le spele picioarele când niciunul dintre ei nu făcuse acest lucru din cauza înţelesurilor pe care le-ar fi avut acest gest, părea că fusese în zadar (vezi cap. 16 al cărţii de faţă).

Isus este iubire. Bunătatea Lui a făcut ca masele să-L urmeze. Neînţelegând această iubire neegoistă, ucenicii Săi au fost stă­pâ­niţi de puternice prejudecăţi faţă de cei ce nu erau iudei, faţă de femei, „păcătoşi” şi săraci, ceea ce îi împiedica să vadă iubirea atotcu­prinzătoare a lui Hristos, care îi includea şi pe aceşti renegaţi ai societăţii. Când L-au găsit stând de vorbă cu o samariteancă de proastă reputaţie, ucenicii încă nu învăţaseră faptul că holdele ce erau coapte, gata pentru seceriş, cuprindeau diferite soiuri de grâu, gata să fie secerate.

Dar Hristos nu putea fi influenţat de tradiţie, de opinia publică şi nici chiar de părerea familiei. Iubirea Sa de nereţinut a coborât până la fiinţa umană decăzută, refăcând-o. O astfel de iubire, care avea să-i distingă de mulţimea nepăsătoare, urma să fie semnul adevăraţilor ucenici. Ei trebuiau să iubească aşa cum a iubit El. Lumea trebuia să fie întotdeauna în stare să-i deosebească pe creştini – nu datorită mărturisirii lor de credinţă, ci datorită manifestării iubirii lui Hristos în ei (Ioan 13,34-35).

Astfel, chiar şi în Grădina Ghetsemani, principala preocupare a Domnului Hristos a fost unitatea bisericii Sale – a acelora care au ieşit „din lume” (Ioan 17,6). El a pledat înaintea Tatălui Său pentru o unitate a bisericii asemănătoare aceleia cunoscute de Dumnezeire: „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu, în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17,21).

O astfel de unitate e instrumentul cel mai puternic de mărturisire a lui Hristos, deoarece demonstrează iubirea neegoistă a lui Hristos pentru omenire. El a spus: „Eu, în ei şi Tu, în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17,23).

Unitatea biblică şi biserica

La ce fel de unitate se referă Domnul Hristos pentru biserica vizibilă de astăzi? Cum este posibilă o astfel de iubire şi unitate? Care este temelia ei? Care sunt componentele ei? Obligă la uniformitate sau permite diversitatea? Cum funcţionează această unitate?

Unitate datorită Duhului. Duhul Sfânt este forţa activă care conduce la unitatea bisericii. Prin El, credincioşii sunt conduşi la biserică. Prin El, ei sunt „botezaţi de un singur Duh, ca să alcătu[iască] un singur trup” (1 Cor. 12,13). Aceşti membri botezaţi trebuie să aibă o unitate pe care Pavel o descrie ca fiind „unirea Duhului” (Ef. 4,3).

Apostolul a menţionat componentele de bază ale unităţii Duhului: „Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi” (Ef. 4,4-6). Repetarea de şapte ori a cuvântului „singură” sau „singur” scoate în evidenţă unitatea completă pe care o între­vedea Pavel.

Chemându-i din diferite naţionalităţi şi rase, Duhul Sfânt îi botează pe oameni într-un singur trup – trupul lui Hristos, biserica. Pe măsură ce ei cresc în Hristos, deosebirile de cultură nu mai sunt deloc un motiv de divizare. Duhul Sfânt dărâmă barierele dintre superiori şi inferiori, bogaţi şi săraci, bărbaţi şi femei. Realizând faptul că înaintea lui Dumnezeu sunt egali cu toţii, ei se respectă unul pe celălalt.

Această unitate funcţionează, de asemenea, la nivelul organizaţiei. Aceasta înseamnă că bisericile locale de pretutindeni sunt egale, chiar dacă unele sunt în situaţia de a primi bani şi misionari din alte ţări. O astfel de unitate spirituală nu cunoaşte ierarhie. Băştinaşii şi misionarii sunt egali înaintea lui Dumnezeu.

Biserica unită are aceeaşi speranţă – „fericita noastră nădejde” a mântuirii, care se va împlini la „arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos” (Tit 2,13). Această speranţă este o sursă de pace şi bucurie şi ne oferă un motiv întemeiat pentru o măr­turie unită (Mat. 24,14). Ea produce transformare, căci „oricine are nădejdea aceasta în El se curăţeşte, după cum El este curat” (1 Ioan 3,3).

Printr-o credinţă comună – credinţa personală în jertfa ispăşitoare a lui Isus Hristos – noi toţi devenim o parte a trupului. Acel unic botez, ce simbolizează moartea şi învierea lui Hristos (Rom. 6,3-6), exprimă în mod desăvârşit această credinţă, dând mărturie despre o unire cu trupul lui Hristos.

În cele din urmă, Scriptura ne învaţă că există un singur Duh, un singur Domn, un… Dumnezeu şi un… Tată. Toate aspectele unităţii bisericii au la bază unitatea Treimii divine. „Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt diferite slujbe, dar este acelaşi Domn; sunt felurite lucruri, dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează totul în toţi” (1 Cor. 12,4-6).

Gradul de unitate. Credincioşii cunosc o unitate a minţii şi a modului de gândire. Să luăm seama la următoarele sfaturi: „Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă facă să aveţi aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii, după pilda lui Hristos Isus; pentru ca toţi împreună, cu o inimă şi o gură, să-L slăviţi pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos” (Rom. 15,5.6). „Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire [judecată]” (1 Cor. 1,10). „Fiţi cu un cuget, trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi” (2 Cor. 13,11).

Biserica lui Dumnezeu, deci, trebuie să manifeste o unitate a simţămintelor, a gândirii şi a faptelor. Înseamnă oare aceasta că membrii trebuie să aibă sentimente, gânduri şi fapte identice? Unitatea biblică implică uniformitate?

Unitate în diversitate. Unitatea biblică nu înseamnă uniformitate. Metafora biblică a corpului omenesc demonstrează faptul că unitatea bisericii există în diversitate.

Corpul are multe organe, toate contribuind la optima lui funcţio­nare. Fiecare îndeplineşte un rol vital, deşi diferit; niciunul nu este nefolositor.

Acelaşi principiu operează şi în biserică. Dumnezeu distribuie darurile Sale „fiecăruia în parte, cum voieşte” (1 Cor. 12,11), creând o sănătoasă diversitate, de pe urma căreia biserica are de câştigat. Nu toţi membrii gândesc la fel şi nici nu sunt calificaţi să aducă la îndeplinire aceeaşi lucrare. Cu toate acestea, toţi acţionează sub conducerea aceluiaşi Duh, zidind biserica prin folosirea la maximum a capacităţilor date de Dumnezeu.

Pentru îndeplinirea misiunii ei, biserica are nevoie de contribuţia tuturor darurilor. Împreună, ele constituie o completă forţă evanghelistică. Succesul bisericii nu depinde de faptul ca fiecare membru să fie la fel, făcând acelaşi lucru pe care îl face orice alt membru, ci, dimpotrivă, depinde de faptul ca toţi membrii să-şi aducă la îndeplinire sarcinile date de Dumnezeu.

În natură, viţa şi mlădiţele ei ne ilustrează unitatea în diversitate. Isus a folosit metafora viţei pentru a ilustra unitatea credinciosului cu Sine (Ioan 15,1-6). Mlădiţele, credincioşii, sunt extensii ale adevăratei Viţe – Hristos. Asemenea fiecărei mlădiţe şi frunze, fiecare creştin se deosebeşte de ceilalţi, dar cu toate acestea, există o unitate, deoa­rece toţi îşi primesc hrana din aceeaşi sursă – Viţa. Mlădiţele viţei sunt separate şi nu se amestecă unele cu altele; cu toate acestea, fiecare mlădiţă va fi în strânsă legătură cu celelalte, dacă sunt le­gate de acelaşi butuc. Toate se hrănesc din aceeaşi sursă, asimilând aceleaşi proprietăţi dătătoare de viaţă.

Tot astfel, unitatea creştină depinde de altoirea în Hristos a membrilor. De la El vine puterea ce vitalizează viaţa creştină. El este izvorul talentului şi al puterii necesare pentru a îndeplini lucrarea bisericii. Legătura cu El modelează gusturile, obiceiurile şi stilul de viaţă ale tuturor creştinilor. Prin El, toţi membrii sunt legaţi unul de altul, uniţi într-o misiune comună. Când membrii rămân în El, atunci egoismul este îndepărtat şi unitatea creştină este realizată, făcându-i în stare să-şi îndeplinească misiunea.

Astfel, deşi în biserică există diferite temperamente, toţi mem­brii lucrează sub un singur Conducător. Deşi există multe daruri, nu este decât un singur Duh. Deşi darurile diferă, interacţiunea lor este armonioasă. „Este acelaşi Dumnezeu care lucrează totul în toţi” (1 Cor. 12,6).

Unitate datorită credinţei. Diversitatea darurilor nu înseamnă totuşi o diversitate de convingeri. În zilele de pe urmă, biserica lui Dumnezeu va fi compusă din oameni care împărtăşesc aceleaşi convingeri bazate pe Evanghelia cea veşnică – viaţa lor fiind caracte­rizată de păzirea poruncilor lui Dumnezeu şi de credinţa lui Isus (Apoc. 14,12). Împreună, ei adresează lumii invitaţia la mântuire.

Cât de importantă este unitatea bisericii?

Unitatea este esenţială pentru biserică. Fără ea, biserica va da greş în împlinirea misiunii sale sfinte.

Unitatea face ca eforturile bisericii să fie eficiente. Într-o lu­me împărţită de diferenţe de păreri şi de conflicte, iubirea şi unita­tea dintre membrii bisericii – cu personalităţi, temperamente şi dispoziţii diferite – dau mărturie în favoarea mesajului bisericii mult mai puternic decât o poate face orice altceva. Această unitate oferă dovezi incontestabile ale legăturii membrilor cu cerul şi ale valabilităţii acreditării lor ca ucenici ai lui Hristos (Ioan 13,35). Unitatea dovedeşte puterea Cuvântului lui Dumnezeu.

Conflictul dintre cei care mărturisesc a fi creştini a stârnit dezgust în cei necredincioşi şi a fost, poate, cel mai mare obstacol în calea acceptării credinţei creştine. Adevărata unitate dintre credincioşi spulberă această atitudine. Ea este o dovadă majoră în faţa lumii, spunea Hristos, că El este Mântuitorul (Ioan 17,23).

Unitatea dovedeşte realitatea împărăţiei lui Dumnezeu. O biserică într-adevăr unită pe pământ dovedeşte că membrii ei sunt consecvenţi în speranţa lor de a trăi împreună în ceruri. Unitatea pe pământ demonstrează realitatea împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu. Pentru aceia care trăiesc în acest fel, se împlineşte textul Scripturii care spune: „Iată ce plăcut şi ce dulce este să locuiască fraţii împreună” (Ps. 133,1).

Unitatea arată puterea bisericii. Unitatea aduce putere, iar lipsa unităţii, slăbiciune. O biserică este, cu adevărat, prosperă şi puternică atunci când membrii ei sunt uniţi cu Hristos şi unul cu altul, lucrând în armonie pentru salvarea lumii. Atunci, şi numai atunci, sunt ei în adevăratul sens „împreună-lucrători [colaboratori] cu Dumnezeu” (1 Cor. 3,9).

Unitatea creştină lansează o provocare lumii noastre din ce în ce mai divizate de un egoism lipsit de iubire. O biserică unită re­pre­zintă soluţia pentru o societate dezbinată de cultură, rasă, sex şi naţiona­litate. O biserică unită va rezista atacurilor satanice. Cu adevărat, puterile întunericului sunt neputincioase împotriva bisericii ai cărei membri se iubesc unii pe alţii, aşa după cum Hristos i-a iubit pe ei.

Efectul plăcut şi binefăcător al unei biserici unite poate fi comparat cu reprezentaţia unei orchestre. În momentele de dinaintea apariţiei dirijorului, în timp ce instrumentiştii îşi acordează instrumentele şi le încălzesc, ei produc o adevărată hărmălaie de sunete. Dar când dirijorul apare, zgomotul acesta haotic se opreşte şi toţi ochii se îndreaptă spre el. Fiecare membru al orchestrei stă pregătit, gata să cânte după cum dirijează el. Urmărindu-l pe dirijor, orchestra dă naştere unei muzici frumoase, armonioase.

„Unitatea trupului lui Hristos înseamnă împletirea instrumentului vieţii mele în marea orchestră a celor chemaţi sub bagheta divinului Dirijor. La semnul Său de începere, urmărind partitura originară a creaţiei, noi avem privilegiul de a executa, pentru omenire, simfonia iubirii lui Dumnezeu.”[1]

Realizarea unităţii

Dacă biserica trebuie să trăiască experienţa unităţii, atunci atât Dumnezeirea, cât şi credincioşii trebuie să participe la realizarea ei. Care este sursa unităţii şi cum poate fi ea realizată? Credinciosul ce rol joacă?

Originea unităţii. Scriptura scoate în evidenţă faptul că unitatea îşi are originea în: (1) puterea Tatălui care ne păzeşte (Ioan 17,11); (2) slava Tatălui, pe care Hristos le-a dat-o urmaşilor Săi (Ioan 17,22) şi (3) prezenţa lui Hristos în cei credincioşi (Ioan 17,23). Duhul Sfânt – „Duhul lui Hristos” în mijlocul trupului lui Hristos – este puterea de coeziune şi prezenţa ce menţine unit fiecare segment.

Asemenea butucului şi spiţelor unei roţi, cu cât membrii bisericii (spiţele) vin mai aproape de Hristos (butucul), cu atât mai aproape vor fi şi unii de alţii. „Secretul adevăratei unităţi în biserică şi în familie nu este diplomaţia, nici capacitatea de administrare, nici un efort supraomenesc de a înfrânge dificultăţile – deşi sunt multe de făcut în privinţa aceasta –, ci unirea cu Hristos.”[2]

Duhul Sfânt ca agent unificator. Ca „Duh al lui Hristos” şi „Duh al adevărului”, Duhul Sfânt aduce unire.

1. Punctul central al unităţii. Când Duhul intră în cei credincioşi, El îi face să treacă peste prejudecăţile omeneşti legate de cultură, rasă, sex, culoare, naţionalitate şi stare socială (vezi Gal. 3,26-28). El realizează acest lucru aducându-L pe Hristos în inima credinciosului. Aceia în care El locuieşte vor avea privirile fixate asupra lui Isus, şi nu asupra lor. Unirea lor cu Hristos duce la formarea legăturii strânse între ei – rod al locuirii lăuntrice a Duhului. Atunci, diferenţele dintre ei se vor estompa şi ei se vor uni în lucrarea de a-L glorifica pe Isus.

2. Rolul darurilor spirituale în realizarea unităţii. Cât de realizabilă este ţinta unităţii bisericii? Când Şi-a început lucrarea de mijlocire la dreapta Tatălui Său, în ceruri, Hristos a garantat faptul că obiectivul de a avea un popor unit nu era o iluzie. Prin Duhul Sfânt, El a oferit daruri speciale, destinate în mod deosebit formării în mijlocul credincioşilor a „unităţii credinţei”.
Discutând despre aceste daruri, Pavel spunea că Domnul Hristos „i-a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători”. Aceste daruri au fost oferite bisericii „pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Ef. 4,11-13).

Aceste daruri unice sunt menite să dezvolte „unirea Duhului” în „unirea credinţei” (Ef. 4,3.13), pentru ca cei credincioşi să fie maturi şi statornici, astfel încât „să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire” (Ef. 4,14; vezi şi cap. 17 al cărţii de faţă).

Prin aceste daruri, credincioşii rostesc adevărul cu dragoste şi cresc în Hristos – Capul bisericii –, dezvoltând o unitate dinamică a dragostei. În Hristos, spunea Pavel, „tot trupul, bine închegat şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste” (Ef. 4,16).

3. Baza unităţii. Pentru a împlini promisiunea făcută de Hristos, Duhul Sfânt lucrează ca Duh al adevărului (Ioan 15,26). Sarcina Sa este aceea de a-i călăuzi pe cei credincioşi în tot adevărul (Ioan 16,13). Este clar, deci, că baza unităţii este adevărul ce Îl are în centru pe Isus Hristos.
Misiunea Duhului este aceea de a-i călăuzi pe credincioşi în adevăr, aşa cum este el în Isus. Un astfel de studiu are un efect unificator. Cu toate acestea, numai studiul nu este suficient pentru a se realiza adevărata unitate. Comuniunea, darurile spirituale şi iubirea sunt toate foarte importante, dar manifestarea lor plenară este posibilă numai prin Acela care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6). Domnul Hristos S-a rugat: „Sfinţeşte-i prin Ade­vărul Tău, Cuvântul Tău este Adevărul” (Ioan 17,17). Pentru a expe­rimenta unitatea, cei credincioşi trebuie să primească lumina aşa cum luminează ea din Cuvânt.

Când adevărul, aşa cum este el în Isus, va pătrunde în inimă, el va înnobila, va înălţa şi va purifica viaţa, eliminând toate prejudecăţile şi neînţelegerile.

Noua poruncă a lui Hristos. Asemenea omului, biserica a fost făcută după chipul lui Dumnezeu. După cum fiecare membru al Trinităţii divine are iubire faţă de ceilalţi, tot astfel membrii bisericii trebuie să aibă iubire unii faţă de alţii. Hristos le-a poruncit credincioşilor să-şi demonstreze iubirea faţă de Dumnezeu iubindu-i pe semenii lor aşa cum se iubesc pe ei înşişi (Mat. 22,39).

Domnul Isus Însuşi, pe Golgota, a făcut demonstraţia supremă a acestui principiu al iubirii. Chiar înainte de moarte, El a lărgit porunca pe care o rostise mai devreme, dându-le ucenicilor o nouă poruncă: „Să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu” (Ioan 15,12; conf. 13,34). Era ca şi când le-ar fi spus: „Nu vă cer să vă luptaţi pentru drepturile voastre, să vă asiguraţi că primiţi ceea ce vi se cuvine şi, dacă nu, să acţionaţi în judecată. Vă cer să vă dezveliţi spatele pentru a fi biciuiţi, să întoarceţi şi obrazul celălalt, să suportaţi acuzaţia falsă, batjocura, derâderea, să fiţi răniţi, zdrobiţi, răstigniţi pe o cruce şi înmormântaţi, dacă de asta e nevoie ca să-i iubiţi pe alţii. Pentru că aceasta înseamnă a-i iubi pe alţii aşa cum vă iubesc Eu.”

1. Imposibila posibilitate. Cum putem iubi aşa cum a iubit Hristos? E imposibil. Hristos a cerut imposibilul, dar El poate realiza imposibilul. El a promis: „Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12,32). Unitatea în trupul lui Hristos este legată de întrupare – deoarece unirea credincioşilor cu Dumnezeu s-a realizat prin Cuvântul ce a devenit trup. Ea este, de asemenea, legată de relaţii – deoarece unitatea se realizează datorită rădăcinilor comune în Butucul Viţei. Şi, în cele din urmă, unitatea are la bază crucea – iubirea Golgotei răsărind înăuntrul credincioşilor.

2. Unitatea la cruce. Unitatea bisericii se realizează la cruce. Numai atunci când ne dăm seama că noi nu iubim şi nu putem să iubim aşa cum a iubit Isus, ne recunoaştem nevoia după prezenţa Lui statornică şi Îl credem atunci când spune: „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,5). La cruce, noi ne dăm seama de faptul că El a murit nu numai pentru noi, ci pentru orice om de pe pământ. Aceasta înseamnă că El i-a iubit pe toţi oamenii, de toate naţionalităţile, rasele, culorile şi clasele sociale. El iubeşte în mod egal, indiferent de deosebirile ce pot exista. De aceea, unitatea îşi are rădăcina în Dumnezeu. Viziunea umană îngustă tinde să-i despartă pe oameni. Crucea răzbate prin orbirea omenească şi le pune oamenilor eticheta cu preţul stabilit de Dumnezeu. Aceasta arată că nimeni nu este fără valoare. Toţi oamenii sunt doriţi. Dacă Hristos îi iubeşte, atunci şi noi trebuie să-i iubim.
Când a profetizat că moartea Sa pe cruce îi va atrage pe toţi oamenii la El, Hristos a vrut să spună că atracţia magnetică a fiinţei Sale, zdrobite pe cruce de cea mai mare suferinţă cunoscută vreodată, va aduce unitate în trupul Său, biserica. Vasta prăpastie dintre cer şi noi – prăpastie pe care Hristos a trecut-o – face ca pasul pe care noi îl facem ca să trecem strada sau să traversăm oraşul, pentru a ajunge la un frate, să pară un gest simplu şi uşor.

Calvarul înseamnă a ne „purta sarcinile unii altora” (Gal. 6,2). El a purtat toată povara întregii omeniri, care a zdrobit viaţa Sa, astfel încât să poată să ne dea nouă viaţă şi să ne facă liberi de a ne ajuta unii pe alţii.

Paşi spre unitate. Unitatea nu vine în mod automat. Cei credin­cioşi trebuie să facă paşi pentru a şi-o asigura.

1. Unitatea în familie. Locul ideal pentru exersarea unităţii bisericii este familia (vezi cap. 23 al cărţii de faţă). Dacă învăţăm ce înseamnă conducerea înţeleaptă, bunătatea, amabilitatea, răbdarea şi iubirea, având ca centru crucea, vom fi în stare să aducem aceste principii şi în biserică.

2. Să facem din unitate obiectivul nostru. Nu vom ajunge niciodată la unitate, dacă nu vom depune eforturi conştiente în acest sens. Şi niciodată nu trebuie să ne declarăm mulţumiţi că am dobândit-o în suficientă măsură. Trebuie să ne rugăm zilnic pentru unitate şi să o cultivăm cu grijă.
Trebuie să acţionăm pentru atenuarea diferenţelor dintre noi şi să evităm disputele pentru ceea ce este neesenţial. În loc să ne fixăm asupra a ceea ce ne desparte, noi trebuie să vorbim despre multele şi preţioasele adevăruri asupra cărora suntem de acord. Vorbiţi despre unitate şi rugaţi-vă ca rugăciunea Domnului Hristos să fie împlinită! Făcând astfel, putem realiza unitatea şi armonia dorite de Dumnezeu.

3. Să acţionăm împreună pentru o ţintă comună. Biserica nu va trăi experienţa unităţii până când, acţionând ca un tot organic, nu se va implica în vestirea Evangheliei lui Isus Hristos. O astfel de misiune constituie un exerciţiu ideal pentru dobândirea armoniei. Îi face pe credincioşi să înţeleagă faptul că toţi sunt părţi individuale ale marii familii a lui Dumnezeu şi că fericirea întregului se bazează pe binele fiecărui credincios în parte.
În lucrarea Sa de slujire, Hristos a împletit refacerea sufletului cu refacerea trupului. Şi atunci când i-a trimis pe ucenici în lucrare, El a insistat asupra aceloraşi două aspecte: predicarea şi vindecarea (Luca 9,2; 10,9).

Tot astfel, biserica lui Hristos trebuie să aducă la îndeplinire atât lucrarea de predicare – slujirea Cuvântului –, cât şi lucrarea misionară medicală. Niciuna dintre aceste faze ale lucrării lui Dumnezeu nu trebuie să fie realizată independent sau exclusiv. Ca şi în zilele Domnului Hristos, echilibrul şi colaborarea armonioasă trebuie să caracterizeze misiunea noastră pentru suflete.

Aceia care sunt angrenaţi în diferite faze ale lucrării bisericii trebuie să coopereze în mod strâns, dacă vor să transmită cu putere lumii invitaţia Evangheliei. Metafora corpului arată că fiecare organ, mare sau mic, este important. Cooperarea – şi nu rivalitatea – este planul lui Dumnezeu pentru lucrarea Sa mondială. În acest fel, unitatea înăuntrul trupului lui Hristos devine o demonstrare a iubirii neegoiste a Domnului Hristos, atât de minunat manifestată la cruce.

4. Să adoptăm o perspectivă globală. O biserică nu dă dovadă de adevărată unitate dacă nu este activă în dezvoltarea lucrării lui Dumnezeu în toate zonele pământului. Biserica trebuie să facă tot ce poate spre a evita izolarea naţională, culturală sau regională. Pentru a se realiza unitatea în gândire, scop şi acţiune, credincioşii de dife­rite naţionalităţi trebuie să se contopească şi să slujească împreună.
Biserica trebuie să aibă grijă să nu întreţină interese naţionale separatiste, care ar dăuna efortului ei mondial unit. Conducerea bisericii trebuie să acţioneze în aşa fel încât să păstreze egalitatea şi unitatea, având grijă să nu dezvolte programe sau instituţii în vreo regiune care să fie finanţate în dauna dezvoltării lucrării în alte regiuni ale lumii.

5. Să evităm atitudinile care ne despart. Atitudinea de egoism, mândrie, încredere în sine, superioritate, independenţă, critică, prejudecată, condamnare şi găsirea de greşeli printre credincioşi contribuie la lipsa de unitate în biserică. Adesea, în spatele acestor atitudini se află pierderea iubirii de la început. O nouă privire la darul lui Dumnezeu, în Hristos, la Golgota poate reînnoi iubirea unuia pentru celălalt (1 Ioan 4,9-11). Prin mijlocirea Duhului Sfânt, harul lui Dumnezeu poate nimici aceste surse de dezbinare din inima firească.
Când într-o biserică a Noului Testament s-a ivit o situaţie de dezbinare, Pavel a sfătuit ca biserica să „umble cârmuită de Duhul” (Gal. 5,16). Prin rugăciune continuă, noi trebuie să căutăm călăuzirea Duhului, care ne va conduce la unitate. Umblarea în Duhul produce roadele Duhului – dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor – care sunt un antidot eficient al lipsei de unitate (Gal. 5,22.23).

Iacov se exprimă împotriva unei alte surse de disensiune, şi anume felul în care ne comportăm cu oamenii, ţinând seama de averea sau poziţia lor socială. În cuvinte aspre, el denunţă favoritismul: „Dar dacă aveţi în vedere faţa omului faceţi un păcat şi sunteţi osândiţi de Lege ca nişte călcători de lege” (Iacov 2,9). Pentru că Dumnezeu este imparţial (Fapte 10,34), noi nu trebuie să le acordăm unor membri ai bisericii mai multă cinste sau respect decât altora, datorită poziţiei, averii sau capacităţilor lor. Este normal să îi respectăm, dar nu trebuie să-i considerăm mai importanţi pentru Tatăl ceresc decât este cel mai umil copil al lui Dumnezeu. Cuvintele Domnului Hristos corectează perspectiva noastră: „Ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut” (Mat. 25,40). El este reprezentat de persoana celui mai neînsemnat, ca şi a celui mai binecuvântat dintre membri. Toţi sunt copiii Lui şi, de aceea, sunt de o egală importanţă pentru El.

Aşa cum Domnul nostru, Fiul omului, a devenit frate pentru fie­care fiu şi fiică a lui Adam, tot astfel şi noi, urmaşii Săi, suntem chemaţi să ne îndreptăm, în unitatea Duhului şi a lucrării de salvare, spre fraţii şi surorile noastre din „orice neam, seminţie, limbă şi norod” (Apoc. 14,6).

Prin botez, noi ne mărturisim credinţa în moartea şi învierea lui Isus Hristos şi dăm mărturie privind moartea noastră faţă de păcat şi hotărârea de a duce o viaţă nouă. În acest fel, Îl recunoaştem pe Hristos ca Domn şi Mântuitor, devenim parte din poporul Lui şi suntem primiţi ca membri de către biserica Sa. Botezul este un simbol al unirii noastre cu Hristos, al iertării păcatelor noastre şi al faptului că L-am primit pe Duhul Sfânt. Botezul are loc prin scufundarea în apă şi este con­diţionat de mărturisirea credinţei în Isus şi de dovezi ale po­căinţei de păcat. Este precedat de instruire în adevărurile Sfin­telor Scripturi şi de acceptarea învăţăturilor lor. (Rom. 6,1-6; Col. 2,12.13; Fapte 16,30-33; 22,16; 2,38; Mat. 28,19.20.)

Nyangwira, care trăia în Africa Centrală, nu considera botezul o simplă preferinţă. Timp de mai bine de un an, ea a studiat cu mult zel Biblia. Îşi dorea mult să devină creştină.

Într-o seară, i-a împărtăşit soţului ei din lucrurile pe care le învăţase. Violent şi furios, el a strigat: „Nu vreau o religie ca asta în casa mea şi, dacă mai continui să studiezi, te omor.” Deşi afectată, Nyangwira a continuat să studieze şi nu peste mult timp a fost gata pentru botez.

Înainte de a pleca de acasă pentru serviciul divin de botez, Nyangwira a îngenuncheat cu respect înaintea soţului ei şi i-a spus că urmează să primească botezul. El a pus mâna pe cuţitul cel mare de vânătoare şi a strigat: „Ţi-am spus că nu vreau să fii botezată. În ziua în care te vei boteza, te voi ucide.”

Dar Nyangwira, hotărâtă să-L urmeze pe Domnul, a plecat cu ecourile ameninţărilor soţului ei răsunându-i în urechi.

Înainte de a intra în apă, ea şi-a mărturisit păcatele şi şi-a consacrat viaţa Mântuitorului ei, neştiind dacă nu cumva în ziua aceea va trebui să-şi şi dea viaţa pentru Domnul. Însă pacea i-a cuprins inima în timp ce era botezată.

Când s-a întors acasă, ea i-a adus soţului ei cuţitul.

„Te-ai botezat?” a întrebat el plin de mânie.

„Da”, a răspuns Nyangwira simplu. „Uite cuţitul!”

„Eşti gata să fii omorâtă?”

„Da, sunt!”

Uimit de curajul ei, soţul n-a mai vrut s-o omoare.[1]

Cât de important este botezul?

Este botezul atât de important ca să merite ca cineva să-şi rişte viaţa pentru el? Cere Dumnezeu cu adevărat botezul? Depinde mântuirea de botez?

Exemplul lui Isus. Într-o zi, Domnul Isus a ieşit din atelierul de tâmplărie din Nazaret, Şi-a luat la revedere de la familie şi a plecat la Iordan, unde Ioan, vărul Său, predica. Apropiindu-Se de Ioan, El a cerut să fie botezat. Uimit, Ioan a încercat să-L abată de la hotărârea Lui, spunând: „Eu am nevoie să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?”

„Lasă-Mă acum”, a răspuns Isus, „căci aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit” (Mat. 3,13-15).

Botezul lui Isus i-a conferit pentru totdeauna acestui sacrament[2] aprobarea divină (Mat. 3,13-17.21.25). Botezul este un element al neprihănirii la care putem contribui cu toţii. Dacă Domnul Hristos, Cel fără păcat, a fost botezat, atunci şi noi, cei păcătoşi, trebuie să facem la fel.

Porunca lui Isus. La sfârşitul lucrării Sale de slujire, Hristos le-a poruncit ucenicilor: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit” (Mat. 28,18-20).

Prin această însărcinare, Hristos a arătat clar că El cere botezarea acelora care doresc să intre în biserica Sa – împărăţia Sa spirituală. Când, prin lucrarea ucenicilor, Duhul Sfânt îi determina pe oameni să se pocăiască şi să-L accepte pe Isus ca Mântuitor personal, aceştia trebuiau să fie botezaţi în numele Treimii divine. Botezul lor avea să demonstreze că ei intraseră într-o legătură personală cu Hristos şi se angajau să trăiască în armonie cu principiile împărăţiei harului Său. Hristos Şi-a încheiat porunca de a boteza, cu asigurarea: „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.”

După înălţarea la cer a Domnului Hristos, apostolii au făcut cunoscută necesitatea şi urgenţa botezului (Fapte 2,38; 10,48; 22,16). Ca răspuns, mulţimi au fost botezate, formând biserica Noului Testament (Fapte 2,41.47; 8,12), acceptând autoritatea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt.

Botezul şi mântuirea. Hristos a predicat astfel: „Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit” (Marcu 16,16). În biserica apostolică, botezul urma în mod natural acceptării lui Hristos. Era o confirmare a credinţei noului creştin (Fapte 8,12; 16,30-34).

Petru a folosit experienţa lui Noe din timpul Potopului pentru a ilustra legătura dintre botez şi mântuire. În perioada antediluviană, păcatul ajunsese la astfel de proporţii, încât, prin Noe, Dumnezeu a avertizat lumea să se pocăiască sau, de nu, va fi nimicită. Numai opt persoane au crezut, au intrat în corabie şi „au fost scăpate prin apă”. „Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi”, spunea Petru, „şi anume botezul, care nu este o curăţare de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos” (1 Petru 3,20.21).

Petru a explicat astfel că noi suntem mântuiţi prin botez, aşa cum Noe şi familia sa au fost salvaţi prin apă. Desigur că Dumnezeu, şi nu apele Potopului, l-a salvat pe Noe. Tot la fel, sângele lui Hristos, şi nu apa botezului, îndepărtează păcatul de cel credincios. „Dar bote­zul, asemenea ascultării [lui Noe] de a intra în corabie, este ’reacţia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu’. Când omul, prin puterea lui Dumnezeu, are această reacţie, mântuirea oferită ’prin învierea lui Isus’ intră în vigoare.”[3]

Cu toate acestea, deşi este legat în mod vital de mântuire, bo­tezul nu garantează mântuirea.[4] Pavel a considerat experienţa exo­dului poporului Israel ca fiind o reprezentare simbolică a botezului.[5] ”Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au fost sub nor, toţi au trecut prin mare, toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise; toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească!” Scufundaţi în apă – adică norul de deasupra şi apa de pe toate părţile –, israeliţii au fost în mod simbolic botezaţi în timp ce traversau Marea Roşie. Totuşi, în ciuda acestei experienţe, „cei mai mulţi dintre ei n-au fost plăcuţi lui Dumnezeu” (1 Cor. 10,1-5). Tot la fel şi astăzi, botezul nu asigură în mod automat mântuirea. Experienţa lui Israel a fost scrisă pentru „învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor. Astfel dar, cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă” (1 Corinteni 10,11.12).

„Un singur botez”

Administrarea botezului diferă în lumea creştină. Unii folosesc imersiunea, sau scufundarea, alţii aspersiunea, sau stropirea, iar alţii turnarea sau vărsarea apei. O caracteristică a unităţii pe care Duhul o aduce în biserica lui Dumnezeu este practicarea „unui singur botez” (Ef. 4,5).[6] Ce spune Biblia despre semnificaţia termenului „a boteza” – despre practica în sine şi despre semnificaţia lui spirituală?

Sensul cuvântului „botez”. Cuvântul „botez” vine de la verbul grecesc baptizo, care implică imersiunea, deoarece derivă din verbul bapto, însemnând „a afunda în sau sub”.[7] Când verbul „a boteza” se referă la botezul cu apă, include şi ideea de imersiune sau cufundare a unei persoane sub apă.[8]

În Noul Testament, verbul „a boteza” este folosit cu referire (1) la botezul cu apă (Mat. 3,6; Marcu 1,9; Fapte 2,41); (2) ca o metaforă a suferinţelor şi morţii lui Hristos (Mat. 20,22.23; Marcu 10,38.39; Luca 10,50); (3) la venirea Duhului Sfânt (Mat. 3,11; Marcu 1,8; Luca 3,16; Ioan 1,33; Fapte 1,5; 11,16) şi (4) la abluţiuni sau spălarea rituală a mâinilor (Marcu 7,3.4; Luca 11,38). Acest al patrulea sens denotă spălarea pentru curăţarea de impurităţile ceremoniale şi nu legitimează botezul prin turnarea apei.[9] Scriptura foloseşte substantivul „botez” atât pentru botezul cu apă, cât şi pentru moartea lui Hristos (Mat. 3,7; 20,22).

K. Howard observă că Noul Testament nu oferă „nicio dovadă a faptului că botezul prin stropire a fost vreodată o practică apostolică, dar, într-adevăr, există dovezi că această practică a fost introdusă mai târziu.”[10]

Botezul în Noul Testament. Cazurile amintite în Noul Testament privind botezul cu apă implică scufundarea. Citim că Ioan boteza în râul Iordan (Mat. 3,6; Marcu 1,5) şi „în Enon, aproape de Salim, pentru că acolo erau multe ape” (Ioan 3,23). Numai scufundarea cerea „multe ape”.

Ioan L-a scufundat pe Isus. El L-a botezat pe Isus „în Iordan” şi, după botez, Isus „a ieşit… din apă” (Marcu 1,9.10; Mat. 3,16).[11]

Biserica apostolică a botezat, de asemenea, prin scufundare. Când Filip, evanghelistul, l-a botezat pe eunucul etiopian, „s-au pogorât amândoi în apă” şi „au ieşit afară din apă” (Fapte 8,38.39).

Botezul în istorie. Înainte de era creştină, iudeii îi botezau pe prozeliţii lor prin scufundare. Esenienii de la Qumran au urmat practica scufundării atât pentru membri, cât şi pentru convertiţi.[12]

Dovezile din picturile din catacombe şi biserici, din mozaicurile de pe pardoseli, ziduri sau tavane, din sculpturi şi din ilustraţiile conţinu­te de exemplare străvechi ale Noului Testament dau mărturie cu priso­sinţă despre scufundare, ca fiind modul normal de botezare în biserica creştină, în perioada primelor 10-14 secole.[13] Baptisteriile din vechile catedrale, biserici şi ruine din nordul Africii, Turcia, Italia, Franţa şi din alte locuri dau încă mărturie despre vechimea acestei practici.[14]

Semnificaţia botezului

Semnificaţia botezului este strâns legată de modul în care se realizează botezul. Alfred Plumer spunea: „Numai când botezul este administrat prin scufundare, este văzută deplina lui semnificaţie.”[15]

Simbol al morţii şi învierii lui Hristos. După cum „a fi acoperit de ape” simbolizează necazuri şi suferinţe copleşitoare (Ps. 42,7; 69,2; 124,4.5), tot astfel, scufundarea Domnului Isus în apa botezului este un simbol profetic al suferinţelor, morţii şi îngropării Sale (Marcu 10,38; Luca 12,50), iar ieşirea din apa botezului vorbeşte despre învierea Sa (Rom. 6,3-5).

Botezul n-ar fi avut nicio semnificaţie ca simbol al suferinţelor lui Hristos, „dacă biserica apostolică ar fi practicat un alt fel de botez decât acela prin scufundare”. De aceea, „cel mai puternic argument în favoarea botezului prin scufundare este un argument teologic”.[16]

Simbol al morţii faţă de păcat şi al vieţii pentru Dumnezeu. Prin botez, credincioşii împărtăşesc experienţa suferinţelor trăite de Domnul nostru. Pavel spune: „Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos am fost botezaţi în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă” (Rom. 6,3.4).

Legătura strânsă a credincioşilor cu Hristos este exprimată prin cuvinte ca: „botezaţi în Hristos”, „botezaţi în moartea Lui” şi „prin bote­zul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El”. Howard notează: „Prin actul simbolic al botezului, credinciosul păşeşte în moar­tea lui Hristos şi, într-un sens real, acea moarte devine moartea sa; apoi el păşeşte în învierea lui Hristos, astfel că acea înviere devine învierea sa.”[17] Ce înseamnă intrarea credinciosului în suferinţele Domnului?

1. Mort faţă de păcat. Prin botez, credincioşii au fost făcuţi „una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui” (Rom. 6,5) şi au fost „răstigni[ţi] împreună cu Hristos” (Gal. 2,20). Aceasta înseamnă că „omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului. Căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat” (Rom. 6,6-8).
Credincioşii au renunţat la vechiul lor mod de viaţă. Ei sunt morţi faţă de păcat şi, prin aceasta, confirmă că „cele vechi s-au dus” (2 Cor. 5,17) şi că viaţa lor este ascunsă, cu Hristos, în Dumnezeu. Bote­zul simbolizează crucificarea vieţii vechi. Nu este numai o moarte, ci şi o îngropare. Noi suntem „îngropaţi împreună cu El, prin botez” (Col. 2,12). Îngroparea urmează după moartea unei persoane şi, tot la fel, atunci când credinciosul coboară în mormântul apei, viaţa cea veche, care a murit când el L-a primit pe Hristos, este acum înmormântată.

Prin botez, credincioşii renunţă la lume. În ascultare de porunca: „Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul. Nu vă atingeţi de ce este necurat” (2 Cor. 6,17), candidaţii fac public faptul că renunţă la slujirea lui Satana şi Îl primesc pe Isus în viaţa lor.

În biserica apostolică, apelul la pocăinţă cuprindea apelul la botez (Fapte 2,38). Astfel că botezul marchează, de asemenea, adevărata pocăinţă. Credincioşii mor faţă de călcarea legii şi obţin iertarea de păcat prin sângele purificator al lui Isus Hristos. Ceremonia baptismală este o demonstrare a unei purificări interioare – îndepărtarea păcatelor ce au fost mărturisite.

2. Viu pentru Dumnezeu. Puterea învierii lui Dumnezeu vine să acţioneze în viaţa noastră. Ea ne face în stare să ducem o viaţă nouă (Rom. 6,4) – morţi faţă de păcat, dar „vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 6,11). Noi dăm astfel mărturie că singura speranţă pentru dobândirea unei vieţi de biruinţă asupra naturii vechi stă în harul Domnului cel înviat, care ne pune la dispoziţie o nouă viaţă spirituală, prin puterea stimulatoare a Duhului Sfânt. Această viaţă nouă ne ridică la un nivel mai înalt al experienţei umane, dându-ne noi valori, noi aspiraţii şi dorinţe, care se concentrează toate pe consacrarea deplină faţă de Isus Hristos. Noi suntem ucenici ai Mântuitorului, şi botezul este semnul uceniciei noastre.

Simbol al relaţiei de legământ. În timpurile Vechiului Testament, circumcizia marca relaţia de legământ dintre Dumnezeu şi Avraam (Gen. 17,1-7).

Legământul avraamic avea atât aspect spiritual, cât şi naţional. Circumcizia era un semn al identităţii naţionale. Avraam însuşi şi toţi cei de parte bărbătească din familia lui, la vârsta de 8 zile sau mai târziu, aveau să fie circumcişi (Gen. 17,10-14; 25-27). Orice om de parte bărbătească necircumcis trebuia să fie „nimicit” din poporul lui Dumnezeu, pentru că a călcat legământul (Gen. 17,14).

Faptul că legământul a fost făcut între Dumnezeu şi Avraam, ca adult, demonstrează dimensiunea spirituală a legământului. Circumcizia lui Avraam a simbolizat şi a confirmat experienţa lui anterioară a îndreptăţirii prin credinţă. Circumcizia sa a fost „o pecete a acelei neprihăniri pe care o căpătase prin credinţă când era netăiat-împrejur” (Rom. 4,11).

Dar numai circumcizia nu garanta intrarea în adevărata dimensiune spirituală a legământului. În repetate rânduri, cei care au vorbit din partea lui Dumnezeu au avertizat că orice lucru inferior circumciziei spirituale nu va fi de ajuns. „Să vă tăiaţi dar inima împrejur şi să nu vă mai înţepeniţi gâtul” (Deut. 10,16; 30,6; Ier. 4,4). Cei „netăiaţi-împrejur cu inima” aveau să fie pedepsiţi împreună cu neamurile (Ier. 9,25.26).

Când iudeii L-au respins pe Isus ca Mesia, ei au rupt relaţia de legământ cu Dumnezeu, punând cu aceasta capăt statutului lor special de popor ales (Dan. 9,24-27; vezi şi cap. 4 al cărţii de faţă). Deşi legământul lui Dumnezeu şi promisiunile Sale au rămas aceleaşi, El a ales un alt popor. Israelul spiritual a înlocuit naţiunea iudaică (Gal. 3,27-29; 6,15.16).

Moartea Domnului Hristos a ratificat noul legământ. Oamenii au intrat în acest legământ prin circumcizia spirituală – un răspuns al credinţei la moartea ispăşitoare a Domnului Isus. Creştinii au „Evanghelia pentru cei netăiaţi-împrejur” (Gal. 2,7). Noul legământ cere o „credinţă lăuntrică”, şi nu „un ritual exterior” din partea celor care urmează să aparţină Israelului spiritual. Un evreu poate fi evreu prin naştere, dar un creştin nu poate fi creştin decât prin naşterea din nou. „Căci în Isus Hristos, nici tăierea-împrejur, nici netăierea-împrejur n-au vreun preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste” (Gal. 5,6). Ceea ce are valoare este „tăierea-împrejur a inimii, în duh” (Rom. 2,28.29).

Botezul, semnul legăturii mântuitoare cu Isus, este această circumcizie spirituală. „În El aţi fost tăiaţi-împrejur, nu cu o tăiere-împrejur făcută de mână, ci cu tăierea-împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti, fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez, şi înviaţi în El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi” (Col. 2,11.12).

’Firea pământească’ fiind îndepărtată, prin tăierea-împrejur spi­rituală realizată de Isus, cel botezat acum ’se îmbracă cu Hristos’ şi intră în relaţia de legământ cu Isus. Ca rezultat, el este îndreptăţit să primească împlinirea făgăduinţelor legământului.”[18] „Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos v-aţi îmbrăcat cu Hristos… şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi sămânţa lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă” (Gal. 3,27-29). Aceia care au intrat în această relaţie de legământ se bucură de asigurarea dată de Dumnezeu: „Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu” (Ier. 31,33).

Simbol al consacrării în slujba lui Hristos. La botez, Isus a primit o revărsare deosebită a Duhului Sfânt, semnificând ungerea sau consacrarea Sa pentru misiunea pe care I-a dat-o Tatăl (Mat. 3,13-17; Fapte 10,38). Experienţa Lui denotă faptul că botezul cu apă şi botezul cu Duhul Sfânt aparţin aceleiaşi experienţe, că botezul fără primirea Duhului Sfânt este incomplet.

În biserica apostolică, revărsarea Duhului Sfânt urma, în general, după botezul cu apă. Tot astfel şi astăzi, când suntem botezaţi în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, noi suntem închinaţi, suntem consacraţi şi uniţi cu cele trei mari Puteri ale cerului, pentru vestirea Evangheliei veşnice.

Duhul Sfânt ne pregăteşte pentru această lucrare de slujire prin curăţarea inimilor noastre de păcat. Ioan declară că Isus „vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc” (Mat. 3,11). Isaia exprimă faptul că Dumnezeu Îşi va curăţa poporul de orice necurăţie, „cu duhul judecăţii şi cu du­hul nimicirii” (Is. 4,4). Eu voi „topi zgura”, spunea Dumnezeu, şi „toate părticelele de plumb le voi depărta de tine” (Is. 1,25). Dumnezeu „este un foc mistuitor” pentru păcat (Evr. 12,29). Duhul Sfânt va purifica viaţa tuturor acelora care se supun Lui, mistuind toate păcatele lor.

Apoi Duhul Sfânt le va pune la dispoziţie darurile Sale. Acestea sunt „o înzestrare divină specială, dată cu ocazia botezului, pentru a-l face în stare pe credincios să slujească bisericii şi acelora care nu L-au primit încă pe Isus Hristos”.[19] Botezul cu Duhul Sfânt i-a dat bisericii apostolice puterea de a da mărturie (Fapte 1,5.8) şi numai un asemenea botez va face biserica în stare să-şi împlinească misiunea de a vesti Evanghelia cea veşnică a împărăţiei (Mat. 24,14; Apoc. 14,6).

Simbol al intrării în biserică. Ca semn al regenerării sau al naşterii din nou a unei persoane (Ioan 3,3.5), botezul marchează şi intrarea în împărăţia spirituală a lui Hristos.[20] Deoarece îl uneşte pe credinciosul cel nou cu Hristos, botezul îndeplineşte totdeauna rolul de uşă pentru biserică. Prin botez, Domnul adaugă noi ucenici la corpul credincioşilor – trupul Său, biserica (Fapte 2,41.47; 1 Cor. 12,13). Astfel ei devin membri ai familiei lui Dumnezeu. Nimeni nu poate fi botezat fără să se alăture familiei bisericii.

Condiţii pentru botez [21]

Credinţa. O condiţie în vederea botezului este credinţa în jertfa ispăşitoare a lui Isus, ca singur mijloc de mântuire din păcat. Hristos spunea: „Cine crede şi se va boteza, va fi mântuit” (Marcu 16,16). În biserica apostolică erau botezaţi numai aceia care credeau în Evanghelie (Fapte 8,12.36.37; 18,8).

Deoarece „credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu” (Rom. 10,17), instruirea este o parte esenţială a pregătirii în vederea botezului. Marea trimitere rostită de Hristos confirmă importanţa unei astfel de instruiri. „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mat. 28,19.20). A deveni ucenic, sau discipol, cere o instruire amănunţită.

Pocăinţa. „Pocăiţi-vă”, a spus Petru, „şi fiecare din voi să fie bo­tezat” (Fapte 2,38). Instruirea din Cuvântul lui Dumnezeu are drept urmare nu numai credinţă, ci şi pocăinţă şi convertire. Ca răspuns la chemarea lui Dumnezeu, oamenii văd starea lor căzută, îşi mărturisesc păcătoşenia, se supun lui Dumnezeu, se pocăiesc de păcatele lor, acceptă jertfa ispăşitoare a lui Hristos şi se consacră unei noi vieţi cu El. Fără convertire, ei nu pot avea comuniune cu Isus Hristos. Numai prin pocăinţă ei pot să trăiască experienţa morţii faţă de păcat – o cerinţă pentru botez.

Roadele pocăinţei. Aceia care doresc să primească botezul trebuie să-şi declare public credinţa şi să trăiască experienţa pocăinţei. Dar, dacă nu aduc şi „roade vrednice de pocăinţă” (Mat. 3,8), ei nu au întrunit condiţiile biblice pentru botez. Viaţa lor trebuie să demons­treze ataşamentul faţă de adevăr, aşa cum este el în Isus, şi să exprime iubirea lor pentru Dumnezeu, prin ascultarea de poruncile Sale. În pregătirea pentru botez, ei trebuie să renunţe la concepţiile şi practicile lor greşite. Roadele Duhului vizibile în viaţa lor vor dovedi faptul că Domnul locuieşte în ei şi ei, în Domnul (Ioan 15,1-8). Dacă nu dau aceste dovezi în legătura lor cu Hristos, ei nu sunt încă gata să se alăture bisericii.[22]

Examinarea candidaţilor. A deveni membru al bisericii presupune un act spiritual – nu este numai înscrierea numelui într-un re­gistru. Aceia care aduc la îndeplinire botezul au responsabilitatea de a decide privind nivelul de pregătire a candidatului pentru botez. Ei trebuie să se asigure de faptul că cel ce solicită botezul înţelege principiile pe care le are biserica şi manifestă semnele naşterii din nou şi ale unei experienţe pline de bucurie în Isus.[23]

Cu toate acestea, ei ar trebui să fie foarte atenţi să nu judece motivele acelora care cer botezul. „Când o persoană se prezintă drept candidat la calitatea de membru al bisericii, noi trebuie să analizăm roadele vieţii sale şi să lăsăm asupra lui răspunderea motivelor pe care le are.”[24]

Unii au fost îngropaţi de vii în apa botezului. Eul n-a murit. Aceştia n-au primit o viaţă nouă în Hristos. Cei care s-au alăturat bisericii în felul acesta au adus cu ei seminţele slăbiciunii şi apostaziei. Influenţa lor „nesfinţită” produce confuzie în mintea unora din interiorul şi din afara bisericii şi pune în pericol misiunea ei.

Să fie botezaţi sugarii şi copiii? Botezul aduce în biserică noi credincioşi în virtutea naşterii din nou. Convertirea lor i-a calificat pe aceştia pentru botez şi pentru calitatea de membru al bisericii. Integrarea lor în biserică are loc la „naşterea din nou”, şi nu la „naşterea pruncului”. De aceea, credincioşii erau botezaţi „atât bărbaţi, cât şi femei” (Fapte 8,12.13.29-38; 9,17.18; 1 Cor. 1,14). „Nicăieri în Noul Testa­ment”, admite Karl Barth, „nu este permisă şi nici poruncită botezarea pruncilor.”[25] G. R. Beasley-Murray mărturiseşte: „M-am vă­zut în situaţia de a nu putea recunoaşte în botezul pruncilor bo­tezul bisericii Noului Testament.”[26]

Pentru că sugarii şi copiii mici nu pot trăi experienţa convertirii, ei nu pot fi apţi pentru a fi botezaţi. Înseamnă oare aceasta că ei sunt excluşi din comunitatea noului legământ? Sigur că nu! Isus nu i-a exclus din împărăţia harului Său. „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi”, a spus El, „căci împărăţia cerurilor este a celor ca ei”, apoi Şi-a pus mâinile peste ei (Mat. 19,14.15). Părinţii credincioşi îndeplinesc un rol vital în călăuzirea copiilor lor spre o relaţie cu Hristos, relaţie care, în cele din urmă, îi va duce la botez.

Reacţia pozitivă a lui Isus faţă de mamele care şi-au adus copiii la El ca să fie binecuvântaţi a dat loc practicii dedicării copiilor. Pentru acest serviciu religios, părinţii îşi aduc copiii într-o biserică locală, pentru a fi prezentaţi şi dedicaţi, sau consacraţi, lui Dumnezeu.

La ce vârstă poate cineva să fie gata pentru botez? Persoanele pot fi botezate dacă: (1) sunt destul de în vârstă ca să înţeleagă sem­ni­ficaţia botezului, (2) s-au predat lui Hristos şi sunt convertite, (3) înţeleg principiile fundamentale ale creştinismului şi (4) înţe­leg importanţa calităţii de membru. Mântuirea este în pericol numai atunci când omul a ajuns la vârsta când este răspunzător de hotărârile lui şi respinge influenţa Duhului Sfânt.

Pentru că oamenii diferă unii de alţii în ceea ce priveşte maturitatea spirituală la o vârstă dată, unii sunt pregătiţi pentru botez la o vârstă mai mică decât alţii. Astfel că nu putem stabili o vârstă minimă pentru botez. Când părinţii consimt la botezul copiilor lor la o vârstă mai mică, ei trebuie să accepte responsabilitatea pentru creşterea lor spirituală şi dezvoltarea caracterului.

Rodul botezului

Cel mai însemnat rod pe care îl aduce botezul este o viaţă trăită pentru Hristos. Ţintele şi aspiraţiile se concentrează asupra lui Hristos, şi nu asupra sinelui. „Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ” (Col. 3,1.2). Botezul nu înseamnă atingerea celui mai înalt pisc posibil pentru creştini. Pe măsură ce creştem spiritual, noi dobândim calităţi creştine ce trebuie folosite în slujirea altora, în cadrul pla­nu­lui lui Dumnezeu de dezvoltare: „Harul şi pacea să vă fie înmul­ţite prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Hristos” (2 Petru 1,2). Atâta vreme cât rămânem credincioşi legământului botezului nostru, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – în al căror nume am fost botezaţi – garantează faptul că vom avea acces la puterea divină, care să ne ajute în orice situaţii de criză cu care putem fi confruntaţi în viaţa de după botez.

Al doilea rod este o viaţă trăită pentru biserica lui Hristos. Noi nu mai suntem persoane izolate, ci am devenit membri ai bisericii lui Hristos. Ca pietre vii, formăm templul lui Dumnezeu (1 Petru 2,2-5). Menţinem o legătură deosebită cu Hristos, capul bisericii, de la care primim zilnic har pentru creştere şi dezvoltare în dragoste (Ef. 4,16). Ne asumăm răspunderi în cadrul comunităţii legământului, ai cărei membri sunt responsabili pentru noii botezaţi (1 Cor. 12,12-26). Pentru binele lor, ca şi pentru acela al bisericii, aceşti noi membri trebuie să fie implicaţi într-o viaţă de închinare, de rugăciune şi de slujire din iubire (Ef. 4,12).

Rodul final este o viaţă trăită în şi pentru lume. Este adevărat că noi, care am fost botezaţi, suntem cetăţeni ai cerului (Fil. 3,20), dar am fost chemaţi afară din lume pentru a fi instruiţi în cadrul corpului lui Hristos, ca apoi să ne întoarcem în mijlocul lumii ca slujitori, participând la lucrarea de slujire a lui Hristos. Adevăraţii ucenici nu se vor retrage din lume în biserică; noi suntem născuţi în împărăţia lui Hristos ca misionari. Credincioşia faţă de legământul nostru baptismal presupune conducerea altora în împărăţia harului.[27]

Astăzi, Dumnezeu aşteaptă cu ardoare ca noi să beneficiem de viaţa împlinită pe care El ne-a pus-o la dispoziţie. „Şi acum ce ză­bo­veşti? Scoală-te, primeşte botezul şi fii spălat de păcatele tale, che­mând Numele Domnului” (Fapte 22,16).

Ritualul Cinei Domnului este împărtăşirea cu simbolurile trupului şi sângelui lui Isus, ca o expresie a credinţei în El, Domnul şi Mântuitorul nostru. În această experienţă a comuniunii, Hristos este prezent pentru a Se întâlni cu poporul Său şi a-l întări. Participând cu bucurie, noi vestim moar­tea Domnului până ce El va reveni. Pregătirea pentru Sfânta Cină presupune cercetare de sine, pocăinţă şi mărturisire. Învăţătorul a rânduit serviciul spălării picioare­lor ca un simbol al unei purificări reînnoite, o expresie a dispoziţiei de a ne sluji unul altuia în umilinţă, asemenea lui Hristos, şi de a ne uni inimile în dragoste. Serviciul Cinei este deschis tuturor celor care cred în Hristos, împlinind condițiile pocăinței și ale ritualului spălării picioarelor (1 Cor. 10,16.17; 11,23-30; Mat. 26,17-30; Apoc. 3,20; Ioan 6,48-63; 13,1-17)

Cu picioarele prăfuite, ei au ajuns în camera de sus pentru a sărbători Paştele. Cineva adusese un urcior cu apă, un lighean şi un ştergar pentru obişnuita spălare a picioarelor, dar nimeni nu voia să facă treaba unui servitor.

Conştient de apropiata Lui moarte, Isus a spus cu tristeţe: „Am dorit mult să mănânc Paştele acestea cu voi înainte de patima Mea; căci vă spun că de acum încolo, nu le voi mai mânca, până la împlinirea lor în împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 22,15.16).

Spiritul de invidie pe care ucenicii îl alimentaseră între ei i-a umplut inima lui Isus cu tristeţe. El a înţeles că ei încă se certau cu privire la cine va fi cel mai mare în împărăţia lui Isus (Luca 22,24; Mat. 18,1; 20,21). Manevrele pentru un loc de frunte, mândria şi înălţarea de sine au fost acelea care i-au împiedicat pe ucenici să se umilească, să ia locul unui rob şi să spele picioarele celorlalţi. Aveau ei să înveţe vreodată că, în împărăţia lui Dumnezeu, adevărata măreţie se manifestă prin umilinţă şi slujire din iubire?

„În timpul cinei” (Ioan 13,2.4),[1] Isus S-a ridicat liniştit, a luat ştergarul, a turnat apă într-un lighean, a îngenuncheat şi a început să spele picioarele ucenicilor. Învăţătorul a făcut lucrarea unui slujitor. Înţelegând mustrarea nerostită, ucenicii s-au umplut de ruşine. După ce a terminat, S-a întors la locul Lui şi le-a zis: „Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu. Adevărat, adevărat vă spun că robul nu este mai mare decât cel ce l-a trimis. Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi” (Ioan 13,14-17).

La încheierea acelei mese comemorative de Paște, Isus a instituit Cina Domnului sau Sfânta Cină, ca memorial al marelui Său sacrificiu. Luând azima de Paşte, „El a binecuvântat (= a rostit rugăciunea de mulțumire), a frânt-o şi a dat-o ucenicilor”, zicând: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea.” Apoi a luat paharul plin cu rodul viței şi „li l-a dat zicând: ‘Beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor.’” „Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea, ori de câte ori veţi bea din el. Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până va veni El” (Mat. 26,26-28; 1 Cor. 11,24-26; 10,16).

Ritualul Sfintei Cine se mai numește serviciul divin al comuniunii (împărtășirii) sau euharistia (= mulțumirea, Lc. 22:19; 1Cor. 11:24). Domnul Hristos a instituit ritualul spălării picioarelor și ritualul Cinei Domnului pentru a ne ajuta să intrăm într-o tainică părtăşie cu El.

Ritualul spălării picioarelor

Tradiţia cerea ca, sărbătorind Paştele, familiile iudeilor să scoată din casele lor tot aluatul – care simboliza păcatul – înainte de prima zi a Săptămânii Azimilor (Exod 12,15.19.20). În felul acesta, credincioşii trebuiau să-şi mărturisească şi să se pocăiască de toate păcatele, inclusiv de mândrie, rivalitate, gelozie, resentimente şi egoism, înainte de a avea atitudinea corespunzătoare comuniunii cu Domnul Hristos la cel mai profund nivel.

În acest scop, Domnul Hristos a instituit ritualul spălării picioarelor. El nu numai că a dat un exemplu, ci a şi declarat că şi ei trebuiau să facă la fel şi le-a promis o binecuvântare: „Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi” (Ioan 13,17). Această rânduială, care precede Cina Domnului, împlineşte porunca dată ca toţi să se cerceteze pe ei înşişi, ca nu cumva să ia parte la această masă „în chip nevrednic” (1 Cor. 11,27-29).

Semnificaţia ritualului. Acest ritual exprimă ceva atât despre misiunea Domnului Hristos, cât şi despre experienţa participanţilor.

1. Un monument comemorativ al condescendenţei Domnului Hristos. Ritualul spălării picioarelor comemorează umilinţa Domnului Hristos, manifestată în întruparea şi în viaţa Sa de slujire.[2] Deşi deţinea o poziţie importantă alături de Tatăl, în mijlocul gloriei cereşti, El „S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor” (Fil. 2,7).
A fost umilitor pentru Fiul lui Dumnezeu să Se dăruiască atât de altruist, atât de iubitor, numai ca să fie respins de majoritatea acelora pe care venise să-i mântuiască. De-a lungul întregii vieţi a Domnului Hristos pe pământ, Satan a fost hotărât să-L dezonoreze în cel mai înalt grad şi la fiecare pas. Ce jignitor a fost pentru El – Cel nevinovat – să fie crucificat asemenea unui criminal!

Hristos a trăit o viaţă de slujire neegoistă. El n-a venit „să I se slujească, ci să slujească” (Matei 20,28). Prin actul spălării picioarelor, El a arătat că era gata să facă orice gest de slujire, indiferent cât de umil ar fi fost, pentru a-i salva pe oameni. În felul acesta, a întipărit în mintea urmaşilor Săi viaţa Sa de slujire şi umilinţă.

Instituind această ceremonie pregătitoare, Domnul Hristos a intenţionat să le inducă celor credincioşi o stare de sensibilitate şi iubire, care să-i determine să le slujească altora. Această rânduială îi încurajează pe aceia care reflectează la semnificaţia ei să-i trateze pe alţii cu modestie şi sensibilitate. Urmând exemplul Domnului Hristos în spălarea picioarelor, noi dovedim spiritul Său: „Slujiţi-vă unii altora, în dragoste” (Gal. 5,13).

Deşi participarea la acest ritual este o slujire modestă, ea este totuşi, departe de a fi umilitoare pentru noi. Cine nu s-ar simţi privilegiat să se plece înaintea lui Hristos şi să spele picioarele acelea care au fost pironite pe cruce? Isus a spus: „Ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut” (Matei 25,40).

2. Simbolul unei spălări spirituale. Spălarea picioarelor înseamnă mai mult decât o curăţare fizică. Ea reprezintă o purificare superioară, o curăţare a inimii. Când Petru I-a cerut să-l spele cu totul, Domnul Isus i-a răspuns: „Cine s-a scăldat n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele, ca să fie curat de tot” (Ioan 13,10).
Cel care se îmbăiază este curat, dar picioarele încălţate cu sandale se umplu de praf şi au nevoie să fie spălate iar şi iar. Tot aşa s-a întâmplat şi cu ucenicii. Păcatele lor fuseseră îndepărtate, spălate prin botez, dar ispita i-a făcut să nutrească în inimile lor mân­drie, gelozie şi răutate. Ei nu erau gata să aibă comuniune cu Domnul lor, nici să accepte noul legământ, pe care El voia să-l încheie cu ei. Prin spălarea picioarelor, Domnul Hristos dorea să-i pregătească pentru Sfânta Cină. Cu excepţia lui Iuda, vânzătorul, inimile lor au fost curăţate de egoism şi mândrie, prin harul lui Hristos, iar ei au fost uniţi în iubire unul cu altul. Prin actul lipsit de egoism al lui Isus, ei au fost umiliţi şi acum puteau fi învăţaţi.

Asemenea ucenicilor, atunci când L-am primit pe Hristos şi am fost botezaţi, am fost curăţaţi prin sângele Său. Dar de-a lungul vieţii de creştin, am putea cădea. Picioarele noastre se umplu de praf. Trebuie să venim atunci din nou la Hristos şi să lăsăm ca harul Său purificator să spele şi să îndepărteze orice necurăţie. Nu este nevoie să fim iarăşi botezaţi, pentru că „cine s-a scăldat n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele” (Ioan 13,10).[3] Spălarea picioarelor este un ritual care ne reaminteşte atât de nevoia noastră de curăţare continuă, cât şi de faptul că suntem în totul dependenţi de sângele lui Hristos. În sine, spălarea picioarelor nu ne curăţă păcatele; Hristos Însuşi ne poate curăţa.

3. O comuniune a iertării. Atitudinea de iertare dintre participanţi arată că acest serviciu simbolic de curăţare a avut efect. Numai dacă noi înşine iertăm, putem trăi experienţa iertării lui Dumnezeu. „Dacă le iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar, dacă nu le iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6,14.15).
Isus a zis: „Şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora” (Ioan 13,14). Avem nevoie să fim dispuşi atât să spălăm picioarele celuilalt, cât şi să ne lăsăm picioarele să fie spălate de altcineva. Astfel, noi admitem nevoia noastră de ajutor spiritual.

Când serviciul divin s-a încheiat, credinţa noastră ne asigură că suntem curaţi, pentru că păcatele ne-au fost spălate şi îndepărtate de către Domnul Hristos. Dar fraţii de credinţă au fost cei care ne-au administrat simbolurile slujirii lui Hristos şi, în sensul acesta, ritualul devine o comuniune a iertării.[4]

4. O comuniune cu Hristos şi cu credincioşii. Această slujbă reli­gioa­să a spălării picioarelor demonstrează iubirea lui Hristos pentru urmaşii Lui, „până la sfârşit” (Ioan 13,1). Când Petru a refuzat să i se spele picioarele, Domnul Hristos i-a spus: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine” (vers. 8). Fără curăţare, nu există comuniune. Aceia care doresc o continuă relaţie cu Hristos vor lua parte la acest ritual.
În seara aceleiaşi zile, Domnul Isus a zis: „Vă dau o poruncă nouă: ‘Să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii’” (Ioan 13,34). Mesajul acestei ceremonii este clar: „Slujiţi-vă unii altora, în dragoste” (Gal. 5,13). Manifestând acest fel de iubire, le vom acorda întâietate semenilor noştri, apreciindu-i pe alţii mai mult decât ne apreciem pe noi înşine (Fil. 2,3). Această dragoste ne determină să-i iubim pe aceia care se deosebesc de noi. Ea ne face în stare să nu avem simţăminte de superioritate şi nici de părtinire. Stilul nostru de viaţă va reflecta iubirea faţă de fraţii noştri de credinţă. Îngenunchind înaintea lor, spălându-le picioarele, ne bucurăm de faptul că vom trăi cu ei toată veşnicia. Toţi aceia care urmează exemplul lui Hristos în acest ritual vor experimenta, într-un mod aparte, ce înseamnă să iubeşti aşa cum a iubit Hristos. Şi o astfel de iubire poate fi o puternică mărturie.

Un călugăr budist i-a cerut odată unui misionar să-i sugereze o scenă care să reprezinte creştinismul. Nişte artişti trebuiau să decoreze holul unei mănăstiri cu picturi murale care să înfăţişeze principalele religii ale lumii. După ce s-a gândit puţin, misionarul a început să redea cele relatate în Ioan 13. „În timp ce citeam”, povestea misionarul, călugărul nu spunea nimic, „dar am simţit o linişte neobişnuită şi impresionantă, o putere care răzbătea din pasajul care descria actul în care Isus a spălat picioarele ucenicilor Săi.” În cultura orientală, faptul de a discuta în public ceva legat de picioare este considerat o foarte serioasă încălcare a regulilor etichetei.

„Când am terminat de citit, a urmat un moment de linişte. El a privit la mine neîncrezător şi mi-a spus: ‘Vrei să spui că întemeietorul religiei tale a spălat picioarele învăţăceilor Săi?’

’Da!’ am răspuns eu. Faţa sa de obicei liniştită şi rece, cu sprâncenele şi capul rase, s-a încreţit de şoc şi uimire. A rămas mut şi la fel, şi eu. Am înghiţit greu de câteva ori şi am fost prinşi amândoi în dramatismul acelei scene. Uitându-mă la el, am observat cum privirea neîncrezătoare de pe faţa lui s-a transformat într-un respect plin de teamă. Isus, întemeietorul creştinismului, a atins şi a spălat picioarele murdare ale unor pescari. După câteva momente, el şi-a recâştigat stăpânirea de sine şi s-a ridicat în picioare. ‘Înţeleg acum esenţa creştinismului.’”[5]

Celebrarea Cinei Domnului

Denumirile cele mai obişnuite pentru sacramentul (ritualul sacru al) Comuniunii este „Cina Domnului” (1Cor. 11,20-21) sau „masa Domnului” (1 Cor. 10,21), „frângerea pâinii” (Fapte 20,7; 2,42)[6] şi euharistia (Matei 26,26.27; 1 Cor. 10,16; 11,24).

Cina Domnului trebuie să fie o ocazie de bucurie, nu de tristeţe. Actul pregătitor al spălării picioarelor constituie o ocazie de cercetare de sine, de mărturisire a păcatelor, de iertare. Primind asigurarea că sunt purificaţi prin sângele Mântuitorului, credincioşii sunt gata să intre într-o comuniune specială cu Domnul lor. Ei se îndreaptă spre masa Lui cu bucurie, stând în lumina salvatoare a crucii, nu în umbra ei, ci gata de a sărbători biruinţa răscumpărătoare a lui Hristos.

Semnificaţia Cinei Domnului. Sfânta Cină depășește ca semnificație și importanță sărbătoa­rea Paştelui vechiului legământ. Paştele şi-a găsit împlinirea când Hristos, „Mielul”, S-a jertfit pentru noi. Înainte de moartea Sa, Domnul Hristos Însuşi a instituit această nouă comemorare – marea sărbătoare a „Israelului” noului legământ. Rădăcinile multor simboluri ale Cinei Domnului vin din trecut, din slujba Paştelui.

1. Comemorarea eliberării de păcat. După cum Paştele comemo­ra eliberarea poporului Israel din robia Egiptului, Cina Domnului comemorează eliberarea din Egiptul spiritual, din robia păcatului.
Sângele mielului pascal, aplicat pe stâlpii uşii şi pe pragul de sus al casei, îi ferea pe locuitori de moarte; consumarea cărnii mielului le dădea putere ca să scape din Egipt (Ex. 12,3-8). Tot astfel, sacri­ficiul Domnului Hristos aduce eliberare din moarte; credincioşii sunt salvaţi prin împărtăşirea atât cu trupul Său, cât şi cu sângele Său (Ioan 6,54). Cina Domnului proclamă faptul că moartea Domnului Hristos pe cruce ne-a asigurat mântuirea, oferă iertarea şi ne-a garantat viaţa veşnică.

Isus Hristos a spus: „Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea” (1 Cor. 11,24). Această ceremonie subliniază dimensiunea substi­tu­tivă a ispăşirii lui Hristos. „Acesta este trupul Meu”, a spus Isus, „care se frânge pentru voi” (1 Cor. 11,24; Is. 53,4-12). La cruce, Nevinovatul a luat locul vinovatului. Cel Drept a luat locul celui nelegiuit. Acest act generos a întrunit cerinţele Legii cu privire la moar­tea păcătosului, asigurând iertarea, pacea şi viaţa veşnică pentru păcătoşii pocăiţi. Crucea a înlăturat condamnarea noastră şi ne-a oferit veșmântul alb al nevinovăției (dreptății) lui Hristos şi puterea de a birui răul.

a) Pâinea şi rodul viţei. Isus a folosit multe metafore pentru a predica diferite adevăruri despre Sine. El a spus: „Eu sunt uşa” (Ioan 10,7), „Eu sunt calea” (Ioan 14,6), „Eu sunt adevărata viţă” (Ioan 15,1) şi „Eu sunt pâinea vieţii” (Ioan 6,35). Noi nu putem lua niciuna dintre aceste expresii ad litteram, deoarece El nu este prezent în fiecare uşă, drum sau viţă. În schimb, ele ilustrează adevăruri profunde.
Atunci când, în mod supranatural, a hrănit 5.000 de oameni, Isus a făcut cunoscută semnificaţia mai profundă a trupului şi sângelui Său. Cu privire la adevărata pâine, El a spus: „Adevărat, adevărat vă spun că Moise nu v-a dat pâine din cer, ci Tatăl Meu vă va da adevărata pâine din cer… ’Doamne’, I-au zis ei, ’dă-ne totdeauna această pâine’. Isus le-a zis: ’Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată; cine crede în Mine nu va înseta niciodată’” (Ioan 6,32-35). El Şi-a oferit trupul şi sângele ca să satisfacă foamea şi setea celor mai profunde nevoi şi dorinţe ale noastre (Ioan 6,50-54).

Pâinea pascală (azima) pe care Isus a mâncat-o era nedospită şi rodul viţei era nefermentat.[7] Plămădeala, sau aluatul (maia, ferment, drojdie), care produce fermentaţia şi face ca pâinea să crească, era un simbol al păcatului (1 Cor. 5,7.8), astfel că era nepotrivit să-L reprezinte pe Hristos, „Mielul fără cusur şi fără prihană” (1 Petru 1,19).[8] Numai pâinea nefermentată putea simboliza trupul fără păcat al lui Hristos. Tot la fel, numai rodul nealterat al viţei (mustul dulce, nefermentat) simboliza, în mod potrivit, sângele curăţitor al Mântuitorului.[9]

b) A mânca şi a bea. „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6,53.54).
„A mânca trupul lui Hristos şi a bea sângele Său” este o expresie simbolică pentru asimilarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin care credincioşii menţin comuniunea cu cerul şi sunt în stare să aibă viaţă spirituală. El spunea: „Cuvintele pe care vi le spun Eu sunt duh şi viaţă” (Ioan 6,63). „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4).

Credincioşii sunt hrăniţi cu Hristos, Pâinea vieţii, prin împărtă­şirea din Cuvântul vieţii – Biblia. Odată cu acest Cuvânt vine puterea de a face sacrificiu, asemenea lui Hristos. Tot prin serviciul religios al Sfintei Cine ne împărtăşim cu Hristos prin asimilarea Cuvântului Său, prin intermediul Duhului Sfânt. Din acest motiv, predicarea Cuvântului însoţeşte fieca­re serviciu de Sfânta Cină.

Deoarece ne însuşim, prin credinţă, beneficiile jertfei ispăşi­toare a Domnului Hristos, Cina Domnului este ceva mai mult decât o simplă masă comemorativă. Participarea la serviciul Cinei Domnului înseamnă o revitalizare a vieţii noastre, prin puterea susţinătoare a lui Isus, care ne-a înzestrat cu viaţă şi bucurie. Pe scurt, aceste simboluri arată că noi „suntem tot atât de dependenţi de Hristos pentru viaţa spirituală, pe cât suntem de dependenţi pentru hrana şi apa necesare vieţii fizice.”[10]

În timpul Sfintei Cine, noi „binecuvântăm” paharul (1 Cor. 10,16), ceea ce înseamnă că, aşa cum Hristos „a binecuvântat”, adică a rostit rugăciunea de mulțumire pentru pahar (Matei 26,27), tot astfel şi noi ne exprimăm recunoștința pentru sângele lui Isus. La evrei, până astăzi, toate rugăciunile pentru masă se numesc binecuvântare, deoarece sunt rugăciuni de mulţumire care încep cu cuvintele „Binecuvântat să fii Tu, Doamne…”.

2. Părtăşie colectivă cu Hristos. Într-o lume plină de discordie şi divizări, participarea noastră colectivă contribuie la unitatea şi stabilitatea Bisericii, demonstrând adevărata comuniune cu Hristos şi unul cu altul. Accentuând această părtăşie, Pavel spunea: „Paharul binecuvântat – pe care-l binecuvântăm – nu este el împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulţi, suntem un trup; căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine” (1 Cor. 10,16.17).
„Aceasta este o aluzie la faptul că pâinea Sfintei Cine este frântă în mai multe bucăţi, care sunt mâncate de credincioşi, şi, cum toate bucăţile provin din aceeaşi pâine, tot astfel toţi credincioşii care iau parte la serviciul religios al Împărtăşaniei sunt uniţi cu El, al cărui trup frânt este astfel simbolizat de pâinea frântă. Participând împreună la acest ritual, creştinii arată în mod public că ei sunt uniţi şi aparţin unei mari familii, al cărei cap este Hristos.”[11]

Toţi membrii Bisericii trebuie să participe la acest sacrament (serviciu sacru) al Comuniunii, pentru că, prin Duhul Sfânt, „Hristos Se întâlneşte cu poporul Său şi îi dă putere prin prezenţa Sa. Se poate ca mâini şi inimi mânjite să servească Cina, totuşi Hristos este prezent şi slujeşte pentru copiii Săi. Toţi cei care vin având credinţa legată de El vor fi binecuvântaţi foarte mult. Dar toţi cei care neglijează aceste ocazii de privilegii divine vor suferi pierderi. Despre ei se poate spune foarte bine: ‘Voi nu sunteţi toţi curaţi.’”[12]

La masa Domnului, noi experimentăm în modul cel mai puternic şi mai profund sentimentul de comuniune. Aici ne întâlnim pe un teren comun, fiind date la o parte toate barierele ce ne separă. Aici ne dăm seama că, în timp ce în societate există multe lucruri care ne separă, în Hristos există tot ce este necesar ca să fim uniţi. În timp ce se împărtăşeau din pahar, Isus le-a încredinţat noul legământ ucenicilor Săi. El a spus: „Beţi toţi din el, căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor” (Matei 26,27.28; Luca 22,20). După cum vechiul legământ a fost ratificat cu sângele animalelor (Ex. 24,8), tot astfel noul legământ a fost ratificat cu sângele lui Hristos. Cu ocazia acestui ritual, credincioşii îşi reînnoiesc jurământul de credinţă faţă de Domnul lor, recunoscând din nou că sunt incluşi în uimitoarea înţelegere prin care, în Isus, Dumnezeu S-a legat de omenire. Ca parte a acestui legământ, ei au ce să sărbătorească. Astfel, Cina Domnului este atât un monument comemorativ, cât şi un act de mulţumire pentru pecetluirea legământului celui veşnic al harului. Binecuvântările primite sunt proporţionale cu credinţa participanţilor.

3. Anticiparea celei de a Doua Veniri. „Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moar­tea Domnului până va veni El” (1 Cor. 11,26). Serviciul religios al Cinei se întinde pe perioada dintre Golgota şi a Doua Venire. El leagă crucea şi împărăţia. El îmbină pe „deja” cu „nu încă”, ce reprezintă esenţa concepţiei despre lume din Noul Testament. Cina Domnului uneşte jertfa Mântuitorului cu a doua Sa venire – mântuirea oferită şi mântuirea realizată. Vesteşte faptul că Hristos este prezent prin intermediul Duhului Sfânt, până când El va veni în mod vizibil.
Angajamentul Domnului Hristos este profetic: „Vă spun că, de acum încolo, nu voi mai bea din acest rod al viţei până în ziua când îl voi bea cu voi, nou, în împărăţia Tatălui Meu” (Matei 26,29). El direcţionează credinţa noastră spre o viitoare celebrare a Cinei, împreună cu Mântuitorul nostru, în împărăţia Sa. Ocazia este marea sărbătoare a „nunţii Mielului” (Apoc. 19,9).

În vederea pregătirii pentru acest eveniment, Domnul Hristos ne învaţă: „Mijlocul să vă fie încins şi făcliile, aprinse. Şi să fiţi ca nişte oameni care îl aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschidă îndată când va veni şi va bate la uşă. Ferice de robii aceia, pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui! Adevărat vă spun că el se va încinge, îi va pune să şadă la masă şi se va apropia să le slujească” (Luca 12,35-37).

Împreună cu urmaşii Săi strânşi în jurul mesei sărbătoreşti, Hristos va servi Cina aşa cum a făcut la Ierusalim. A aşteptat atât de mult timp această ocazie, iar acum totul este gata. El Se ridică de pe tronul Său şi păşeşte înainte, ca să servească. Uimirea îi umple pe toţi. Se simt cu totul nevrednici de onoarea de a fi serviţi de Hristos. Se împotrivesc spunând: „Noi să servim!” Dar Hristos insistă calm şi îi face să se aşeze.

„Niciodată n-a fost Domnul Hristos mai mare pe pământ decât în memorabila ocazie a Cinei, atunci când a luat locul unui slujitor şi S-a umilit. Niciodată nu va fi Hristos mai mare în ceruri decât atunci când le va sluji sfinţilor Săi.”[13] Acesta este apogeul speranţei, către care ne îndreaptă Cina Domnului – bucuria slavei viitoare printr-o comuniune cu Hristos în împărăţia Sa cea veşnică.

Condiţii pentru participare. Două mari sacramente servesc credinţa creştină – Botezul şi Cina Domnului. Primul este poarta de intrare în Biserică, iar al doilea este pentru cei care deja au intrat.[14] Isus Hristos le-a servit Cina numai celor care au mărturisit public faptul că sunt urmaşii Săi. [15]

Biblia îi învaţă pe credincioşi să participe la acest ritual cu respec­tul cuvenit Domnului, căci acela care „mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului” (1 Cor. 11,27). Acest „chip nevrednic” constă „fie într-un comportament neadecvat (vezi vers. 21), fie în lipsa credinţei active, vii în jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos”.[16] O astfel de atitudine constituie lipsă de respect faţă de Domnul şi poate fi considerată o respingere a Mântuitorului, ca şi când cei în cauză s-ar face şi ei vinovaţi de moartea Sa.

O participare inadecvată atrage dezaprobarea lui Dumnezeu. Aceia care mănâncă şi beau „în chip nevrednic” mănâncă şi beau „osânda lor”, „nedeosebind trupul Domnului” (1 Cor. 11,29). Ei nu fac deosebire între ceea ce este hrană obişnuită sau simboluri consa­crate, care reprezintă jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos. „Credin­cioşii nu trebuie să trateze aceste ritualuri ca fiind numai o ceremonie comemorativă a unui eveniment istoric. Sunt şi acest lucru, dar sunt cu mult mai mult; ele amintesc ce L-a costat pe Dumnezeu păcatul, precum şi ce Îi datorează omul Mântuitorului. Sunt, de asemenea, un mijloc de a păstra proaspătă în mintea credinciosului datoria de a da mărturie publică în ceea ce priveşte credinţa sa în moartea ispăşitoare a Fiului lui Dumnezeu.”[17]

Având în vedere aceste avertizări, Pavel îl sfătuieşte pe credincios „să se cerceteze dar pe sine însuşi” înainte de a participa la Cină (1 Cor. 11,28). Înainte de a lua parte la această ceremonie, cre­din­cioşii trebuie să-şi analizeze cu multă rugăciune experienţa creştină, mărtu­risindu-şi păcatele şi refăcând relaţiile care au avut de suferit.

Experienţa pionierilor adventişti arată ce binecuvântare poate aduce o astfel de cercetare de sine: „Când membrii noştri erau puţini, Sfânta Cină constituia ocazia cea mai binecuvântată. În vinerea ante­rioară, fiecare membru al Bisericii se străduia să îndepărteze tot ce tindea să-l separe de fraţii săi şi de Dumnezeu. Fiecare își cerceta amănunțit inima; rugăciuni erau înălţate cu stăruinţă, pentru o descoperire divină a vreunui păcat ascuns; se mărturiseau practicile îndoielnice în afaceri, cuvintele neinspirate şi rostite pripit şi păcate îndrăgite. Domnul venea aproape şi noi eram întăriţi şi încurajaţi foarte mult.”[18]

Această cercetare este o acţiune personală. Alţii nu o pot face, căci cine poate citi inima? Hristos, Exemplul nostru, a respins exclusivismul participării la Cină. Deşi păcatul public exclude de la participare persoanele în cauză (1 Cor. 5,11), Însuşi Isus Hristos a acceptat la Cină pe Iuda, care, în exterior, era un urmaş al Său, dar în interior era un hoţ şi un trădător.

Deci, ceea ce contează la aceia care au dreptul să ia parte la serviciul religios al Cinei este starea inimii – o deplină consacrare lui Hristos şi credinţă în jertfa Sa – nu calitatea de membru într-o anumită biserică. În consecinţă, creştini din orice biserică, dacă sunt pregătiţi şi ajutaţi să se pregătească, pot participa la Cină. Toţi sunt invitaţi să ia parte adesea la această mare celebrare a noului legământ şi, prin participarea lor, să mărturisească faptul că L-au acceptat pe Hristos, ca Mântuitor personal.[19]

Dumnezeu a revărsat daruri spirituale asupra tuturor membrilor bisericii Sale din orice generaţie, pe care fiecare membru trebuie să le folosească într-o slujire plină de iubire şi pentru binele comun al bisericii şi al omenirii. Date prin intermediul Duhului Sfânt, care le împarte fiecărui membru după cum voieşte, darurile aduc cu ele toate aptitudinile şi capacităţile de slujire de care are nevoie biserica pentru a-şi îndeplini funcţiile stabilite de Dumnezeu. Conform Sfintelor Scripturi, aceste daruri presupun activităţi de slujire, precum darul vindecării, al credinţei, al profeţiei, predicării, învăţării altora, al administrării, împăcării, compasiunii, slujirii din iubire până la sacrificiu de sine, pentru ajutarea şi încurajarea oamenilor. Unii membri sunt chemaţi de Dumnezeu şi înzestraţi de Duhul Sfânt pentru îndeplinirea funcţiilor recunoscute de către biserică în lucrarea de pastoraţie, cea evanghelistică, apostolică şi de învăţare a altora, lucrări necesare în mod deose­bit pentru pregătirea membrilor în vederea slujirii, pentru dezvoltarea bisericii şi atingerea maturităţii spirituale, precum şi pentru realizarea unităţii în credinţă şi în cunoaşterea lui Dumnezeu. Când membrii folosesc aceste daruri spirituale, ca nişte administratori credincioşi ai harului felurit al lui Dumnezeu, biserica este ocrotită de influenţele distructive ale falselor învăţături, progresează cu puterea de creştere ce vine de la Dumnezeu şi se zideşte în credinţă şi dragoste.
(Rom. 12,4-8; 1 Cor. 12,9-11.27.28; Ef. 4,8.11-16; Fapte 6,1-7; 1 Tim. 3,1-13; 1 Petru 4,10.11.)

Cuvintele pe care Isus le-a rostit chiar înainte să Se înalţe la cer aveau să schimbe istoria. „Duceţi-vă în toată lumea”, le-a poruncit El ucenicilor „şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură” (Marcu 16,15).

În toată lumea? La orice făptură? Ucenicii trebuie să fi conside­rat că era o sarcină imposibilă. Domnul Hristos, sesizând neputinţa lor, i-a sfătuit să nu părăsească Ierusalimul, ci să „aştepte acolo făgăduinţa Tatălui”. Apoi, i-a asigurat: „Veţi primi o putere când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului” (Fapte 1,4.8).

După înălţarea lui Isus, ucenicii au petrecut mult timp în ru­găciune. Armonia şi umilinţa au luat locul discordiei şi geloziei, care tulburaseră o mare parte din timpul lor petrecut cu Isus. Ucenicii au fost convertiţi. Relaţia lor strânsă cu Hristos şi unitatea ce rezultă din aceasta au fost necesare pregătirii pentru revărsarea Duhului Sfânt.

După cum Isus a primit o ungere specială cu Duhul Sfânt, care să-L facă capabil pentru lucrarea Sa (Fapte 10,38), tot astfel ucenicii au primit botezul Duhului Sfânt (Fapte 1,5) pentru a-i face în stare să dea mărturie. Rezultatele au fost electrizante. În ziua în care L-au primit în dar pe Duhul Sfânt, ei au botezat 3.000 de persoane (vezi Fapte 2,41).

Darurile Duhului Sfânt

Hristos a ilustrat darurile Duhului Sfânt cu o parabolă: „Împărăţia cerurilor se va asemăna cu un om care, când era să plece într-o altă ţară, i-a chemat pe robii săi şi le-a încredinţat avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia, doi, şi altuia, unu, fiecăruia, după puterea lui şi a plecat” (Matei 25,14.15).

Omul care a plecat în călătorie într-o altă ţară Îl reprezintă pe Hristos mergând la cer. Robii omului sunt urmaşii Săi, care au fost „cumpăraţi cu un preţ” (1 Cor. 6,20) – „cu sângele scump al lui Hristos” (1 Petru 1,19). Hristos i-a răscumpărat în vederea lucrării de slujire, iar ei nu mai trăiesc „pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei” (2 Cor. 5,15).

Hristos i-a dat fiecărui slujitor bunuri în raport cu capacitatea lui şi i-a arătat „fiecăruia datoria lui” (Marcu 13,34). Alături de alte daruri şi aptitudini (vezi cap. 21 al cărţii de faţă), aceste „bunuri” reprezintă darurile speciale date de Duhul.[1]

Într-un sens special, Hristos i-a oferit aceste daruri spirituale bisericii Sale la Ziua Cincizecimii. Când El „S-a suit sus”, spunea Pa­vel, „le-a dat daruri oamenilor”. Astfel că „fiecăruia dintre noi, harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos” (Ef. 4,8.7). Duhul Sfânt este instrumentul prin care El oferă „fiecăruia în parte, cum voieşte”
(1 Cor. 12,11) aceste daruri, care să facă biserica în stare să aducă la îndeplinire lucrarea ce i-a fost încredinţată.

Scopul darurilor spirituale

Duhul Sfânt îi conferă o capacitate specială unui membru, făcându-l în stare să ajute biserica să-şi aducă la îndeplinire misiunea ei divină.

Armonie în interiorul bisericii. Biserica din Corint nu ducea lipsă de vreun dar spiritual (1 Cor. 1,4.7). Dar, din nefericire, membrii se certau între ei, ca nişte copii, cu privire la care daruri erau mai importante.

Preocupat de divizările din comunitatea lor, Pavel le-a scris corintenilor despre adevărata natură a acestor daruri şi cum trebuie să acţioneze ele. Darurile spirituale, explica el, sunt daruri ale harului. De la acelaşi Spirit vin „felurite daruri”, care duc la „felurite slujbe” şi „felurite lucrări”. Dar Pavel subliniază faptul că este „acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi” (1 Cor. 12,4-6).

Duhul distribuie daruri fiecărui credincios pentru consolidarea bisericii. Nevoile lucrării lui Dumnezeu sunt cele care determină ce şi cui distribuie Duhul. Nu toţi primesc aceleaşi daruri. Pavel spunea că Duhul îi dă unuia înţelepciune, altuia, cunoştinţă, altuia, credinţă, altuia, darul minunilor, altuia, darul prorociei, altuia, darul de a cerceta duhurile, altuia, darul vorbirii în limbi şi altuia, darul tălmăcirii limbilor. „Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care îi dă fiecăruia în parte cum voieşte” (vers. 11). Recunoştinţa pentru acţiunea unui dar în biserică trebuie să fie îndreptată spre Dătător, nu spre persoana care exercită darul. Şi, pentru că darurile sunt ofe­rite pentru biserică, nu pentru individ, cei care le primesc nu trebuie să le considere proprietate personală.

Deoarece Duhul împarte darurile după cum voieşte El, niciun dar nu trebuie să fie dispreţuit sau socotit fără valoare. Niciun membru al bisericii nu are dreptul să fie arogant ca urmare a unei numiri sau poziţii deosebite şi nimeni n-ar trebui să se simtă inferior din cauza deţinerii unei poziţii umile.

1. Modul de funcţionare. Pavel a folosit corpul omenesc pentru a ilustra armonia în diversitatea darurilor. Corpul are multe părţi şi fiecare îşi aduce contribuţia într-un mod unic. „Acum dar Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum a voit El” (vers. 18).
Nicio parte a corpului nu ar trebui să-i spună alteia: „N-am nevoie de tine!” Ele toate sunt dependente unele de altele şi „mădularele trupului care par mai slabe sunt de neapărată trebuinţă şi părţile trupului care par vrednice de mai puţină cinste le îmbrăcăm cu mai multă podoabă. Aşa că părţile mai puţin frumoase ale trupului nostru capătă mai multă frumuseţe, pe când cele frumoase n-au nevoie să fie împodobite. Dumnezeu a întocmit trupul în aşa fel ca să dea mai multă cinste mădularelor lipsite de cinste” (vers. 21-24).

Lipsa sau îmbolnăvirea unui organ va afecta întregul corp. Dacă trupul nu are creier, stomacul nu va funcţiona; dacă nu are stomac, creierul este nefolositor. Tot astfel şi biserica va suferi dacă vreun membru, indiferent cât de umil ar fi el, lipseşte.

Anumite părţi ale corpului care structural sunt mai slabe au nevoie de o protecţie deosebită. Se poate trăi fără o mână sau fără un picior, dar nu fără ficat, inimă sau plămâni. În mod normal, noi ne expunem faţa şi mâinile, dar acoperim celelalte părţi ale corpului cu haine, din motive de modestie sau decenţă. Departe de a preţui mai puţin darurile mai mici, mai neînsemnate, noi trebuie să le tratăm cu o mai mare grijă, pentru că sănătatea bisericii depinde de ele.

Dumnezeu a intenţionat ca prin împărţirea darurilor spirituale în biserică să prevină „dezbinarea în trup” şi să genereze un spirit de armonie şi dependenţă, astfel încât „mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele. Şi dacă suferă un mădular, toate mădu­larele suferă împreună cu el; dacă este preţuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el” (vers. 25, 26). Tot astfel, când un credincios suferă, întreaga biserică trebuie să cunoască acest lucru şi să contribuie la alinarea suferinţei. Numai când această persoană este refăcută, însănătoşită, numai atunci sănătatea bisericii este asigurată.

După discutarea valorii şi importanţei fiecărui dar, Pavel le enumeră pe unele dintre ele: „Şi Dumnezeu a rânduit în biserică, întâi apostoli, al doilea, proroci; al treilea, învăţători; apoi pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, cârmuirilor şi vorbirii în felurite limbi” (vers. 28; cf. Ef. 4,11). Deoarece niciun membru nu are toate darurile, el îi încurajează pe toţi să-şi dorească „darurile cele mai bune” (vers. 31), referindu-se la acelea care sunt cele mai folositoare în biserică.[2]

2. O dimensiune indispensabilă. Darurile Duhului Sfânt nu sunt totuşi suficiente în ele însele. Există „o cale nespus mai bună” (vers. 31). În timp ce darurile de la Duhul Sfânt vor dispărea la revenirea Domnului Hristos, roadele Duhului Sfânt vor fi veşnice. Aceste roade constau în virtutea eternă a iubirii şi în pacea, bunătatea şi neprihănirea pe care iubirea le aduce cu ea (vezi Gal. 5,22.23; Ef. 5,9). În timp ce profeţia, sau prorocia, vorbirea în limbi şi cunoştinţa vor dispărea, credinţa, speranţa şi dragostea vor rămâne. „Dar cea mai mare dintre ele este dragostea” (1 Cor. 13,13).[3]
Această dragoste dată de Dumnezeu (agape, în limba greacă) este o dragoste care se sacrifică, o dragoste care se dăruieşte (1 Cor. 13,4-8). Ea este „cel mai înalt tip de iubire, care recunoaşte ceva de valoare în persoana sau obiectul iubit; o iubire bazată pe principiu, nu pe sentiment; o iubire ce izvorăşte din respectul faţă de calităţile admirabile ale obiectului ei.”[4] Darurile lipsite de iubire generează confuzie şi dezbinare în biserică. „Calea nespus mai bună” este deci aceea ca fiecare, odată cu darurile spirituale, să aibă această iubire în totul neegoistă. „Urmăriţi dragostea. Umblaţi şi după darurile duhovniceşti” (1 Cor. 14,1).

Trăind spre slava lui Dumnezeu. Pavel vorbeşte despre darurile spirituale şi în Epistola către Romani. Făcând apel la fiecare credincios să trăiască spre slava lui Dumnezeu (Rom. 11,36 – 12,2), Pavel foloseşte din nou părţile corpului pentru a ilustra diversitatea şi totuşi unitatea ce-i caracterizează pe credincioşii care se strâng în biserică (vers. 3-6).

Atunci când recunosc faptul că atât credinţa, cât şi darurile spirituale au ca sursă harul lui Dumnezeu, credincioşii rămân smeriţi. Cu cât îi sunt date unui credincios mai multe daruri şi cu cât este mai mare influenţa lui spirituală, cu atât mai mare trebuie să fie dependenţa lui de Dumnezeu.

În acest capitol, Pavel enumeră următoarele daruri: prorocia (vorbirea inspirată, proclamarea), slujba (slujirea, servirea), învăţarea altora, îmbărbătarea (sfătuirea, încurajarea), dărnicia, conducerea şi mila (compasiunea). Ca şi în 1 Corinteni 12, încheie prezentarea cu cel mai mare principiu al creştinismului – iubirea (vers. 9).

Petru abordează tema darurilor spirituale pe fundalul faptului că sfârşitul tuturor lucrurilor „este aproape” (1 Petru 4,7). Urgenţa momentului îi obligă pe credincioşi să-şi folosească darurile. „Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu”, spunea el, „fiecare din voi să le slujească altora după darul pe care l-a primit” (vers. 10). Asemenea lui Pavel, Petru a predicat faptul că aceste daruri nu sunt pentru glorificarea eului, ci pentru ca „în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu” (vers. 11). Şi el asociază acestor daruri iubirea (vers. 8).

Creşterea bisericii. În cea de-a treia şi ultima examinare a darurilor spirituale, Pavel îi îndeamnă pe credincioşi: „Purtaţi-vă într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului prin legătura păcii” (Ef. 4,1-3).

Darurile spirituale contribuie la cultivarea unei unităţi ce face ca biserica să crească. Fiecare credincios a primit „harul… după măsura darului lui Hristos” (vers. 7).

Domnul Hristos, personal, „i-a dat pe unii apostoli, pe alţii, proroci, pe alţii, evanghelişti, pe alţii, păstori şi învăţători”. Aceste daruri sunt oferite în vederea slujirii, pentru „desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge cu toţii la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (vers. 11-13). Aceia care primesc daruri spirituale trebuie, în mod deosebit, să le slujească semenilor, instruindu-i în vederea acelui tip de slujire ce corespunde darurilor primite. Aceasta zideşte biserica spre a ajunge la o maturitate care să atingă înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos.

Aceste acte de slujire fac să crească stabilitatea spirituală şi întăresc apărarea bisericii împotriva falselor învăţături, astfel încât credincioşii să nu mai fie copii, „plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să [crească] în toate privinţele, ca să ajung[ă] la Cel ce este Capul, Hristos” (vers. 14,15).

În cele din urmă, în Hristos, darurile spirituale aduc atât unitate, cât şi prosperitate în biserică: „Din El, tot trupul, bine închegat şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste” (vers. 16). Pentru ca biserica să experimenteze dezvoltarea dorită de Dumnezeu, fiecare membru trebuie să folosească darurile harului pe care El i le dă.

Ca rezultat, comunitatea de credincioşi cunoaşte o dublă creştere – o creştere în numărul membrilor şi o creştere a darurilor spirituale individuale. Şi, din nou, iubirea este o parte esenţială, pentru că biserica poate să realizeze această consolidare şi creştere numai dacă foloseşte cu iubire aceste daruri.

Implicaţii ale darurilor spirituale

O slujire comună. Scriptura nu susţine părerea conform căreia pastorii trebuie să slujească, în timp ce membrii laici n-au altceva de făcut decât să încălzească băncile din biserică şi să aştepte să fie hrăniţi. Atât pastorii, cât şi membrii laici formează biserica, „un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui” (1 Petru 2,9). Împreună, ei sunt responsabili de binele şi prosperitatea bisericii. Sunt chemaţi să lucreze împreună, fiecare după darul special primit de la Hristos. Diversitatea darurilor duce la o varietate a slujirii sau a funcţiilor, toate unindu-se în mărturia lor comună pentru lărgirea împărăţiei lui Dumnezeu şi pentru pregătirea lumii în vederea întâlnirii cu Mântuitorul (Mat. 28,18-20; Apoc. 14,6-12).

Rolul corpului pastoral. Doctrina darurilor spirituale aşază pe umerii pastorului responsabilitatea instruirii congregaţiei. Dumnezeu a numit apostoli, profeţi, evanghelişti, pastori şi educatori, pentru a înzestra poporul Său în vederea slujirii. „Pastorii nu trebuie să facă lucrarea care aparţine bisericii locale, epuizându-se pe ei şi împiedicându-i pe alţii să-şi îndeplinească îndatoririle. Ei trebuie să-i înveţe pe membri cum să lucreze în biserică şi în societate.”[5]

Pastorul care nu are darul instruirii nu aparţine lucrării pastorale, ci unei alte ramuri a lucrării lui Dumnezeu.[6] Succesul planului lui Dumnezeu pentru biserică depinde de dispoziţia şi capacitatea pastorilor ei de a-i instrui pe membri să folosească darurile date lor de Dumnezeu.

Darurile şi misiunea. Dumnezeu oferă daruri spirituale pentru folosul întregului corp, nu al persoanelor care le primesc. Şi, aşa după cum primitorul nu primeşte darul pentru sine, tot astfel biserica nu primeşte totalitatea darurilor pentru ea. Dumnezeu înzestrează comunitatea bisericii cu daruri ca s-o pregătească pentru a-şi împlini misiunea pe care i-a dat-o El în lume.

Darurile spirituale nu sunt o răsplată pentru un lucru bine făcut, ci sunt instrumente pentru ca respectivul lucru să fie bine făcut. De obicei, Duhul oferă daruri compatibile cu darurile naturale ale persoanei, căci darurile naturale, în ele însele, nu sunt daruri spirituale. Este necesară naşterea din nou pentru ca un credincios să fie revigorat de Duhul Sfânt. Noi trebuie să fim născuţi din nou pentru a fi înzestraţi cu daruri spirituale.

Unitate în diversitate, nu uniformitate. Unii creştini încearcă să-i facă pe toţi ceilalţi credincioşi asemenea lor. Acesta este planul omului, nu al lui Dumnezeu. Faptul că biserica rămâne unită, în ciuda diversităţii darurilor spirituale, arată natura complementară a darurilor. Aceasta înseamnă că progresul bisericii lui Dumnezeu depinde de fiecare credincios. Dumnezeu intenţionează ca toate darurile, toate tipurile de slujire şi toate acţiunile din cadrul bisericii să se împletească în lucrarea de zidire, pe temelia pusă de biserică de-a lungul timpului. În Isus Hristos, piatra din capul un­ghiului, „toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un templu sfânt în Domnul” (Ef. 2,21).

Scopul darurilor: a da mărturie. Credincioşii primesc o diversitate de daruri, ceea ce demonstrează faptul că fiecare are o misiune individualizată. Cu toate acestea, fiecare credincios trebuie să fie în stare să dea mărturie despre credinţa sa, împărtăşindu-le şi altora, spunându-le ce a făcut Dumnezeu în viaţa lui. Scopul pentru care Dumnezeu oferă fiecare dar, indiferent care este acela, este de a-l face pe posesorul lui în stare să dea mărturie.

Insuccesul folosirii darurilor spirituale. Credincioşii care refuză să-şi folosească darurile spirituale nu numai că îşi vor da seama că darurile lor se atrofiază, dar îşi pun şi viaţa veşnică în pericol. Cu o preocupare plină de iubire, Isus a avertizat solemn că slujitorul care nu-şi foloseşte talantul nu este decât „un rob viclean şi leneş”, care va ajunge să piardă răsplata veşnică (Mat. 25,26-30).[7] Robul necre­dincios admite de bunăvoie că eşecul lui a fost deliberat şi premeditat. Astfel, a trebuit să-şi asume răspunderea pentru eşecul său. „În marea zi finală a judecăţii, aceia care s-au lăsat purtaţi de val încoa­ce şi-ncolo, refuzând ocazii şi micşorându-şi responsabilităţile, vor fi aşezaţi de către Marele Judecător între făcătorii de rele.”[8]

Descoperirea darurilor spirituale

Pentru ca membrii să fie implicaţi cu succes în misiunea bisericii, ei trebuie să îşi înţeleagă darurile. Darurile funcţionează ca o busolă, direcţionându-l pe posesor spre slujire şi spre a se bucura de o viaţă împlinită (Ioan 10,10). Dacă noi „nu ne hotărâm (sau, pur şi simplu, neglijăm) să ne recunoaştem, să ne dezvoltăm şi să ne exercităm darurile, biserica va fi mai puţin decât poate să fie, mai puţin decât Dumnezeu a intenţionat ca ea să fie”.[9]

Procesul descoperirii darurilor noastre spirituale[10] trebuie să aibă următoarele caracteristici:

Pregătire spirituală. Apostolii s-au rugat cu stăruinţă pentru destoinicia de a rosti cuvinte care să-i conducă pe păcătoşi la Hristos. Ei au dat la o parte diferenţele dintre ei şi dorinţa de supremaţie care stătuse între ei. Mărturisirea păcatului şi pocăinţa i-au adus într-o strânsă legătură cu Hristos. Aceia care Îl acceptă astăzi pe Hristos au nevoie de o experienţă asemănătoare în pregătirea lor pentru bo­tezul Duhului Sfânt.

Botezul Duhului nu este un eveniment unic; noi îl putem trăi zilnic.[11] Avem nevoie să insistăm înaintea Domnului pentru acest botez, pentru că el îi dă bisericii puterea de a da mărturie şi de a vesti Evanghelia. Pentru a face acest lucru, trebuie să ne supunem viaţa continuu lui Dumnezeu, rămânând pe deplin în Hristos, cerându-I înţelepciunea de a ne descoperi darurile (Iacov 1,5).

Studierea Scripturii. Studierea, cu rugăciune, a ceea ce ne în­vaţă Noul Testament despre darurile spirituale îi permite Duhului Sfânt să ne impresioneze mintea cu lucrarea deosebită pe care El o are pentru noi. Este important să credem că Dumnezeu ne-a dat cel puţin un dar care să fie folosit în slujirea Sa.

Deschidere faţă de călăuzirea Providenţei. Noi nu putem să folosim Duhul, ci Duhul Sfânt este Acela care ne foloseşte pe noi, pentru că Dumnezeu este Cel care lucrează în poporul Său „şi voinţa, şi înfăptuirea… după plăcerea Lui” (Fil. 2,13). Este un privilegiu să activăm în orice ramură a lucrării pe care ne-o prezintă Dumnezeu, în providenţa Sa. Noi trebuie să-I dăm ocazia de a lucra prin alţii, ca aceştia să solicite ajutorul nostru. Astfel, trebuie să fim gata să răspundem la nevoile bisericii ori de câte ori este necesar. Nu trebuie să ne temem să încercăm lucruri noi, dar trebuie să ne simţim, de asemenea, liberi să-i informăm pe aceia care ne solicită ajutorul despre talentele şi experienţa noastră.

Confirmarea din partea corpului bisericii. Deoarece Dumnezeu ne acordă aceste daruri pentru zidirea bisericii Sale, ne putem aştepta ca o confirmare finală a darurilor noastre să vină din partea trupului lui Hristos, nu din partea propriilor noastre simţăminte. Ade­sea, este mult mai dificil a recunoaşte propriile daruri decât pe cele ale altora. Nu numai că trebuie să fim dispuşi să ascultăm ce au alţii de spus despre darurile noastre, dar este important şi să recunoaştem şi să confirmăm darurile date altora de Dumnezeu.

Nimic nu este mai entuziasmant şi nimic nu generează mai bine senzaţia de împlinire decât faptul de a şti că noi ocupăm poziţia sau împlinim lucrarea pe care Providenţa ne-a hotărât-o. Ce binecuvântare este pentru noi să folosim în slujba Sa darul deosebit pe care Hristos ni l-a dat prin Duhul Sfânt! Domnul Hristos Îşi doreşte mult să ne ofere darurile harului Său! Astăzi, putem să acceptăm invitaţia Sa şi să descoperim ce pot să facă darurile Sale într-o viaţă umplută cu Duhul Sfânt!

Între darurile Duhului Sfânt se află şi profeţia. Acest dar este un semn de identificare al bisericii rămăşiţei şi a fost manifestat în lucrarea lui Ellen White – solul trimis de Dumnezeu. Scrie­rile ei sunt o continuă sursă a adevărului, învestită cu autoritate, aducându-i bisericii încurajare, călăuzire, instruire şi mustrare. Ele exprimă în mod clar faptul că Biblia este etalonul după care orice învăţătură şi experienţă trebuie să fie verificate. (Ioel 2,28.29; Fapte 2,14-21; Evrei 1,1-3; Apoc. 12,17; 19,10.)

Iosafat, regele lui Iuda, era disperat. Trupele inamicului se apropiau şi situaţia părea disperată. „Iosafat… şi-a îndreptat faţa să-L caute pe Domnul şi a vestit un post pentru tot Iuda” (2 Cron. 20,3). Poporul a început să curgă spre templu pentru a cere milă şi eliberare de la Dumnezeu.

Iosafat conducea serviciul de rugăciune şi I-a cerut lui Dumnezeu să intervină. El s-a rugat: „Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, nu eşti Tu Dumnezeu în ceruri şi nu stăpâneşti Tu peste toate împărăţiile neamurilor? Oare n-ai Tu în mână tăria şi puterea, aşa că nimeni nu Ţi se poate împotrivi?” (vers. 6). Nu-l ocrotise oare Dumnezeu în mod special pe poporul Său în trecut? Nu dăduse El ţara aceasta poporului Său ales? Astfel că Iosafat a insistat: „O, Dumnezeul nostru, nu-i vei judeca Tu pe ei? Căci noi suntem fără putere… şi nu ştim ce să facem, dar ochii noştri sunt îndreptaţi spre Tine” (vers. 12).

În timp ce tot Iuda stătea înaintea Domnului, cineva pe nume Iahaziel s-a ridicat. Solia sa i-a adus curaj şi călăuzire poporului îngrozit. El a spus: „Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi dinaintea acestei mari mulţimi, …căci nu voi veţi lupta, ci Domnul… Nu veţi avea de luptat în lupta aceasta; aşezaţi-vă, staţi acolo şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul… Domnul va fi cu voi” (vers. 15-17). Dimineaţa, regele Iosafat le-a spus trupelor sale: „Încredeţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru şi veţi fi întăriţi; încredeţi-vă în prorocii Lui şi veţi izbuti [veţi prospera – KJV]” (vers. 20).[1]

Într-o măsură atât de mare s-a încrezut regele în acest puţin cu­noscut profet, Iahaziel, încât a înlocuit trupele din prima linie a frontului cu un cor ce cânta laude la adresa lui Dumnezeu şi a fru­museţii sfinţeniei. În timp ce imnurile credinţei se înălţau în văzduh, Domnul era la lucru generând confuzie printre armatele aliate împotriva lui Iuda. Măcelul a fost atât de cumplit, încât „nimeni n-a scăpat” (vers. 24).

Iahaziel a fost portvocea lui Dumnezeu pentru acea perioadă specială.

Profeţii au jucat un rol vital atât în timpurile Vechiului Testament, cât şi în cele ale Noului Testament. Dar a încetat profeţia să funcţioneze odată cu încheierea canonului biblic? Pentru a găsi răspuns la această întrebare, să revedem istoria profetică.

Darul profetic în timpurile biblice

Deşi păcatul a pus capăt comuniunii directe dintre Dumnezeu şi fiinţele umane (Is. 59,2), Dumnezeu n-a rupt relaţiile cu omenirea; dimpotrivă, El a conceput alte căi de comunicare. A început să trimită, prin profeţi, mesaje de încurajare, avertizare şi mustrare.[2]

În Sfintele Scripturi, un profet este „cel care primeşte comunicări de la Dumnezeu şi transmite conţinutul lor poporului Său”.[3] Profeţii nu profetizau din proprie iniţiativă, „căci nicio prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1,21).

În Vechiul Testament, cuvântul „proroc”, sau profet, este în gene­ral o traducere a cuvântului ebraic nabi. Sensul lui este exprimat în Exod 7,1.2: „Domnul i-a zis lui Moise: ‘Iată că te fac Dumnezeu pentru faraon, şi fratele tău Aaron va fi prorocul [nabi] tău. Tu vei spune tot ce-ţi voi porunci Eu. Iar fratele tău Aaron îi va vorbi faraonului.’” Relaţia lui Moise cu faraonul era asemenea aceleia a lui Dumnezeu cu poporul Său. Şi, după cum Aaron îi transmitea faraonului cuvintele lui Moise, tot astfel profetul îi transmitea poporului cuvintele lui Dumnezeu. Termenul „profet”, deci, desemnează o persoană numită în mod divin ca purtătoare de cuvânt a lui Dumnezeu. Cuvântul grecesc echivalent al ebraicului nabi este prophetes, de unde derivă şi cuvântul „profet” în limbile moderne.

„Văzătorul”, o traducere a ebraicului roeh (Is. 30,10) sau chozeh (2 Sam. 24,11; 2 Regi 17,13), este o altă denumire dată persoanelor cu darul profetic. Termenii „proroc” şi „văzător” sunt strâns legaţi. Sfânta Scriptură explică: „Odinioară în Israel, când se ducea cineva să-L întrebe pe Dumnezeu, zicea: ‘Haidem, să mergem la văzător!’ Căci acela care se numeşte azi ’proroc’ se numea odinioară ’văzător’” (1 Sam. 9,9). Denumirea de „văzător” subliniază faptul că profetul primea un mesaj divin. Dumnezeu a deschis „ochii”, sau mintea, profeţilor faţă de informaţiile pe care El dorea să le transmită poporului Său.

În decursul anilor, Dumnezeu a transmis descoperiri ale voinţei Sale pentru poporul Lui prin persoane cu darul profetic. „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci” (Amos 3,7; cf. Evr. 1,1).

Funcţiile darului profetic în Noul Testament. Noul Testament îi acordă profeţiei un loc proeminent printre darurile Duhului Sfânt, o dată situându-se pe primul loc şi de două ori pe locul secund printre cele mai folosite daruri în biserică (vezi Rom. 12,6; 1 Cor. 12,28; Ef. 4,11). Duhul Sfânt îi încurajează pe credincioşi să-şi dorească în mod deosebit acest dar (1 Cor. 14,1.39).

Noul Testament arată faptul că profeţii au următoarele funcţii:[4]

1. Au contribuit la întemeierea bisericii. Biserica a fost „zidită pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos” (Ef. 2,20-21).

2. Au iniţiat misiunea de creştere a bisericii. Prin profeţi, Duhul Sfânt i-a ales pe Pavel şi pe Barnaba pentru prima lor călătorie misionară (Fapte 13,1.2) şi a dat instrucţiuni cu privire la locul unde trebuie să lucreze misionarii (Fapte 16,6-10).

3. Au zidit spiritual biserica. „Cine proroceşte”, spunea Pavel, „zideşte sufleteşte biserica.” Cine proroceşte „le vorbeşte oamenilor spre zidire, sfătuire şi mângâiere” (1 Cor. 14,4.3). Împreună cu alte daruri, Dumnezeu i-a dat bisericii darul profetic pentru pregătirea credincioşilor „în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos” (Ef. 4,12).

4. Au unit şi au apărat biserica. Profeţii au contribuit la „unitatea credinţei”, au protejat biserica împotriva falselor învăţături, astfel încât credincioşii să nu mai fie „copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire” (Ef. 4,14).

5. Au avertizat despre dificultăţi viitoare. Un profet al Noului Testament a avertizat despre o foamete care urma să vină. Ca răspuns, biserica a iniţiat un program de ajutorare, pentru a-i sprijini pe aceia care aveau să sufere din cauza foametei (Fapte 11,27-30). Alţi profeţi au avertizat despre arestarea lui Pavel şi întemniţarea lui la Ierusalim (Fapte 20,23; 21,4.10-14).

6. Au confirmat credinţa adevărată în perioade de conflict. La primul conciliu al bisericii, Duhul Sfânt a călăuzit biserica în luarea unei hotărâri într-o problemă controversată, privind mântuirea creştinilor neevrei. Atunci, prin profeţi, Duhul Sfânt le-a reconfirmat credincioşilor adevărata doctrină. După ce le-au transmis membrilor hotărârea conciliului, „Iuda şi Sila, care şi ei erau proroci, i-au îndemnat pe fraţi şi i-au întărit cu multe cuvinte” (Fapte 15,32).

Darul profetic în ultimile zile ale istoriei

Mulţi creştini cred că darul profeţiei a încetat să se manifeste la încheierea erei apostolice. Dar Biblia face cunoscută nevoia specială a bisericii de a primi îndrumare, călăuzire divină în timpul de criză din vremea sfârşitului; ea dă mărturie despre nevoia continuă de manifestare a darului profetic, precum şi despre măsurile luate în vederea continuării darului profetic după perioada Noului Testament.

Permanenţa darurilor spirituale. Nu există nicio dovadă biblică a faptului că Dumnezeu ar retrage darurile spirituale pe care le-a dat bisericii, înainte ca ele să-şi atingă scopul, care, potrivit lui Pavel, este acela ca biserica să ajungă la „unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Ef. 4,13). Pentru că biserica n-a ajuns încă să trăiască această experienţă, este nevoie de toate darurile Duhului. Aceste daruri, inclusiv darul profeţiei, vor continua să opereze pentru folosul poporului lui Dumnezeu, până când Domnul Hristos va reveni. În consecinţă, Pavel i-a avertizat pe credincioşi: „Nu stingeţi Duhul. Nu dispreţuiţi prorociile” (1 Tes. 5,19.20) şi i-a sfătuit: „Umblaţi şi după darurile duhovniceşti, dar mai ales să prorociţi” (1 Cor. 14,1).

Aceste daruri nu s-au manifestat întotdeauna în mod abundent în biserica creştină.[5] După moartea apostolilor, profeţii s-au bucurat de respect în multe cercuri până prin anul 300 d.Hr.[6] Dar declinul spiritual din biserică şi apostazia care a rezultat din acesta (vezi cap. 13 al cărţii de faţă) au dus la o diminuare atât a prezenţei Duhului Sfânt, cât şi a darurilor Lui. În acelaşi timp, profeţii falşi au determinat o pierdere a încrederii în darul profetic.[7]

Declinul darului profetic în decursul unor perioade din istoria bisericii n-a însemnat că Dumnezeu Îşi retrăsese definitiv darul. Biblia arată faptul că, atunci când se va apropia sfârşitul, acest dar va fi activ ca să ajute biserica în decursul acelor vremuri dificile. Mai mult decât atât, Biblia indică o activitate crescândă a acestui dar.

Darul profetic chiar înainte de a Doua Venire. Dumnezeu i-a dat darul profetic lui Ioan Botezătorul, ca să anunţe prima venire a lui Hristos. Într-un mod asemănător, ne putem aştepta ca El să trimită din nou darul profetic pentru a vesti a Doua Venire, astfel încât fieca­re om să aibă ocazia să se pregătească pentru a-L întâmpina pe Mântuitorul.

De fapt, Domnul Hristos a menţionat apariţia profeţilor mincinoşi ca fiind unul dintre semnele care arată că venirea Sa este aproape (Mat. 24,11.24). Dacă avea să nu mai fie niciun profet adevărat în timpul sfârşitului, atunci Domnul Hristos n-ar mai fi avertizat împotriva nimănui care ar pretinde acest dar. Avertizarea Sa cu privire la profeţii falşi sugerează faptul că vor exista şi profeţi adevăraţi.

Profetul Ioel a prezis o revărsare specială a darului profetic chiar înainte de revenirea Domnului Hristos. El a spus: „După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor proroci, bătrânii voştri vor visa vise şi tinerii voştri vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe, voi turna Duhul Meu, în zilele acelea. Voi face să se vadă semne în ceruri, şi pe pământ sânge, foc şi stâlpi de fum; soarele se va preface în întuneric şi luna, în sânge înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşătoare” (Ioel 2,28-31).

Prima Cincizecime a fost ocazia unei remarcabile manifestări a Duhului Sfânt. Petru, citându-l pe profetul Ioel, a scos în evidenţă faptul că Dumnezeu a promis astfel de binecuvântări (Fapte 2,2-21). Cu toate acestea, ne putem întreba dacă profeţia lui Ioel s-a împlinit complet în ziua Cincizecimii sau dacă trebuie să urmeze o altă împlinire, de data aceasta completă. Nu avem nicio dovadă a faptului că fenomenele legate de soare şi de lună, despre care a vorbit Ioel, au precedat sau au urmat revărsării Duhului. Aceste fenomene n-au avut loc decât multe secole mai târziu (vezi cap. 25 al cărţii de faţă).

Ziua Cincizecimii, deci, a fost o pregustare a deplinei manifestări a Duhului înainte de a Doua Venire. Asemenea ploii timpurii din Pa­lestina, care cade toamna, la puţin timp după ce au fost încheiate semănăturile, revărsarea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii a inaugurat era Duhului Sfânt. Împlinirea completă şi finală a profeţiei lui Ioel corespunde ploii târzii, care, căzând primăvara, cocea grânele (Ioel 2,23). Tot la fel, revărsarea finală a Duhului lui Dumnezeu va avea loc exact înainte de a Doua Venire, după semnele profetizate legate de soare, lună şi stele (Mat. 24,29; Apoc. 6,12-17; Ioel 2,31). Asemenea ploii târzii, această revărsare finală a Duhului Sfânt va coace secerişul pământului (Mat. 13,30.39) şi „oricine va chema numele Domnului va fi mântuit” (Ioel 2,32).

Darul profetic în biserica rămăşiţei. Apocalipsa 12 ne prezintă două perioade majore de persecuţie. În timpul primei perioade, care a durat din anul 538 până în 1798 (Apoc. 12,6.14; vezi şi cap. 13 al cărţii de faţă), credincioşii adevăraţi au suferit aspre persecuţii. Din nou, chiar înainte de a Doua Venire, Satana va ataca „rămăşiţa seminţei ei”, biserica rămăşiţei, care refuză să renunţe la loialitatea faţă de Hristos. Apocalipsa îi caracterizează pe cei credincioşi care formează biserica rămăşiţei ca fiind aceia care „păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin [au – în KJV] mărturia lui Isus Hristos” (Apoc. 12,17).

Faptul că expresia „mărturia lui Isus” se referă la revelaţia profetică reiese clar din discuţia de mai târziu dintre înger şi Ioan.[8]

Către sfârşitul cărţii, îngerul se identifică drept „împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi care păstrează mărturia lui Isus” (Apoc. 19,10) şi „un împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, prorocii” (Apoc. 22,9). Aceste expresii paralele fac foarte clar faptul că profeţii erau aceia care aveau „mărturia lui Isus”.[9] Aceasta explică declaraţia îngerului că „mărturia lui Isus este duhul prorociei” (Apoc. 19,10).

Comentând acest text, James Moffat scria: „Căci mărturia lui Isus (dată de Isus) este (constituie) spiritul profeţiei. Aceasta… îi defineşte în mod special pe fraţii care au mărturia lui Isus ca po­sesori ai inspiraţiei profetice. Mărturia lui Isus este, în mod practic, echivalentă cu faptul că Isus depune mărturie (xxii. 20). Este o auto­revelare a lui Isus (conform cu [Apoc.] 1,1, datorată în ultimă instanţă lui Dumnezeu) care îi inspiră pe profeţii creştini.”[10]

Astfel că expresia „Spiritul profetic” poate să se refere la: (1) Du­hul Sfânt inspirându-l pe profet cu o descoperire de la Dumnezeu, (2) acţiunea darului profetic, sau darului profeţiei, şi (3) mijlocul, agentul, instrumentul profeţiei.

Darul profetic – Isus dând „mărturie bisericii prin intermediul profeţiei”[11] – constituie o caracteristică distinctivă a bisericii rămăşiţei. Ieremia a legat dispariţia acestui dar cu nelegiuirea. „Lege nu mai au şi nici chiar prorocii nu mai primesc nicio vedenie de la Domnul” (Plâng. 2,9). Apocalipsa identifică deţinerea celor două (Legea şi prorocia) ca fiind trăsături distinctive ale bisericii din timpul sfârşitului; membrii ei „păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin [au – în KJV] mărturia lui Isus Hristos” – darul profetic (Apoc. 12,17).

Dumnezeu i-a oferit darul profetic „bisericii” Exodului, pentru a-Şi organiza, instrui şi călăuzi poporul (Fapte 7,38). „Printr-un proroc l-a scos Domnul pe Israel din Egipt şi printr-un proroc a fost păzit Israel” (Osea 12,13). Nu este o surpriză, deci, să descoperim acest dar printre aceia care sunt cuprinşi în ultimul exod – scăparea de pe planeta Pământ, întinată de păcat, şi intrarea în Canaanul ceresc. Acest exod, care va urma celei de a Doua Veniri, este împlinirea finală şi deplină a textului din Isaia 11,11: „În acelaşi timp, Domnul Îşi va întinde mâna a doua oară, ca să răscumpere rămăşiţa poporului Său risipită…”

Ajutor în criza finală. Scriptura face cunoscut faptul că poporul lui Dumnezeu din ultimele zile ale istoriei Pământului va suporta ma­nifestarea mâniei depline a balaurului satanic, ce se va angaja într-o încercare finală de a-l nimici (Apoc. 12,17). Aceasta va fi „o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta” (Dan. 12,1). Pentru a-i ajuta să supravieţuiască acestui cel mai intens conflict al tuturor timpurilor, Dumnezeu, în bunătatea Sa plină de iubire, le-a dat copiilor Săi asigurarea că nu vor fi singuri. Mărturia lui Isus, Spiritul profetic, îi va îndruma în siguranţă spre obiectivul lor final – unirea cu Mântuitorul lor la a Doua Venire.

Următoarea ilustraţie explică legătura dintre Biblie şi exemplele postbiblice de manifestare a darului profetic: „Să presupunem că suntem gata să pornim într-o croazieră. Proprietarul vasului ne dă un manual de instrucţiuni, spunându-ne că acesta conţine îndrumări suficiente pentru întreaga călătorie şi că, dacă le vom da ascultare, vom ajunge în siguranţă în portul nostru de destinaţie. Ridicând pânzele şi pornind în călătorie, deschidem manualul pentru a cunoaşte conţinutul lui. Aflăm astfel că autorul stabileşte principii generale după care să ne ghidăm în călătoria noastră şi ne dă instrucţiuni cât se poate de practice, luând în considerare diferitele situaţii ce pot să apară până la terminarea călătoriei; dar el ne spune, de asemenea, că ultima parte a călătoriei va fi deosebit de periculoasă, că linia coastei se schimbă mereu din cauza nisipurilor mişcătoare şi a furtunilor; ’dar pentru această parte a călătoriei’, spune autorul manualului, ’eu am luat măsuri să aveţi un pilot, care vă va întâmpina şi vă va ghida după cum situaţiile şi pericolele o vor cere; voi trebuie să ascultaţi de el.’ Cu aceste indicaţii, ajungem până la momentele periculoase despre care am fost avertizaţi şi pilotul, conform promi­siunii, apare. Dar unii membri ai echipajului, atunci când acesta îşi oferă serviciile, se ridică împotriva lui. ‘Noi avem manualul original de instrucţiuni’, spun ei, ‘şi acesta este suficient pentru noi. Noi rămânem la el şi numai la el; nu vrem nimic de la tine.’ Acum, cine pune în practică cele scrise în ghidul original? Aceia care îl resping pe pilot sau cei care-l primesc aşa cum spun instrucţiunile din ghid? Judecaţi dumneavoastră!”[12]

Biblia şi profeţii postbiblici

Darul profetic a adus la existenţă însăşi Biblia. În timpurile postbiblice, acest dar nu trebuie să înlocuiască şi nici să adauge ceva la Sfânta Scriptură, deoarece canonul Scripturii este acum încheiat.

Darul profetic acţionează în vremea sfârşitului la fel ca şi în timpul apostolilor. Menirea lui este aceea de a confirma Biblia ca bază a credinţei şi a practicii, de a explica învăţăturile ei, precum şi de a aplica principiile ei la viaţa zilnică. Acest dar este implicat în lucrarea de consolidare şi edificare a bisericii, făcând-o în stare să aducă la îndeplinire misiunea ei divină. Darul profetic mustră, avertizează, călăuzeşte şi încurajează atât credincioşii, în mod personal, cât şi biserica, ferindu-i de erezie şi unindu-i în adevărurile Bibliei.

Profeţii postbiblici acţionează asemenea unor profeţi cum au fost Natan, Gad, Asaf, Şemaia, Azaria, Eliezer, Ahia şi Obed, Maria, Debora, Hulda, Simeon, Ioan Botezătorul, Agab, Sila, Ana şi cele patru fiice ale lui Filip, care au trăit în timpurile biblice, dar ale căror mărturii n-au devenit niciodată o parte a Bibliei. Acelaşi Dumnezeu, care a vorbit prin profeţii ale căror scrieri sunt în Biblie, i-a inspirat pe aceşti profeţi şi profetese. Soliile lor nu au contrazis descoperirile divine consemnate anterior.

Testarea darului profetic. Deoarece Biblia avertizează că înainte de revenirea Domnului Hristos se vor ridica profeţi falşi, este necesar să cercetăm cu atenţie toate pretenţiile de deţinere a darului profe­tic. „Nu dispreţuiţi prorociile”, spunea Pavel, „cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun. Feriţi-vă de orice se pare rău” (1 Tes. 5,20-22, cf. 1 Ioan 4,1).

Biblia enumeră câteva principii generale prin care putem distinge darul profetic autentic de cel fals.

1. Se armonizează mesajul profetic cu Biblia? „La Lege şi la mărturie! Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta” (Is. 8,20). Acest text sugerează faptul că mesajul oricărui profet trebuie să fie în concordanţă cu Legea şi mărturia lui Dumnezeu din întreaga Biblie. Un profet de mai târziu nu trebuie să fie în contradicţie cu profeţii de dinainte. Duhul Sfânt nu contrazice niciodată mărturiile Sale date anterior, căci la Dumnezeu „nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1,17).

2. Se împlinesc cele profetizate? „Cum vom cunoaşte cuvântul pe care ni-l va spune Domnul? Când ceea ce va spune prorocul acela în numele Domnului nu va avea loc şi nu se va întâmpla, va fi un cuvânt pe care nu l-a spus Domnul. Prorocul acela l-a spus din îndrăzneală. Să n-ai teamă de el” (Deut. 18,21.22; cf. Ier. 28,9). Deşi prezicerile pot alcătui o parte relativ mică a mesajului profetic, exactitatea lor trebuie să fie demonstrată.

3. Este recunoscută întruparea Domnului Hristos? „Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu şi orice duh care nu Îl mărturiseşte pe Isus [care nu mărturiseşte că Isus a venit în trup – KJV] nu este de la Dumnezeu” (1 Ioan 4,2.3). Această probă cere ceva mai mult decât o simplă recunoaştere a faptului că Isus Hristos a trăit pe pământ. Adevăratul profet trebuie să mărturisească învăţătura biblică referitoare la întruparea Domnului Hristos – trebuie să creadă în divinitatea Lui şi în preexistenţa Sa, în naşterea Lui dintr-o fecioară, în reala Sa natură umană, în viaţa Sa fără păcat, în jertfa Lui ispăşitoare, în învierea, înălţarea şi lucrarea Sa mijlocitoare, precum şi în a Doua Venire.

4. Profetul aduce „roade” bune sau rele? Profeţia vine ca urmare a inspirării de către Duhul Sfânt a oamenilor (2 Petru 1,21). Putem să-i recunoaştem pe profeţii falşi după roadele lor. „Pomul bun nu poate face roade rele”, a spus Isus, „şi nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom care nu face roade bune este tăiat şi aruncat în foc. Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte” (Mat. 7,16.18-20).
Acest sfat este esenţial în evaluarea pretenţiei cuiva că este profet. În primul rând, ne atrage atenţia la viaţa profetului. Aceasta nu înseamnă că profetul trebuie să fie un om perfect. Scriptura ne spune că Ilie „era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi” (Iacov 5,17). Dar viaţa profetului trebuie să fie caracterizată de roadele Duhului, şi nu de faptele firii pământeşti (vezi Gal. 5,19-23).

În al doilea rând, acest principiu se referă la influenţa pe care profetul o are asupra altora. Ce rezultate apar în viaţa acelora care primesc mesajul? Mesajele profetului îl înzestrează pe poporul lui Dumnezeu pentru misiunea lui şi-l uneşte în credinţă (Ef. 4,12-16)?

Orice persoană care susţine că are darul profetic trebuie să fie supusă acestor teste biblice. Dacă ea corespunde acestor criterii, putem avea încredere că, într-adevăr, Duhul Sfânt i-a dat acelei persoane darul profetic.

Spiritul profetic în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea

Darul profeţiei a fost activ în lucrarea lui Ellen G. White, unul dintre întemeietorii Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Ei i-au fost date instrucţiuni inspirate pentru poporul lui Dumnezeu din vremea sfârşitului. Lumea de la începutul secolului al XIX-lea, când a început Ellen G. White să transmită mesaje din partea lui Dumnezeu, era o lume în care numai bărbaţii aveau un cuvânt de spus. Chemarea ei la activitatea profetică a aşezat-o sub o severă cercetare. Trecând cu bine testele Bibliei, ea avea să slujească prin darul ei spiritual timp de 70 de ani. Din 1844, când avea 17 ani, şi până în 1915 – anul morţii sale – ea a avut mai bine de 2.000 de viziuni. În această perioadă, a trăit şi a lucrat în America, Europa şi Australia, sfătuind, înfiinţând noi câmpuri de lucru, predicând şi scriind.

Ellen White nu şi-a asumat niciodată titlul de profet, dar nici nu a obiectat atunci când alţii au numit-o aşa. Ea a explicat astfel: „La început, când eram tânără, am fost întrebată de multe ori: ‘Eşti profet?’ Eu am răspuns totdeauna: ‘Eu sunt solul lui Dumnezeu’. Ştiu că mulţi m-au numit profet, dar n-am avut niciodată pretenţia la acest titlu. […] De ce n-am pretins a fi un profet? Pentru că, în aceste zile, mulţi care pretind cu îndrăzneală că sunt profeţi sunt o ruşine pentru cauza lui Hristos şi pentru că lucrarea mea cuprinde mai mult decât exprimă cuvântul ‘profet’. […] Eu n-am pretins niciodată că aş fi un profet. Dacă alţii însă îmi atribuie acest nume, nu îi contrazic. Dar lucrarea mea a cuprins atât de multe domenii de activitate, încât nu mă pot numi altfel decât un mesager.”[13]

Aplicarea testelor profetice. Cum răspunde lucrarea de slujire a lui Ellen White testării biblice a unui profet?

1. Concordanţa cu Biblia. Abundenta ei producţie literară foloseşte zeci de mii de texte biblice, însoţite adesea de interpretări amănunţite. Un studiu atent a arătat că scrierile ei sunt consecvente, corecte şi în deplină armonie cu Sfintele Scripturi.

2. Corectitudinea prezicerilor ei. Scrierile lui Ellen White conţin un număr relativ mic de preziceri. Unele sunt în curs de împlinire, în timp ce altele aşteaptă încă să se împlinească. Dar acelea care pot fi testate s-au împlinit cu o uimitoare precizie. Iată două exemple ce demonstrează iluminarea sa profetică.

a. Apariţia spiritismului modern. În anul 1850, când spiritismul – mişcarea ce urmăreşte comunicarea cu lumea spiritelor şi cu cei morţi – tocmai apăruse, Ellen White l-a identificat ca fiind înşelăciunea zilelor din urmă şi a prevăzut dezvoltarea lui. Deşi la data aceea mişcarea era în mod categoric anticreştină, ea a prevăzut că această ostilitate se va schimba, iar spiritismul va deveni acceptabil printre creştini.[14] De atunci, spiritismul s-a întins pe întreaga suprafaţă a pământului, câştigând milioane de adepţi. Caracterul lui anticreştin s-a schimbat; într-adevăr, mulţi se numesc creştini spiritişti, pretinzând că ei au adevărata credinţă creştină şi că „spiritiştii sunt singurii oameni religioşi care au folosit darurile făgăduite de Hristos, daruri prin care vindecă bolnavi şi demonstrează o existenţă viitoare, conştientă şi progresivă.”[15] Ei chiar declară că spiri­tismul „îţi dă posibilitatea cunoaşterii tuturor marilor sisteme religioase şi, chiar mai mult, face posibilă o cunoaştere a Bi­bliei creştine mai bună decât toate comentariile strânse la un loc. Biblia este o carte a spiritismului”.[16]

b. O strânsă cooperare între protestanţi şi romano-catolici. În timpul vieţii lui Ellen White, exista o prăpastie între protes­tanţi şi romano-catolici, care părea că exclude orice colaborare între aceste două categorii de credincioşi. Anticatolicismul era puternic printre protestanţi. Ea a profetizat că schimbări majore în cadrul protestantismului vor duce la o îndepărtare de credinţa Reformei. În consecinţă, deosebirile dintre pro­testanţi şi catolici se vor micşora, ducând la construirea punţii peste prăpastia care desparte cele două grupări.[17]
Anii care au trecut de la moartea ei au fost martorii apariţiei mişcării ecumenice, înfiinţării Consiliului Mondial al Bisericilor, a Conciliului Vatican II al Bisericii Catolice şi a ignorării, chiar respingerii deschise de către protestanţi, a concepţiilor Reformei cu privire la interpretarea profetică.[18] Aceste schim­bări majore au înlăturat barierele dintre protestanţi şi catolici, ducând la o cooperare crescândă a acestora.

3. Recunoaşterea întrupării Domnului Hristos. Ellen White a scris foarte mult despre viaţa Domnului Hristos. Rolul Lui de Domn şi Mântuitor, jertfa Sa ispăşitoare la cruce şi prezenta Sa lucrare de mijlocire domină lucrările ei literare. Cartea ei Hristos, Lumina lumii a fost declarată unul dintre cele mai spirituale tratate scrise vreodată despre viaţa lui Hristos, în timp ce Calea către Hristos, cartea ei cea mai larg răspândită, a condus milioane de oameni la o profundă legătură cu El.
Lucrările ei Îl înfăţişează în mod clar pe Hristos ca fiind pe de­plin Dumnezeu şi pe deplin om. Prezentările ei echilibrate se armo­nizează întru totul cu perspectiva biblică, evitând cu grijă accentuarea unei naturi sau a alteia – o problemă care a generat o atât de mare controversă în decursul istoriei creştinismului.

Modul lui Ellen White de a trata, în general, lucrarea Domnului Hristos are o orientare practică. Indiferent de aspectul pe care îl tratează, preocuparea ei principală este aceea de a-l aduce pe cititor într-o relaţie mai strânsă cu Mântuitorul.

4. Influenţa lucrării ei. A trecut mai bine de un secol de când Ellen White a primit darul profetic. Biserica ei şi viaţa acelora care au dat ascultare sfaturilor ei dovedesc impactul vieţii şi mesajelor ei.
„Deşi ea n-a deţinut vreodată o poziţie oficială, nu a fost pastor întărit prin binecuvântare şi n-a primit niciodată – până după moar­tea soţului ei – vreun salariu din partea bisericii, influenţa ei a mo­delat Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea mai mult decât oricare alt factor, cu excepţia Sfintei Scripturi.”[19] Ea a fost forţa din spatele demarării lucrării de publicaţii a bisericii, a şcolilor, a lucrării mi­sionare medicale, precum şi a lucrării misionare mondiale, care au făcut ca Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea să fie una dintre cele mai mari organizaţii misionare protestante şi cu dezvoltarea cea mai rapidă.

Materialul pe care ea l-a scris umple mai bine de 80 de cărţi, 200 de broşuri şi 4.600 de articole în diferite publicaţii periodice. Predici, jurnale, mărturii speciale şi scrisori sunt cuprinse în alte 60.000 de pagini de manuscrise.

Anvergura acestui material este uimitoare. Preocuparea lui Ellen G. White n-a fost limitată numai la câteva domenii înguste. Domnul i-a dat sfaturi în probleme de sănătate, educaţie, viaţa de familie, cumpătare, evanghelizare, lucrarea de publicaţii, alimentaţie adecvată, lucrare medicală şi în multe alte domenii. Poate că scrie­rile ei în domeniul sănătăţii sunt cele mai uimitoare, datorită modului în care ideile exprimate de ea, unele dintre ele scrise cu mai bine de un secol în urmă, au fost în cele din urmă confirmate de ştiinţa modernă.

Scrierile ei se concentrează asupra Domnului Hristos şi susţin înal­tele valori morale şi etice ale tradiţiei iudeo-creştine.

Deşi multe dintre scrierile ei sunt adresate Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, mari părţi din ele au fost apreciate de un public mai larg. Populara ei carte Calea către Hristos a fost tradusă în mai bine de 100 de limbi şi s-au vândut peste 15.000.000 de exemplare. Cea mai vastă şi mai bine primită lucrare a ei este seria de cinci volume Conflictul veacurilor, care descrie în detaliu marea luptă dintre Hristos şi Satana, de la originea păcatului până la eradicarea lui din univers.

Impactul scrierilor ei asupra indivizilor este profund. Recent, la Uni­versitatea Andrews s-a făcut un studiu, comparând, pe de o parte, atitudinea creştină şi comportamentul adventiştilor care citesc re­gulat cărţile ei şi, pe de altă parte, comportamentul celor care nu le citesc. Cercetările scot puternic în evidenţă impactul pe care scrierile ei îl au asupra acelora care le citesc. Studiul a ajuns la urmă­toarele concluzii: „Cei ce le citesc au o mai strânsă legătură cu Hristos, mai multă siguranţă cu privire la situaţia lor înaintea lui Dumnezeu şi prezintă o mai mare probabilitate să-şi fi identificat darurile spirituale. Aceştia sunt mai dispuşi la o contribuţie materială la evanghelizarea publică şi participă mai substanţial la proiectele misio­nare locale. Ei se simt mult mai pregătiţi pentru a da mărturie şi se angajează efectiv în lucrarea de evanghelizare. Sunt cei care îşi iau timp să studieze zilnic Biblia, să se roage pentru anumite persoane, să se întâlnească în grupe pentru comuniune spirituală şi să ţină zilnic altarul familial. Ei îşi văd biserica într-o lumină favorabilă şi contribuie la câştigarea celui mai mare număr de noi convertiţi.”[20]

Spiritul profetic şi Biblia. Scrierile lui Ellen White nu sunt un înlocuitor al Sfintelor Scripturi. Ele nu pot fi puse la acelaşi nivel. Sfânta Scriptură stă singură, ca unicul standard după care scrierile ei şi toate celelalte scrieri trebuie să fie judecate şi căruia ele trebuie să se supună.

1. Biblia – supremul standard. Adventiştii de ziua a şaptea susţin în totul principiul Reformei – „Sola Scriptura” – Biblia fiind propriul ei interpret şi numai Biblia fiind baza tuturor doctrinelor. Întemeietorii bisericii au conceput principiile fundamentale de credinţă prin stu­dierea Sfintelor Scripturi; ei nu au primit aceste doctrine prin viziunile lui Ellen White. Rolul ei principal în timpul dezvoltării şi cristalizării concepţiilor doctrinare a fost acela de a-i călăuzi în înţelegerea Bi­bliei şi a confirma concluziile la care au ajuns prin studierea Bibliei.[21]
Ellen White, personal, a crezut şi a susţinut că Biblia este unica normă a bisericii. În prima carte, publicată în 1851, ea spunea: „Îţi recomand, iubite cititor, Cuvântul lui Dumnezeu ca regulă a credinţei şi a trăirii tale. Prin acest Cuvânt, noi vom fi judecaţi.”[22] Ea niciodată nu şi-a schimbat această convingere. Mulţi ani mai târziu, scria: „În Cuvântul Său, Dumnezeu le-a încredinţat oamenilor cunoştinţele necesare pentru mântuire. Sfintele Scripturi trebuie să fie primite ca o descoperire infailibilă şi plină de autoritate a voinţei Sale. Ele sunt norma caracterului, descoperitorul învăţăturilor şi criteriul de verificare a experienţei.”[23] În 1909, adresându-se pentru ultima dată unei sesiuni generale a bisericii, ea a deschis Biblia, a ţinut-o sus în faţa adunării şi a spus: „Fraţilor şi surorilor, vă recomand această Carte.”[24]

Răspunzându-le unor credincioşi care considerau scrierile ei un adaos la Biblie, ea scria: „Eu am luat preţioasa Biblie şi am înconjurat-o cu mai multe Mărturii pentru biserică, date pentru poporul lui Dumnezeu. […] Voi nu sunteţi familiarizaţi cu Sfintele Scripturi. Dacă aţi fi făcut din Cuvântul lui Dumnezeu obiectul studiului vostru, cu dorinţa de a atinge standardul biblic, de a ajunge desăvârşirea creştină, n-aţi fi avut nevoie de Mărturii. Tocmai pentru că aţi neglijat să cunoaşteţi Cartea inspirată a lui Dumnezeu, El a căutat să ajungă la voi prin mărturii simple, directe, atrăgându-vă atenţia la cuvintele inspirate, cărora voi aţi neglijat să le daţi ascultare, îndemnându-vă să vă modelaţi viaţa în armonie cu învăţăturile ei curate şi înalte.”[25]

2. Un ghid spre Biblie. Ellen G. White a considerat că misiunea ei este aceea de a-i conduce pe oameni înapoi la Biblie. „Puţină atenţie i se acordă Bibliei”, a spus ea, de aceea „Domnul a dat o lumină mai mică pentru a-i conduce pe bărbaţi şi femei către o lumină mai mare.”[26] „Cuvântul lui Dumnezeu”, scria ea, „este suficient pentru a ilumina cea mai întunecată minte şi poate fi înţeles de aceia care au dorinţa de a-l înţelege. Cu toate acestea, unii care pretind că fac din Cuvântul lui Dumnezeu obiectul lor de studiu trăiesc în directă opoziţie cu cele mai clare învăţături ale lui. Apoi, pentru a-i lăsa pe bărbaţi şi femei fără scuze, Dumnezeu a dat mărturii clare şi precise, aducân­du-i înapoi la Cuvântul pe care ei au neglijat să-l urmeze.”[27]

3. Un ghid pentru înţelegerea Bibliei. Ellen White considera scrierile ei ca fiind un ghid pentru o mai clară înţelegere a Bibliei. „Nu este adăugat niciun adevăr; dar Dumnezeu a simplificat prin Mărturii marile adevăruri date deja şi, în modul ales de El, le-a adus înaintea oamenilor, pentru a le trezi şi impresiona mintea cu ele, pentru ca toţi să fie lăsaţi fără scuze.” „Mărturiile scrise nu sunt date pentru a transmite o lumină nouă, ci pentru a impresiona în mod viu inima cu adevărurile inspiraţiei date deja.”[28]

4. Un ghid pentru aplicarea principiilor Bibliei. Multe dintre scrierile ei aplică sfaturile Bibliei la viaţa de fiecare zi. Ellen White spunea că ea era „călăuzită să aducă la lumină principiile generale prin viu grai şi prin scris şi, în acelaşi timp, să arate pericolele, erorile şi păcatele unor persoane, pentru ca toţi să fie avertizaţi, mustraţi şi sfătuiţi.”[29] Domnul Hristos i-a promis bisericii Sale o astfel de îndrumare profetică. Aşa cum nota Ellen White, „faptul că Dumnezeu Şi-a făcut cunoscută voia Sa oamenilor, prin Cuvântul Său, nu a făcut nenecesară prezenţa continuă şi îndrumarea Duhului Sfânt. Din contră, Duhul Sfânt a fost promis de Mântuitorul nostru pentru a le deschide Cuvântul slujitorilor Săi, pentru a-i ilumina şi a aplica învăţăturile lui”.[30]

Chemarea adresată credinciosului. Profeţia Apocalipsei, care anunţă că „mărturia lui Isus” se va manifesta personal prin „spiritul profeţiei” în ultimele zile ale istoriei pământului, îl somează pe fiecare om, cerându-i a nu lua o atitudine de indiferenţă sau de necredinţă; dimpotrivă, ni se spune: „Cercetaţi toate lucrurile” şi „păstraţi ce este bun” (1 Tes. 5,21). Este mult de câştigat – sau de pierdut – totul depinzând de faptul dacă noi aducem la îndeplinire această însărcinare biblică de a cerceta. Iosafat spunea: „Încredeţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru şi veţi fi întăriţi; încredeţi-vă în prorocii Lui şi veţi izbuti” (2 Cron. 20,20). Cuvintele lui se dovedesc valabile şi astăzi.

Marile principii ale Legii lui Dumnezeu sunt cuprinse în cele Zece Porunci şi exemplificate în viaţa Domnului Isus. Ele exprimă iubirea, voia şi hotărârile lui Dumnezeu cu privire la comportamentul şi relaţiile umane şi sunt obligatorii pentru toţi oamenii din toate timpurile. Aceste precepte constituie baza legământului lui Dumnezeu cu poporul Său şi etalonul după care se desfăşoară judecata lui Dumnezeu. Prin intermediul Duhului Sfânt, ele scot în evidenţă păcatul şi trezesc simţământul nevoii după un Mântuitor. Mântuirea este numai prin har, nu prin fapte, iar rodul ei este ascultarea de Porunci. Această ascultare dezvoltă caracterul creştin şi are ca rezultat o stare de bine. Este o dovadă a iubirii noastre faţă de Domnul şi a preocupării pentru semenii noştri. Ascultarea care vine din credinţă demonstrează puterea Domnului Hristos de a transforma viaţa şi întăreşte în acest fel mărturisirea creştină. (Exod 20,1-17; Ps. 40,7.8; Matei 22,36-40; Deut. 28,1-14; Matei 5,17-20; Evrei 8,8-10; Ioan 15,7-10; Ef. 2,8-10; 1 Ioan 5,3; Rom. 8,3.4; Ps. 19,7-14.).

Toţi ochii erau aţintiţi spre munte. Vârful lui era acoperit de un nor gros, ce se făcea tot mai întunecat, cuprinzând întregul munte până jos şi creând o puternică senzaţie de mister. Fulgere izbucneau din întuneric, în vreme ce ecourile tunetelor reverberau în spaţiu.

„Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul Se pogorâse pe el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălţa ca fumul unui cuptor şi tot muntele se cutremura cu putere. Trâmbiţa răsuna tot mai pu­ternic…” (Ex. 19,18.19). Atât de impresionantă era această maies­tuoasă manifestare a prezenţei lui Dumnezeu, încât tot Israelul tremura.

Deodată, tunetele şi trâmbiţa s-au oprit, făcând loc unei tăceri apăsătoare. Apoi, Dumnezeu a început să vorbească din întunericul dens care Îl înconjura în timp ce stătea pe munte. Mişcat de o profundă iubire pentru poporul Său, Dumnezeu a rostit cele Zece Porunci. Moise a spus: „Domnul a venit din Sinai… Şi a ieşit din mijlo­cul zecilor de mii de sfinţi, având în dreapta Lui focul Legii. Da, El iubeşte popoarele: toţi sfinţii sunt în mâna Ta. Ei au stat la picioarele Tale, au primit Cuvintele Tale” (Deut. 33,2.3).

Când a dat Legea pe Sinai, Dumnezeu S-a descoperit nu numai ca maiestuoasa Autoritate supremă a universului, ci şi ca Răscumpărător al poporului Său (Exod 20,2). Tocmai pentru că este Mântuitor, El nu face apel numai la Israel, ci la întreaga omenire (Exod 12,13) să asculte de cele zece precepte scurte, cuprinzătoare şi pline de autoritate care exprimă datoria fiinţelor umane faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii lor.

Şi Dumnezeu a zis:

„Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine.”

„Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos care pedepsesc nele­giui­rea părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam al celor ce Mă urăsc şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.”

„Să nu iei în deşert numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert numele Lui.”

„Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău; să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul, marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.”

„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.”

„Să nu ucizi.”

„Să nu preacurveşti.”

„Să nu furi.”

„Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.”

„Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău” (Exod. 20,3-17).

Natura Legii

Ca o reflectare a caracterului lui Dumnezeu, Legea celor Zece Porunci este morală, spirituală, atotcuprinzătoare, conţinând principii universale.

O reflectare a caracterului Dătătorului Legii. Sfânta Scriptură prezintă atributele lui Dumnezeu în Legea Sa. Asemenea lui Dumnezeu, „Legea Domnului este desăvârşită” şi „mărturia Domnului este adevărată” (Ps. 19,7.8). „Legea, negreşit, este sfântă şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună” (Rom. 7,12). „Toate poruncile Tale sunt adevărul. De multă vreme ştiu din învăţăturile Tale că le-ai aşezat pentru totdeauna” (Ps. 119,151.152). Cu adevărat, „toate poruncile Tale sunt drepte” (Ps. 119,172).

O lege morală. Cele Zece Porunci transmit standardul lui Dumnezeu de comportament pentru umanitate. Ele definesc relaţiile noastre cu Creatorul şi Răscumpărătorul nostru, precum şi datoria pe care o avem faţă de semenii noştri. Scripturile numesc „păcat” călcarea Legii lui Dumnezeu (1 Ioan 3,4).

O lege spirituală. „Legea este duhovnicească” (Rom. 7,14). De aceea, numai aceia care sunt duhovniceşti (spirituali) şi manifestă roadele Duhului Sfânt pot să asculte de ea (Ioan 15,4; Gal. 5,22.23). Duhul lui Dumnezeu este Acela care ne dă puterea să facem voia Sa (Fapte 1,8; Ps. 51,10-12). Rămânând devotaţi lui Hristos, noi primim puterea de care avem nevoie pentru a aduce roade spre slava Sa (Ioan 15,5).

Legile omeneşti au în vedere numai faptele evidente, cunoscute. Dar cele Zece Porunci „sunt fără margini” (Ps. 119,96), atingând gândurile noastre cele mai tainice, dorinţele şi sentimentele noastre, de exemplu gelozia, pofta trupului şi ambiţia. În Predica de pe Munte, Isus a subliniat această dimensiune spirituală a Legii, scoţând în evidenţă faptul că păcatul, călcarea Legii, începe în inimă (Mat. 5,21.22.27.28; Marcu 7,21-23).

O Lege pozitivă. Decalogul este ceva mai mult decât o scurtă serie de interdicţii; el conţine principii mult mai profunde. Prezintă nu numai lucrurile pe care nu trebuie să le facem, ci şi pe cele pe care trebuie să le facem. Noi nu trebuie numai să ne reţinem de la gânduri şi fapte rele, ci trebuie să învăţăm să folosim în scopuri bune talentele şi darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu. În felul acesta, fiecare prescripţie negativă are şi o dimensiune pozitivă.

Să luăm, de exemplu, porunca a şasea: „Să nu ucizi”; are şi o dimensiune pozitivă: „Să promovezi viaţa.” „Este voia lui Dumnezeu ca urmaşii Săi să caute să promoveze binele şi fericirea tuturor acelora care intră în sfera lor de influenţă. Într-un sens profund, misiunea Evangheliei – vestea cea bună a mântuirii şi a vieţii veşnice în Isus Hristos – se bazează pe principiul pozitiv cuprins în porunca a şasea.”[1]

Legea celor Zece Porunci nu trebuie văzută „numai din unghiul prohibitiv, ci şi din cel al milei. Interdicţiile ei sunt garanţia fericirii prin ascultare. Primită în Hristos, ea lucrează în noi puritatea caracterului, care ne va aduce bucurie de-a lungul veşniciei. Pentru cel ascultător, ea este un zid de protecţie. În ea, vedem bunătatea lui Dumnezeu care, făcându-le cunoscute oamenilor principiile imuabile ale neprihănirii, caută să-i ocrotească de relele ce rezultă din călcarea Legii.”[2]

O lege simplă. Cele Zece Porunci sunt simple, dar în acelaşi timp, cuprinzătoare şi profunde. Ele sunt atât de scurte, încât chiar şi un copil poate să le memoreze cu uşurinţă, dar, în acelaşi timp, sunt atât de ample, încât acoperă orice posibil păcat.

„Nu este nicio taină, niciun mister în Legea lui Dumnezeu. Toţi pot înţelege marile adevăruri pe care ea le cuprinde. Cea mai slabă minte poate să priceapă aceste reguli; cel mai neştiutor poate să-şi conducă viaţa şi să-şi modeleze caracterul după standardul divin.”[3]

O lege a principiilor. Cele Zece Porunci sunt un rezumat al tuturor principiilor corecte; ele se aplică tuturor oamenilor din toate timpurile. Scriptura spune: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi păziţi poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om” (Ecl. 12,13).

Decalogul – cele Zece Porunci (Ex. 34,28) – constă din două părţi, sugerate prin cele două table de piatră pe care Dumnezeu le-a scris (Deut. 4,13). Primele patru porunci reglementează datoria noastră faţă de Creatorul şi Răscumpărătorul nostru, iar ultimele şase arată datoria noastră faţă de oameni.[4]

Această împărţire derivă din cele două principii fundamentale ale iubirii, pe baza cărora funcţionează împărăţia lui Dumnezeu: „Să-L iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10,27; cf. Deut. 6,4.5; Lev. 19,18). Aceia care trăiesc după aceste norme de bază vor fi în deplină armonie cu cele Zece Porunci, deoarece acestea exprimă tocmai aceste principii doar că în mod mai detaliat.

Prima poruncă stabileşte adorarea exclusivă a singurului şi adevăratului Dumnezeu. A doua interzice idolatria.[5] A treia interzice ireverenţa – lipsa de respect – şi încălcarea jurămintelor care conţin invocarea numelui lui Dumnezeu. A patra cheamă la păzirea Sabatului şi Îl identifică pe adevăratul Dumnezeu cu Cel care este Creatorul cerului şi al pământului.

Porunca a cincea le cere copiilor să se supună părinţilor lor, care sunt instrumente numite de Dumnezeu pentru transmiterea voinţei Sale descoperite către generaţiile următoare (vezi Deut. 4,6-9; 6,1-7).
A şasea poruncă protejează viaţa ca fiind sacră. A şaptea cere moralitate şi asigură ocrotirea legăturilor maritale. A opta poruncă protejează proprietatea. A noua apără adevărul şi interzice mărturia falsă. A zecea merge la rădăcina tuturor relaţiilor umane, interzicând pofta după ceea ce le aparţine altora.[6]

O lege unică. Cele Zece Porunci au meritul unic de a fi singurele cuvinte rostite de Dumnezeu în aşa fel încât să fie auzite de o întreagă naţiune (Deut. 5,22). Neputând încredinţa această Lege memoriei atât de nesigure a oamenilor, Dumnezeu a gravat poruncile cu degetul Său pe două table de piatră, care trebuiau păstrate înăuntrul chivotului din sanctuar (Ex. 31,18; Deut. 10,2).

Pentru a-l ajuta pe Israel să aducă la îndeplinire poruncile, Dumnezeu i-a dat legi suplimentare, cu detalii privind legătura cu El şi a oamenilor între ei. Unele dintre aceste legi suplimentare se concentrau asupra chestiunilor de ordin civil ale lui Israel (legi civile), iar altele reglementau ceremoniile din sanctuar (legi ceremoniale). Dumnezeu i-a transmis poporului aceste legi suplimentare printr-un intermediar, Moise, care le-a scris în „cartea legii”, pe care a aşezat-o lângă chivotul legământului” (Deut. 31,25.26) – nu în chivot, aşa cum a procedat cu revelaţia supremă a lui Dumnezeu, Decalogul. Aceste legi suplimentare au fost cunoscute ca fiind „cartea legii lui Moise” (Iosua 8,31; Neem. 8,1; 2 Cron. 25,4) sau, simplu, „legea lui Moise”
(2 Regi 23,25; 2 Cronici 23,18).[7]

O lege plăcută. Legea lui Dumnezeu este o sursă de inspiraţie pentru sufletul omului. Psalmistul spunea: „Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea.” „De aceea eu iubesc poruncile Tale mai mult decât aurul, da, mai mult decât aurul curat.” Chiar atunci când „necazul şi strâmtorarea mă ajung”, spunea el, „poruncile Tale sunt desfătarea mea” (Ps. 119,97.127.143). Pentru aceia care Îl iubesc pe Dumnezeu, „poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5,3). Călcătorii Legii sunt aceia care o consideră un jug chinuitor, pentru că păcătoşii „nu se supun Legii lui Dumnezeu şi nici nu pot să se supună” (Rom. 8,7).

Scopul Legii

Dumnezeu a dat Legea Sa ca o abundentă binecuvântare, ca să-i conducă pe oameni la o relaţie mântuitoare cu Sine. Să notăm următoarele scopuri specifice:

Exprimă voia lui Dumnezeu pentru omenire. Ca expresie a caracterului şi iubirii lui Dumnezeu, cele Zece Porunci arată voia şi planul Său pentru omenire. Ele cer o desăvârşită ascultare, „căci cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat de toate” (Iacov 2,10). Ascultarea de Lege, ca regulă a vieţii, este vitală pentru mântuirea noastră. Domnul Hristos Însuşi a spus: „Dacă vrei să intri în viaţă păzeşte poruncile” (Mat. 19,17). Această ascultare este posibilă numai prin puterea pe care o aduce locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt.

Este baza legământului lui Dumnezeu. Moise a scris cele Zece Porunci împreună cu alte legi explicative, într-o carte numită „Cartea legământului” (Ex. 20,1 – 24,8).[8] Mai târziu, el a numit cele Zece Porunci „tablele legământului”, sugerând importanţa lor ca bază a legământului celui veşnic (Deut. 9,9; cf. 4,13). (Pentru mai multe date în legătură cu legămintele, vezi capitolul 7 al cărţii de faţă).

Funcţionează ca standard al judecăţii. Asemenea lui Dumnezeu, „toate poruncile [S]ale sunt drepte” (Ps. 119,172). Legea, deci, constituie standardul neprihănirii. Fiecare dintre noi va fi judecat în funcţie de aceste principii ale neprihănirii, nu de conştiinţa noastră. „Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui”, spune Sfânta Scriptură, „căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Ecl. 12,13.14; cf. Iacov 2,12).

Conştiinţa diferă de la un om la altul. Unii au o conştiinţă „slabă”, alţii, „necurată”, „rea” sau însemnată „cu fierul roşu în însuşi cugetul lor” (1 Cor. 8,7.12; Tit 1,15; Evrei 10,22; 1 Tim. 4,2). Conştiinţa este asemenea unui ceas, care, oricât de exact ar merge, trebuie să fie „potrivit” după un etalon precis, ca să aibă valoare. Conştiinţa noastră ne spune că trebuie să facem ce este drept, dar nu ne spune ce este drept. Numai conştiinţa „potrivită” după marele standard al lui Dumnezeu – Legea Sa – ne poate păzi să nu cădem în păcat.[9]

Pune în evidenţă păcatul. Fără cele Zece Porunci, oamenii nu pot vedea în mod clar sfinţenia lui Dumnezeu, propria lor vinovăţie sau nevoia lor de pocăinţă.

Când nu ştiu că încalcă Legea lui Dumnezeu, ei nu au simţământul că sunt pierduţi şi au nevoie de sângele ispăşitor al Domnului Hristos.

Pentru a-i ajuta pe oameni să-şi vadă adevărata stare, Legea funcţionează asemenea unei oglinzi (vezi Iacov 1,23-25). Aceia care se „privesc” în ea văd defectele propriului caracter, în contrast cu caracterul neprihănit al lui Dumnezeu. În felul acesta Legea morală demonstrează faptul că toată lumea este vinovată înaintea lui Dumnezeu (Rom. 3,19), făcându-l astfel pe fiecare om pe deplin responsabil înaintea Lui.

„Prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului” (Rom. 3,20), pentru că „păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3,4). Într-adevăr, Pavel spunea: „Păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege” (Rom. 7,7). Con­vingându-i de păcatul lor, Legea îi ajută pe păcătoşi să-şi dea seama de faptul că sunt condamnaţi sub judecata mâniei lui Dumnezeu şi riscă pedeapsa cu moartea veşnică. Legea trezeşte în păcătos simţământul unei totale neputinţe.

Este un mijloc de convertire. Legea lui Dumnezeu este instrumentul pe care Duhul Sfânt îl foloseşte pentru a ne conduce la convertire. „Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează [converteşte – KJV] sufletul” (Ps. 19,7). Când, după ce am văzut adevăratul nostru caracter, ne dăm seama că suntem păcătoşi, că urmează să fim pedepsiţi cu moartea şi nu mai avem nicio speranţă, atunci simţim nevoia după un Mântuitor. Atunci vestea bună a Evangheliei capătă cu adevărat un sens. În acest fel, Legea ne îndreaptă spre Hristos, singurul care ne poate ajuta să ieşim din situaţia noastră disperată.[10] În acest sens, se referă Pavel atât la Legea morală, cât şi la legea ceremonială ca fiind „un îndrumător [învăţător, pedagog] care să ne aducă la Hristos, ca să putem fi îndreptăţiţi prin credinţă” (Gal. 3,24).[11]

Deşi Legea scoate la iveală păcatul nostru, ea niciodată nu ne poate mântui. După cum apa este un mijloc de a ne spăla faţa murdară, şi noi, după ce ne-am descoperit nevoia în oglinda Legii morale a lui Dumnezeu ne ducem la izvorul ce este deschis „pentru păcat şi necurăţie” (Zah. 13,1) şi suntem spălaţi prin „sângele Mielului” (Apoc. 7,14). Trebuie să privim la Hristos „şi, în timp ce Hristos ni Se descoperă pe crucea Golgotei, murind sub povara păcatelor lumii întregi, Duhul Sfânt ne arată… care e atitudinea lui Dumnezeu faţă de toţi aceia care se pocăiesc de nelegiuirea lor”.[12] Atunci speranţa ne umple sufletele şi, în credinţă, ne îndreptăm spre Mântuitorul nostru, care ne oferă darul vieţii veşnice (Ioan 3,16).

Ne dă adevărata libertate. Hristos spune că „oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului” (Ioan 8,34). Atunci când călcăm Legea lui Dumnezeu, nu suntem liberi; dar ascultarea de cele Zece Porunci ne asigură adevărata libertate. Trăind în limitele Legii lui Dumnezeu, suntem eliberaţi de păcat. Astfel, ne eliberăm de tot ce însoţeşte păcatul – o continuă teamă, o conştiinţă încărcată şi un simţământ crescând de vinovăţie şi remuşcare, care uzează forţele vitale ale vieţii. Psalmistul spunea: „Voi umbla în loc larg [în libertate – NIV], căci caut poruncile Tale” (Ps. 119,45). Iacov se referea la Decalog ca fiind „Legea împărătească”, „legea desăvârşită, care este legea slobozeniei” (Iacov 2,8; 1,25).

Ca să putem obţine această libertate, Isus ne invită să venim la El cu povara păcatelor noastre. În locul lor, El ne oferă jugul Său, care este uşor (Mat. 11,29.30). Jugul este un instrument de lucru, de slujire. Prin distribuţia greutăţii, jugul face mai uşoară aducerea la îndeplinire a sarcinilor. Domnul Hristos Se oferă să fie înjugat împreună cu noi. Jugul în sine este Legea, „marea lege a iubirii făcută cunoscută în Eden, proclamată pe Sinai şi scrisă în inimă în noul legământ, căci ea este cea care îl leagă pe om, pe cel care lucrează, de voinţa lui Dumnezeu”.[13] Când suntem înjugaţi cu Hristos, El poartă povara cea grea şi face ca ascultarea să fie o plăcere. El ne face în stare să reuşim în ceea ce înainte era imposibil. Astfel, Legea scrisă în ini­mile noastre devine o plăcere şi o bucurie. Noi suntem liberi pentru că vrem să facem aşa cum a poruncit El.

Dacă Legea este prezentată fără puterea salvatoare a Domnului Hristos, atunci nu va fi nicio eliberare de păcat. Dar harul mântuitor al lui Dumnezeu, care nu anulează Legea, aduce puterea ce ne eliberează de păcat, pentru că „unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenie” (2 Cor. 3,17).

Înfrânează răul şi aduce binecuvântări. Creşterea crimina­lităţii, a violenţei, imoralităţii şi răutăţii ce inundă lumea este rezultatul desconsiderării Decalogului. Acolo unde această Lege este primită, ea stopează păcatul, promovează faptele bune şi contribuie la înălţarea neprihănirii. Popoarele care au cuprins principiile ei în legile lor au trăit experienţa unei mari binecuvântări. Pe de altă parte, abandonarea principiilor ei determină un declin sigur.

În timpurile Vechiului Testament, Dumnezeu a binecuvântat ade­sea naţiuni şi persoane, în raport cu ascultarea lor de Legea Sa. „Nepri­hănirea înalţă un popor”, spun Scripturile, şi „prin neprihănire se întăreşte un scaun de domnie” (Prov. 14,34.16,12). Aceia care refuză să asculte de poruncile lui Dumnezeu vor avea de suportat neno­rociri (Ps. 89,31.32). „Blestemul Domnului este în casa celui rău, dar locuinţa celor neprihăniţi este binecuvântată” (Prov. 3,33; cf. Lev. 26; Deut. 28). Acelaşi principiu general este valabil şi astăzi.[14]

Perpetuitatea Legii

Deoarece Legea morală, cele Zece Porunci, constituie o reflectare a caracterului lui Dumnezeu, principiile ei nu sunt temporare sau conjuncturale, ci sunt absolute, imuabile şi cu o valabilitate permanentă pentru omenire. De-a lungul secolelor, creştinii au susţinut în mod ferm perpetuitatea Legii lui Dumnezeu, afirmând cu putere continua ei valabilitate.[15]

Legea înainte de Sinai. Legea a existat cu mult înainte ca Dumnezeu să-i dea lui Israel Decalogul. Dacă ea n-ar fi existat, atunci n-ar fi fost niciun păcat înainte de Sinai, pentru că „păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3,4). Faptul că Lucifer şi îngerii săi au păcătuit este o dovadă a existenţei Legii chiar înainte de actul creaţiei (2 Petru 2,4).

Când i-a creat pe Adam şi pe Eva după chipul Său, Dumnezeu a implantat principiile morale ale Legii în mintea lor şi era natural pentru ei să aducă la îndeplinire voia Sa. Păcătuirea lor a adus păcatul în familia umană (Rom. 5,12).

Mai târziu, Dumnezeu a spus despre Avraam că „a ascultat de porunca Mea şi a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele şi legile Mele” (Gen. 26,4.5). Şi Moise a învăţat poporul orânduirile lui Dumnezeu şi legile Sale înainte de Sinai (Ex. 16; 18,16). Un studiu al cărţii Geneza arată că cele Zece Porunci au fost bine cunoscute înainte de Sinai. Această carte arată clar faptul că oamenii îşi dădeau seama, înainte ca Dumnezeu să dea Decalogul, care erau faptele considerate rele.[16] Această viziune asupra Legii morale arată că Dumnezeu trebuie să fi înzestrat omenirea de la început cu cunoaşterea celor Zece Porunci.

Legea la Sinai. În timpul lungii perioade de sclavie în Egipt, o ţară care nu Îl recunoştea pe adevăratul Dumnezeu (Ex. 5,2), poporul Israel a trăit în mijlocul idolatriei şi corupţiei. Ca rezultat, ei au pierdut mult din înţelegerea sfinţeniei lui Dumnezeu, a purităţii şi a principiilor morale. Statutul de sclavi îi împiedica să se închine lui Dumnezeu.

Răspunzând strigătului lor disperat după ajutor, Dumnezeu Şi-a adus aminte de legământul Său cu Avraam şi a hotărât să-Şi elibereze poporul din „cuptorul de fier” (Deut. 4,20), ducându-l într-o ţară unde „să păzească poruncile Lui şi să ţină legile Lui” (Ps. 105,43-45).

După eliberare, Dumnezeu i-a condus la Muntele Sinai pentru a le da Legea morală, etalonul guvernării Sale, şi legile ceremoniale, care aveau să-i înveţe că mântuirea este posibilă prin intermediul jertfei ispăşitoare a Mântuitorului. La Sinai deci, Dumnezeu a dat Legea în mod direct, în termeni clari şi simpli, „din pricina călcărilor de Lege” (Gal. 3,19), „pentru ca păcatul să se arate afară din cale de păcătos, prin faptul că se slujea de aceeaşi poruncă” (Rom. 7,13). Numai având Legea morală a lui Dumnezeu în atenţie într-un mod izbitor, israeliţii puteau să devină conştienţi de nelegiuirea lor, să-şi descopere simţământul de neajutorare şi să-şi înţeleagă nevoia de mântuire.

Legea înainte de revenirea Domnului Hristos. Biblia face cunoscut faptul că Legea lui Dumnezeu este obiectul atacului lui Satana şi că războiul lui împotriva ei va atinge apogeul chiar înainte de a Doua Venire. Profeţia arată că Satana va determina marea majoritate a oamenilor să nu asculte de Dumnezeu (Apoc.12,9). Acţionând prin intermediul „fiarei”, el va îndrepta atenţia lumii spre fiară, în loc de a o îndrepta spre Dumnezeu (Apoc. 13,3; pentru a afla mai multe cu privire la aceste profeţii, vezi cap. 13 al cărţii de faţă).

1. Legea atacată. Daniel 7 prezintă această putere ca fiind cornul cel mic. Acest capitol vorbeşte despre patru mari fiare, pe care, chiar din timpul Domnului Hristos, cercetătorii Bibliei le-au identificat ca fiind puterile mondiale ale Babilonului, Medo-Persiei, Greciei şi Romei. Cele zece coarne ale celei de a patra fiare reprezintă părţile în care s-a divizat Imperiul Roman la data prăbuşirii lui (476 d.Hr.).[17]
Viziunea lui Daniel se concentrează asupra cornului mic, o putere teribilă şi blasfemiatoare ce se ridică dintre cele zece coarne, simbolizând ridicarea unei puteri înspăimântătoare după dezintegrarea Imperiului Roman. Această putere va încerca să schimbe Legea lui Dumnezeu (Dan. 7,25) şi va acţiona în acest fel până când Domnul Hristos va reveni (vezi capitolul 20 al cărţii de faţă). Acest atac scoate în evidenţă tocmai importanţa continuă a Legii în cadrul Planului de Mântuire. Viziunea se încheie asigurându-l pe poporul lui Dumnezeu că această putere nu va reuşi să înlăture Legea, pentru că judecata va nimici cornul cel mic (Dan. 7,11.26-28).

2. Sfinţii apără Legea. Ascultarea îi caracterizează pe sfinţii care aşteaptă a Doua Venire. În conflictul final, ei se unesc pentru a susţine Legea lui Dumnezeu. Sfintele Scripturi îi descriu în aceşti termeni: ei „păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus” (Apoc. 12,17; 14,12) şi aşteaptă cu răbdare revenirea Domnului Hristos.
În pregătirea lor pentru a Doua Venire, aceştia vestesc Evanghelia, chemându-i şi pe alţii să se închine Domnului, recunoscându-L drept Creator (Apoc. 14,6.7). Aceia care I se închină lui Dumnezeu, în dragoste, vor asculta de El, aşa cum spune Ioan: „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui şi poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5,3).

3. Judecăţile lui Dumnezeu şi Legea. Ultimele şapte plăgi ale judecăţii lui Dumnezeu ce cad asupra celor neascultători îşi au originea în „templul cortului mărturiei” din ceruri (Apoc. 15,5). Israel era familiarizat cu expresia „cortul mărturiei”; ea desemna cortul pe care l-a ridicat Moise (Num. 1,50.53; 17,8; 18,2). El a fost numit astfel pentru că adăpostea „chivotul mărturiei” (Ex. 26,34), care conţinea „cele două table ale mărturiei” (Ex. 31,18). Astfel, cele Zece Porunci sunt „mărturia” – mărturia voinţei divine pentru omenire (Ex. 34,28.29).
Dar Apocalipsa 15,5 se referă la „templul cortului mărturiei” care se deschide „în cer”. Cortul lui Moise era numai o copie a templului din ceruri (Ex. 25,8.40; cf. Evrei 8,1-5); marele original al Legii celor Zece Porunci este păstrat acolo. Faptul că judecăţile finale sunt strâns legate de călcarea Legii lui Dumnezeu se adaugă la dovezile privind perpetuitatea celor Zece Porunci.

Cartea Apocalipsei descrie, de asemenea, deschiderea templului din ceruri, care face să se vadă „chivotul legământului Său” (Apoc. 11,19). Expresia „chivotul legământului” denumea chivotul din sanctuarul pământesc, în care se aflau tablele conţinând „cuvintele legământului, cele Zece Porunci” (Ex. 34,28; cf. Num. 10,33; Deut. 9,9). Chivotul legământului din Sanctuarul ceresc este chivotul original, conţinând cuvintele legământului celui veşnic – originalul Decalogului. În acest fel, este clar faptul că momentul judecăţilor finale ale lui Dumnezeu revărsate asupra pământului (Apoc. 11,18) este legat de deschiderea acestui templu ceresc, ce are chivotul cu cele Zece Porunci – într-adevăr, o imagine pe măsura măreţiei Legii lui Dumnezeu ca standard al judecăţii.

Legea şi Evanghelia

Mântuirea este un dar oferit prin har, prin intermediul credinţei, nu prin faptele Legii (Ef. 2,8). „Nicio faptă a Legii, niciun efort, oricât ar fi el de lăudabil, şi niciuna dintre faptele bune – fie multe, fie puţine, fie că cer sacrificiu, fie că nu – nu pot în niciun fel să-l îndreptăţească pe păcătos (Tit 3,5; Rom. 3,20).”[18]

În toată Scriptura există o perfectă armonie între Lege şi Evan­ghelie, ele susţinându-se una pe alta.

Legea şi Evanghelia înainte de Sinai. Când au păcătuit, Adam şi Eva au simţit ce înseamnă vinovăţia, teama şi nevoia (Gen. 3,10). Dumnezeu a răspuns nevoilor lor nu prin anularea Legii, care-i condamna, ci le-a oferit Evanghelia, care avea să-i readucă în comuniune şi ascultare de El.

Această Evanghelie a constat dintr-o făgăduinţă a răscumpărării printr-un Mântuitor, sămânţa femeii, care va veni într-o zi şi va triumfa asupra răului (Gen. 3,15). Sistemul jertfelor, pe care Dumnezeu a avut plăcerea să li-l dea, i-a învăţat un important adevăr despre ispăşire: şi anume că iertarea poate fi obţinută numai prin vărsarea sângelui – prin moartea Mântuitorului. Crezând că animalul sacrificat simbolizează moartea ispăşitoare a Salvatorului în folosul lor, ei au obţinut iertarea de păcat.[19] Ei au fost mântuiţi prin har.

Această promisiune a Evangheliei a fost esenţa legământului celui veşnic al harului lui Dumnezeu oferit omenirii (Gen. 12,1-3; 15,4.5; 17,1-9). Ea era strâns legată de ascultarea de Legea lui Dumnezeu (Gen. 18,18.19; 20,4.5). Garanţia legământului lui Dumnezeu a fost Fiul lui Dumnezeu care, ca punct central al Evangheliei, a fost „Mielul care a fost junghiat de la întemeierea lumii” (Apoc.13,8). Harul lui Dumnezeu, deci, a început să acţioneze de îndată ce Adam şi Eva au păcătuit. David spunea că „bunătatea Domnului ţine în veci pentru cei ce se tem de El… pentru cei ce păzesc legământul Lui şi îşi aduc aminte de poruncile Lui, ca să le împlinească” (Ps. 103,17.18).

Legea şi Evanghelia la Sinai. Există o strânsă legătură între Decalog şi Evanghelie. Preambulul Legii, de exemplu, se referă la Dumnezeu ca Răscumpărător (Ex. 20,1). Şi, după proclamarea celor Zece Porunci, Dumnezeu i-a învăţat pe israeliţi să înalţe un altar şi să înceapă aducerea de jertfe, care aveau să reprezinte harul Său mântuitor.

Pe Muntele Sinai, Dumnezeu i-a dat lui Moise o mare parte a legii ceremoniale, ce se ocupa de construirea sanctuarului, locul unde avea să locuiască Dumnezeu cu poporul Său şi să Se întâlnească cu el pentru a-i împărţi binecuvântările Sale şi a-i ierta păcatele (Ex. 24,9 – 31,18). Această dezvoltare a sistemului simplu de jertfe ce existase înainte de Sinai prefigura lucrarea de mijlocire a Domnului Hristos pentru răscumpărarea păcătoşilor şi apărarea autorităţii şi sfinţeniei Legii lui Dumnezeu.

Locul prezenţei lui Dumnezeu era în Sfânta Sfintelor din sanctuarul pământesc, deasupra capacului ispăşirii al chivotului, în care erau păstrate cele Zece Porunci. Fiecare aspect al serviciilor din sanctuar Îl simboliza pe Mântuitorul. Jertfele de sânge arătau spre moartea Lui ispăşitoare, care avea să elibereze omenirea de sub condamnarea Legii (vezi capitolele 4 şi 9 ale cărţii de faţă).

În timp ce Decalogul a fost aşezat înăuntrul chivotului, legile ceremoniale împreună cu regulile civile date de Dumnezeu au fost scrise în „cartea legii”, care a fost pusă „lângă chivotul legământului Domnului… ca martoră împotriva” poporului (Deut. 31,26). Ori de câte ori israeliţii păcătuiau, acest „martor” condamna acţiunile lor şi prevedea, în mod amănunţit, condiţiile împăcării cu Dumnezeu. De la Sinai până la moartea Domnului Hristos, călcătorii Decalogului găseau speranţă, iertare şi refacere prin credinţa în Evanghelia reprezentată de slujbele de la sanctuar, prevăzute de legea ceremonială.

Legea şi Evanghelia după Golgota. Aşa cum au observat mulţi creştini, Biblia arată că moartea lui Hristos a abolit legea ceremonială, dar în acelaşi timp a confirmat continua valabilitate a Legii morale.[20] Iată şi dovezile:

1. Legea ceremonială. Când Domnul Hristos a murit, El a împli­nit, a transpus în realitate, simbolismul profetic al sistemului jertfelor. Simbolul a întâlnit realitatea simbolizată, şi legea ceremonială s-a abolit. Cu secole înainte, Daniel profetizase că moartea lui Mesia va „face să înceteze jertfa şi darul de mâncare” (Dan. 9,27; vezi şi cap. 4 al cărţii de faţă). Când Isus a murit, catapeteasma templului a fost în mod supranatural ruptă în două, de sus în jos (Mat. 27,51), arătând sfârşitul semnificaţiei spirituale a slujbelor de la templu.
Deşi a jucat un rol vital înainte de moartea Domnului Hristos, legea ceremonială era deficitară din multe puncte de vedere, fiind numai „umbra bunurilor viitoare” (Evr. 10,1). Ea a servit unui scop temporar şi a fost obligatorie pentru poporul lui Dumnezeu până la „o vreme de îndreptare” (Evr. 9,10; cf. Gal. 3,19), până la vremea când Domnul Hristos a murit ca adevăratul Miel al lui Dumnezeu.

La moartea Domnului Hristos, autoritatea legii ceremoniale s-a sfârşit. Jertfa Sa ispăşitoare a oferit iertare pentru toate păcatele. Acest act „a şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce” (Col. 2,14; cf. Deut. 31,26). Apoi nu a mai fost nicidecum necesar să fie aduse la îndeplinire ceremoniile complicate care, în niciun caz, nu erau în stare să îndepărteze păcatele sau să cureţe conştiinţa (Evr. 10,4; 9,9.14). Gata cu preocupările legate de legea ceremonială, de cerinţele ei complexe referitoare la darurile de mâncare şi băutură, la celebrarea diferitelor sărbători (Paştele, Ziua Cincizecimii etc.), a lunii noi sau a sabatelor ceremoniale (Col. 2,16; cf. Evr. 9,10), care erau numai „umbra lucrurilor viitoare” (Col. 2,17)![21]

Odată cu moartea Domnului Hristos, credincioşii nu au mai avut nevoie să se ocupe de umbre – reprezentări ale realităţii care este în Hristos. Acum, ei pot să se apropie direct de Însuşi Mântuitorul, pentru că „trupul este al lui Hristos” (Col. 2,17).

Aşa cum a fost interpretată de iudei, legea ceremonială devenise un obstacol între ei şi alte naţiuni. Ea devenise o mare barieră în calea misiunii lor de a lumina lumea cu slava lui Dumnezeu. Moartea Domnului Hristos a înlăturat această „lege a poruncilor, în orânduirile ei”, surpând „zidul de la mijloc care-i despărţea” pe neamuri şi iudei, astfel încât să creeze o nouă familie de credincioşi, împăcaţi „într-un singur trup, prin cruce” (Ef. 2,14-16).

2. Decalogul şi crucea. Moartea Domnului Hristos a pus capăt autorităţii legii ceremoniale, dar, în acelaşi timp, a întărit autoritatea celor Zece Porunci. Hristos a îndepărtat blestemul Legii, eliberându-i astfel pe credincioşi de condamnarea ei. Totuşi aceasta nu înseamnă că Legea a fost abolită, dându-ne libertatea de a călca principiile ei. Mărturia abundentă a Sfintelor Scripturi cu referire la perpetuitatea Legii respinge un astfel de punct de vedere.
Calvin declară, pe bună dreptate, că „noi nu trebuie să ne imaginăm că venirea lui Hristos ne-a eliberat de sub autoritatea Legii; pentru că ea este regula veşnică a unei vieţi devotate şi sfinte şi, drept urmare, trebuie să fie de neschimbat, ca şi dreptatea lui Dumnezeu.”[22]

Pavel a descris legătura dintre ascultare şi Evanghelia harului mântuitor. Chemându-i pe credincioşi la o viaţă sfântă, el îi îndeamnă să fie pentru Dumnezeu „ca… nişte unelte ale neprihănirii. Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har” (Rom. 6,13.14). Deci creştinii nu ţin Legea pentru obţinerea mântuirii – cei care încearcă să facă lucrul acesta vor constata o mai adâncă robie faţă de păcat. „Atâta vreme cât omul este sub Lege, el rămâne de asemenea sub puterea păcatului, căci Legea nu poate scăpa pe cineva nici de condamnare, nici de puterea păcatului. Dar aceia care sunt sub har primesc nu numai scăparea de sub condamnare (Rom. 8,1), ci şi puterea de a birui (Rom. 6,4). În acest fel, păcatul nu va mai avea stăpânire asupra lor.”[23]

„Hristos”, adaugă Pavel, „este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea” (Rom. 10,4). Deci oricine crede în Hristos îşi dă seama de faptul că El este sfârşitul Legii ca mijloc de obţinere a neprihănirii. În noi înşine, suntem păcătoşi, dar în Isus Hristos, suntem neprihăniţi prin neprihănirea pe care El ne-o atribuie.[24]

Şi totuşi, fiind sub har, credincioşilor nu li se acordă libertatea de a „păcătui mereu, ca să se înmulţească harul” (Rom. 6,1). Dimpotrivă, harul furnizează puterea care face posibile ascultarea şi biruinţa asupra păcatului. „Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu mai trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Rom. 8,1)

Moartea Domnului Hristos a ridicat Legea la un rang mai înalt, susţinând autoritatea ei universală. Dacă Decalogul ar fi putut fi schimbat, Hristos n-ar mai fi trebuit să moară. Dar, pentru că această Lege este absolută şi imuabilă, era nevoie ca cineva să moară, suportând astfel pedeapsa impusă de lege. Prin moartea Sa pe cruce, Domnul Hristos a satisfăcut pe deplin această cerinţă, ca viaţa veşnică să fie la dispoziţia tuturor acelora care acceptă măreţul Său sacrificiu.

Ascultarea de Lege

Oamenii nu pot câştiga mântuirea prin propriile fapte bune. Ascultarea este rodul mântuirii prin Hristos. Prin harul Său uimitor, mani­festat în mod deosebit la cruce, Dumnezeu i-a eliberat pe copiii Săi de pedeapsa şi blestemul păcatului. Deşi erau păcătoşi, Hristos Şi-a dat viaţa pentru a le da darul vieţii veşnice. Iubirea îmbelşugată a lui Dumnezeu trezeşte în păcătosul pocăit un răspuns ce se manifestă printr-o ascultare iubitoare, prin puterea harului revărsat din abun­denţă. Credincioşii care înţeleg că Hristos acordă importanţă Legii şi înţeleg binecuvântările ascultării vor fi puternic motivaţi să trăiască o viaţă asemenea vieţii Domnului Hristos.

Hristos şi Legea. Domnul Hristos a avut cea mai înaltă consideraţie pentru Legea celor Zece Porunci. Ca marele „EU SUNT”, El Însuşi a rostit de pe Sinai Legea morală a Tatălui (Ioan 8,58; Ex. 3,14; vezi şi capitolul 4 al cărţii de faţă). O parte a misiunii Sale pe pământ a fost „să vestească o Lege mare şi minunată” („să înalţe Legea şi s-o pună la mare cinste” – KJV) (Is. 42,21). Un pasaj din psalmii pe care Noul Testament îi aplică la Hristos arată cu claritate atitudinea Sa faţă de Lege: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele” (Ps. 40,8; cf. Evr. 10,5.7).

Evanghelia lui Hristos a dat naştere unei credinţe care a susţinut în mod ferm valabilitatea Decalogului. Pavel spunea: „Deci prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum! Dimpotrivă, noi întărim Legea” (Rom. 3,31).

Astfel că Domnul Hristos a venit nu numai să-l răscumpere pe om, ci şi să apere autoritatea şi sfinţenia Legii lui Dumnezeu, prezentând măreţia şi slava ei înaintea oamenilor şi dându-le un exemplu al modului în care să se comporte faţă de ea. Ca urmaşi ai Săi, creştinii sunt chemaţi să înalţe Legea lui Dumnezeu în viaţa lor. Trăind El însuşi o viaţă de ascultare, izvorâtă din iubire, Hristos a subliniat faptul că urmaşii Săi trebuie să fie păzitori ai poruncilor. Când a fost întrebat despre condiţiile vieţii veşnice, El a răspuns: „Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (Mat. 19,17). Şi a rostit şi un avertisment: „Nu oricine-Mi zice: ‘Doamne, Doamne!’ va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.” Călcătorilor Legii li se va refuza intrarea în împărăţia cerurilor (Mat. 7,21-23).

Domnul Hristos Însuşi a împlinit Legea, nu prin anularea ei, ci printr-o viaţă de ascultare. „Adevărat vă spun”, spunea El, „câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege” (Mat. 5,18). Hristos a subliniat cu putere faptul că marele obiectiv al Legii lui Dumnezeu trebuie să fie totdeauna păstrat în minte: „Să-L iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău şi pe aproapele tău, ca pe tine însuţi” (Mat. 22,37.38). Cu toate acestea, El dorea ca urmaşii Săi să se iubească unii pe alţii nu aşa cum lumea înţelege iubirea – în mod egoist sau sentimental. Pentru a explica iubirea despre care vorbea, Domnul Hristos a dat „o poruncă nouă” (Ioan 13,34). Această nouă poruncă nu trebuia să ia locul Decalogului, ci să le dea credincioşilor „un exemplu despre ce este în realitate iubirea adevărată, neegoistă, o astfel de iubire ce nu mai fusese manifestată niciodată înainte pe pământ. În acest sens, porunca Sa poate fi descrisă ca fiind nouă. Ea cere nu numai să ‘vă iubiţi unii pe alţii’, ci ‘să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu’ (Ioan 15,12). În mod categoric, avem aici încă o dovadă a felului în care Domnul Hristos a înălţat Legea Tatălui Său.”[25]

Ascultarea constituie manifestarea unei astfel de iubiri. Isus a spus: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” (Ioan 14,15). „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui” (Ioan 15,10). Tot la fel, dacă îi iubim pe copiii lui Dumnezeu, Îl iubim pe Dumnezeu şi „păzim poruncile Lui” (1 Ioan 2,3).

Numai rămânând în Hristos putem să dăm dovadă de o ascultare pornită din inimă. „După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine dacă nu rămâne în viţă”, spunea El, „tot aşa, nici voi nu puteţi aduce roadă dacă nu rămâneţi în Mine… Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic” (Ioan 15,4.5). Pentru a rămâne în Hristos, trebuie să fim răstigniţi împreună cu El şi să trăim experienţa despre care scria Pa­vel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în Mine” (Gal. 2,20). Pentru aceia care se află în starea aceasta, Hristos poate împlini făgăduinţa noului Său legământ: „Voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu” (Evr. 8,10).

Binecuvântările ascultării. Ascultarea dezvoltă caracterul creştin şi generează o senzaţie de bine, făcându-i pe credincioşi să crească asemenea unor „prunci născuţi de curând” şi să fie „schimbaţi în acelaşi chip al Lui” (1 Petru 2,2; 2 Cor. 3,18). Această schimbare, această transformare de la statutul de păcătos la cel de copil al lui Dumnezeu dă o mărturie convingătoare despre puterea Domnului Hristos.

Scriptura rosteşte o binecuvântare asupra tuturor acelora „care umblă totdeauna după Legea Domnului” (Ps. 119,1), acelo­ra care îşi găsesc plăcerea „în Legea Domnului” şi care „zi şi noap­te cugetă la Legea Lui” (Ps. 1,2). Multe sunt binecuvântările ascultării: (1) înţe­legere şi înţelepciune (Ps. 119, 98.99); (2) pace (Ps. 119,165; Is. 48,18); (3) neprihănire (Deut. 6,25; Is. 48,18);
(4) o viaţă curată şi morală (Prov. 7,1-5); (5) cunoaşterea adevărului (Ioan 7,17); (6) ocrotire împotriva bolilor (Ex.15,26); (7) viaţă lungă (Prov. 3,1.2; 4,10.22) şi (8) asigurarea că rugăciunile vor fi ascultate (1 Ioan 3,22; cf. Ps. 66,18).

Invitându-ne la ascultare, Dumnezeu ne promite binecuvântări abundente (Lev. 26,3-10; Deut. 28,1-12). Atunci când răspunsul nostru este afirmativ, noi devenim ai Lui – „o preoţie împărătească, un neam sfânt” (Ex. 19,5.6; cf. 1 Petru 2,5.9), având întâietate „asupra tuturor neamurilor de pe pământ”, „cap” şi „nu coadă” (Deut. 28,1.13).

Binefăcătorul Creator, după cele şase zile ale creaţiei, S-a odihnit în cea de-a şaptea zi şi a instituit Sabatul pentru toţi oamenii, ca un monument de aducere-aminte a creaţiei. Porunca a patra a Legii de neschimbat a lui Dumnezeu cere păzirea acestui Sabat, ziua a şaptea, ca zi de odihnă, de închinare şi slujire în armonie cu învăţătura şi practica lui Isus, Domnul Sabatului. Sabatul este o zi de plăcută comuniune cu Dumnezeu şi cu ceilalţi credincioşi. El este un simbol al răscumpărării noastre în Hristos, un semn al sfinţirii noastre, o dovadă a loialităţii şi o pregustare a viitorului nostru veşnic în împărăţia lui Dumnezeu. Sabatul este semnul perpetuu al legământului veşnic dintre Dumnezeu şi poporul Său. Păzirea cu bucurie a acestui timp sfânt, de seara până seara, de la apus de soare până la apus de soare, este o celebrare a actelor creatoare şi răscumpărătoare ale lui Dumnezeu. (Gen. 2,1-3; Exod 20,8-11; Luca 4,16; Is. 56,5.6; 58,13.14; Mat. 12,1-12; Ex. 31,13-17; Ezech. 20,12.20; Deut. 5,12-15; Evrei 4,1-11; Lev. 23,32; Marcu 1,32.)

Alături de Dumnezeu, Adam şi Eva au explorat căminul lor din paradis. Priveliştea era cuceritoare, cu neputinţă de descris. Pe când soarele apunea încet în acea zi de vineri, a şasea a săptămânii creaţiei, şi când stelele au început să apară, „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune” (Gen. 1,31). Astfel Dumnezeu Şi-a încheiat lucrarea de creaţie, „cerurile şi pământul şi toată oştirea lor” (Gen. 2,1).

Dar, oricât de frumoasă era lumea pe care El tocmai o terminase, cel mai mare dar pe care Dumnezeu îl putea oferi perechii nou-create era privilegiul unei legături personale cu El. Astfel, El le-a dat Sabatul, o zi a unei binecuvântări şi comuniuni speciale cu Creatorul lor.

Sabatul de-a lungul Bibliei

Sabatul este esenţial pentru închinarea noastră înaintea lui Dumnezeu. Ca monument de aducere-aminte a creaţiei, Sabatul reprezintă motivul pentru care Dumnezeu trebuie să fie adorat. El este Creatorul şi noi suntem fiinţele create de El. „Sabatul, deci, stă chiar la temelia adorării lui Dumnezeu, pentru că proclamă acest mare adevăr în modul cel mai impresionant; şi nicio altă instituţie nu face acest lucru. Adevăratul temei al închinării înaintea lui Dumnezeu, nu numai cea din ziua a şaptea, ci întreaga închinare, constă în deosebirea dintre Creator şi fiinţele create. Acest mare principiu nu poate deveni niciodată vechi, demodat şi nu trebuie niciodată uitat.”[1] Tocmai pentru a păstra acest adevăr pentru totdeauna înaintea ochilor umanităţii, Dumnezeu a instituit Sabatul.

Sabatul la creaţie. Sabatul ne-a fost dat nouă, oamenilor, într-o lume fără păcat. Este darul special al lui Dumnezeu, făcând în stare omenirea să trăiască aici pe pământ experienţa realităţilor cereşti. Trei acte divine distincte au marcat instituirea Sabatului:

1. Dumnezeu S-a odihnit în Sabat. În ziua a şaptea, Dumnezeu „S-a odihnit şi a răsuflat” (Ex. 31,17); totuşi El nu S-a odihnit pentru că avea nevoie să Se odihnească (Is. 40,28). Verbul „odihnit”, shabath, înseamnă literal „a înceta” munca sau activitatea (cf. Gen. 8,22). „Odihna lui Dumnezeu nu era urmarea extenuării, oboselii, ci o oprire după activitatea de dinainte.”[2]

Dumnezeu S-a odihnit pentru că aştepta ca şi oamenii să se odihnească. El a dat un exemplu pe care fiinţele umane să-l urmeze (Ex. 20,11).

Dacă Dumnezeu Şi-a terminat creaţia în ziua a şasea (Gen. 2,1), ce vrea să spună Scriptura când afirmă că El „Şi-a sfârşit lucrarea” în ziua a şaptea (Gen. 2,2)? Dumnezeu a terminat crearea cerurilor şi a pământului în cele şase zile, dar mai avea încă de instituit Sabatul. Prin faptul că S-a odihnit în Sabat, Dumnezeu l-a creat. Sabatul a fost ultimul Său act creator, desăvârşindu-I lucrarea.

2. Dumnezeu a binecuvântat Sabatul. Dumnezeu nu numai că a creat Sabatul, dar l-a şi binecuvântat. „Binecuvântarea rostită asupra zilei a şaptea implică faptul că, astfel, era declarat un obiect special al favorii divine şi o zi care le va aduce binecuvântare fiinţelor create.”[3]

3. Dumnezeu a sfinţit Sabatul. A sfinţi ceva înseamnă a-l face sacru, sfânt, a-l pune deoparte ca fiind sfânt şi pentru o folosire sfântă; a-l consacra. Oamenii, locurile (de exemplu sanctuarul, templul sau biserica) şi timpul (zile sfinte) pot fi sfinţite. Faptul că Dumnezeu a sfinţit ziua a şaptea înseamnă că această zi este sacră – că El a pus-o deoparte pentru scopul înalt al dezvoltării relaţiei divino-umane.

Dumnezeu a binecuvântat şi a sfinţit Sabatul, ziua a şaptea, pentru că El S-a odihnit în această zi „de toată lucrarea Lui”. El l-a binecuvântat şi l-a sfinţit pentru oameni, nu pentru Sine. Tocmai prezenţa Sa este cea care îi conferă Sabatului binecuvântarea şi sfinţenia lui Dumnezeu.

Sabatul la Sinai. Evenimentele care au urmat plecării israeliţilor din Egipt arată că, în mare măsură, ei pierduseră din vedere Sabatul. Condiţiile severe ale sclaviei par să fi făcut foarte dificilă păzirea Sabatului. Imediat după ce şi-au câştigat libertatea, Dumnezeu le-a reamintit israeliţilor în mod categoric, prin minunea cu mana şi rostirea celor Zece Porunci, obligaţia de a păzi Sabatul în ziua a şaptea.

1. Sabatul şi mana. Cu o lună înainte de a proclama Legea la Sinai, Dumnezeu le-a promis israeliţilor protecţia Sa împotriva bolilor, dacă ei vor „asculta de poruncile Lui” şi dacă vor „păzi toate legile Lui” (Ex. 15,26; cf. Gen. 26,5). Imediat după ce a făcut această promisiune, Dumnezeu le-a reamintit israeliţilor de sfinţenia Sabatului. Prin minunea cu mana, El le-a arătat, în termeni concreţi, cât de importantă era pentru El odihna lor în ziua a şaptea.

În fiecare zi a săptămânii, Dumnezeu le-a dat israeliţilor suficientă mană cât să le împlinească nevoile din ziua aceea. Ei nu trebuiau să oprească nimic pentru ziua următoare, căci, dacă făceau acest lucru, ea avea să se altereze (Ex. 16,4.16-19). În ziua a şasea însă, trebuiau să strângă dublu faţă de cât strângeau zilnic, astfel ca să aibă suficient atât pentru ziua aceea, cât şi pentru Sabat. Învăţându-i, în acelaşi timp, că ziua a şasea trebuia să fie o zi de pregătire şi cum trebuia să fie păzit Sabatul, Dumnezeu a spus: „Mâine este ziua de odihnă, Sabatul închinat Domnului; coaceţi ce aveţi de copt, fierbeţi ce aveţi de fiert şi păstraţi până a doua zi dimineaţa tot ce va rămâne” (Ex. 16,23). Numai în ziua a şaptea putea fi păstrată mana fără să se altereze (Ex. 16,24). Într-un limbaj asemănător celui al poruncii a patra, Moise a spus: „Veţi strânge timp de şase zile, dar în ziua a şaptea, care este Sabatul, nu va fi [mană]” (Ex. 16,26).

Timp de 40 de ani – sau mai bine de 2.000 de Sabate săptămânale succesive – cât timp israeliţii au fost în pustie, minunea manei le-a reamintit acest model: şase zile de lucru şi a şaptea de odihnă.

2. Sabatul şi Legea. Dumnezeu a aşezat porunca despre Sabat în centrul Decalogului. Ea este următoarea:
„Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul, marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit; de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfin­ţit-o” (Ex. 20,8-11).

Toate poruncile Decalogului sunt vitale şi niciuna nu trebuie negli­jată (Iacov 2,10); totuşi, Dumnezeu a evidenţiat porunca Sabatului de toate celelalte. Cu privire la ea, El a poruncit: „Adu-ţi aminte”, atrăgând atenţia omenirii asupra pericolului de a uita importanţa ei.

Cuvintele cu care începe porunca, „adu-ţi aminte de ziua de odihnă”, arată că Sabatul n-a fost instituit pentru prima dată la Sinai. Aceste cuvinte indică faptul că Sabatul îşi are începutul mai devreme – de fapt, la creaţie, aşa cum evidenţiază restul poruncii. Dumnezeu a intenţionat ca noi să păzim Sabatul ca un memorial al lucrării Sale de creaţie. El precizează perioada de timp pentru odihnă şi închinare, îndemnându-ne să-L contemplăm pe Dumnezeu şi lucrările Sale.

Ca monument de comemorare a creaţiei, păzirea Sabatului este un antidot al idolatriei. Amintindu-ne că Dumnezeu a creat cerul şi pământul, Sabatul Îl deosebeşte pe El de toţi falşii dumnezei. Deci păzirea Sabatului devine semnul supunerii noastre faţă de adevăratul Dumnezeu – un semn prin care noi recunoaştem suveranitatea Lui ca Împărat şi Creator.

Porunca referitoare la Sabat funcţionează ca un sigiliu al Legii lui Dumnezeu.[4] În general, sigiliile conţin trei elemente: numele deţinătorului sigiliului, titlul sau calitatea sa şi jurisdicţia sau dome­niul autorităţii sale. Sigiliile oficiale sunt folosite pentru a legaliza documente de mare importanţă. Documentul preia autoritatea persoanei oficiale care şi-a pus sigiliul pe el. Sigiliul atestă faptul că însăşi persoana cu autoritate aprobă respectivul document şi toată puterea acesteia îi este conferită documentului.

Dintre cele Zece Porunci, porunca Sabatului este cea care conţine elementele vitale ale unui sigiliu. Este singura dintre cele zece care Îl identifică pe adevăratul Dumnezeu, precizându-I numele: „Domnul Dumnezeul tău”; titlul: Cel care a făcut, Creatorul; şi teritoriul: „cerurile şi pământul” (Ex. 20,10.11). Deoarece numai porunca a patra arată prin a cui autoritate au fost date cele Zece Porunci, ea conţine astfel „sigiliul lui Dumnezeu”, pus asupra Legii Sale, ca o dovadă a autenticităţii şi a caracterului ei obligatoriu.[5]

Într-adevăr, Dumnezeu a făcut Sabatul ca „un memento sau un semn al puterii şi autorităţii Sale, într-o lume nepătată de păcat şi răzvrătire. El avea menirea de a fi o instituţie a unei obligaţii personale, perpetue, întemeiate pe baza următoarei porunci: ‘Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti’ (Ex. 20,8).”[6]

Această poruncă împarte săptămâna în două părţi. Dumnezeu i-a dat omenirii şase zile în care să lucreze: „să-ţi faci lucrul tău” şi ziua a şaptea: „să nu faci nicio lucrare în ea” (Ex. 20,9.10). „Şase zile”, spune porunca, sunt zile de lucru, dar „ziua a şaptea” este o zi de odihnă. Faptul că „ziua a şaptea” este ziua specială a lui Dumnezeu de odihnă reiese în mod evident din primele cuvinte ale poruncii: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti.”[7]

Întrucât fiinţele umane au nevoie de odihnă fizică pentru refacere, Dumnezeu Îşi fundamentează porunca de a ne odihni în ziua Sabatului pe exemplul Lui. Deoarece El S-a odihnit de lucrările Lui din prima săptămână a lumii, tot astfel şi noi trebuie să ne odihnim.

3. Sabatul şi legământul. După cum Legea lui Dumnezeu este esenţa legământului (Ex. 34,27), tot astfel şi Sabatul, aşezat în centrul acestei Legi, iese în evidenţă în cadrul legământului Său. Dumnezeu a declarat că Sabatul va fi un semn între El şi noi, ca să ştim că El e Domnul, care ne sfinţeşte (Ezech. 20,12; 20,20; Ex. 31,17). De aceea a zis El că păzirea Sabatului este un „legământ necurmat” (Ex. 31,16). „După cum legământul este bazat pe iubirea lui Dumnezeu pentru poporul Său (Deut. 7,7.8), tot astfel, Sabatul, ca semn al acestui legământ, este un semn al iubirii divine.”[8]

4. Sabatele anuale. Pe lângă Sabatele săptămânale (Lev. 23,3), mai erau şapte Sabate anuale ceremoniale în calendarul religios al lui Israel. Aceste Sabate anuale nu erau legate în mod direct de Sabatul din ziua a şaptea sau de ciclul săptămânal. Acestea, „afară de… Sabatele Domnului” (Lev. 23,38), erau prima şi ultima zi a Sărbătorii Azimilor, Ziua Cincizecimii, Sărbătoarea Trâmbiţelor, Ziua Ispăşirii, precum şi prima şi ultima zi a Sărbătorii Corturilor (cf. Lev. 23,7.8.21.24.25.27.28.35.36).

Pentru că socotirea acestor Sabate depindea de începutul anului religios, care avea la bază calendarul lunar, ele puteau cădea în oricare zi a săptămânii. Când coincideau cu Sabatul săptămânal, erau numite „zile mari” (Ioan 19,31). „În timp ce Sabatul săptămânal a fost stabilit la sfârşitul săptămânii creaţiei, pentru întreaga omenire, Sabatele anuale erau o parte a sistemului iudaic de ritualuri şi cere­monii instituite la Muntele Sinai, …care prefigurau venirea lui Mesia şi a căror celebrare s-a încheiat odată cu moartea Sa pe cruce.”[9]

Sabatul şi Hristos. Scriptura dezvăluie faptul că, după cum este adevărat că Tatăl a fost Creator, tot aşa şi Fiul a fost Creator (vezi 1 Cor. 8,6; Evr. 1,1.2; Ioan 1,3). Deci El a fost Acela care a pus deopar­te ziua a şaptea ca zi de odihnă pentru omenire.

De-a lungul timpului, Domnul Hristos a legat Sabatul de lucra­rea Sa de răscumpărare, ca şi de cea de re-creare. Ca marele „EU SUNT” (Ioan 8,58; Ex. 3,14), El a cuprins Sabatul în Decalog, ca un puternic memento al acestei întâlniri săptămânale cu Creatorul, pentru închinare. Şi a mai adăugat încă un motiv pentru păzirea Sabatului: răscumpărarea poporului Său (Deut. 5,14-15). Astfel, Sabatul îi marchează pe aceia care L-au acceptat pe Isus ca Mântuitor şi Creator.

Dublul rol al Domnului Hristos, de Răscumpărător şi Creator, face clar motivul pentru care El a declarat că „este Domn al Sabatului” (Marcu 2,28). Cu o astfel de autoritate, El ar fi putut să Se dispenseze de Sabat, dacă ar fi dorit, dar n-a făcut acest lucru. Din contră, l-a raportat la toate fiinţele omeneşti, spunând: „Sabatul a fost făcut pentru om” (vers. 27).

În întreaga Sa lucrare pe pământ, Domnul Hristos a exemplificat pentru noi conştiinciozitatea în păzirea Sabatului. Era „obiceiul Său” să Se închine în Sabat (Luca 4,16). Participarea Lui la serviciile divine din Sabat dovedeşte faptul că a confirmat Sabatul ca zi de închinare.

Atât de preocupat a fost Hristos de sfinţenia Sabatului, încât, atunci când a vorbit despre persecuţiile care urmau să aibă loc după înălţarea Sa, i-a sfătuit pe ucenici: „Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat” (Mat. 24,20). Acest lucru sugerează, aşa cum notează Jonathon Edwards, „că şi atunci creştinii erau legaţi de o strictă păzire a Sabatului”.[10]

După ce Şi-a terminat lucrarea de creaţie – primul Său mare act în istoria lumii – Hristos S-a odihnit în ziua a şaptea. Această odihnă însemna împlinire, realizare. El a făcut la fel şi la sfârşitul lucrării Sale pământeşti, când a îndeplinit al doilea mare act istoric. Vineri după-amiaza, în a şasea zi a săptămânii, Hristos Şi-a încheiat misiunea de răscumpărare pe pământ. Ultimele Sale cuvinte au fost: „S-a sfârşit” (Ioan 19,30). Scripturile subliniază faptul că, atunci când a murit, „era ziua pregătirii şi începea ziua Sabatului” (Luca 23,54). După ce a murit, El S-a odihnit într-un mormânt, simbolizând astfel faptul că a dus la îndeplinire răscumpărarea neamului omenesc.[11]

În felul acesta, Sabatul dă mărturie despre lucrarea de creaţie şi răscumpărare a Domnului Hristos. Prin păzirea Sabatului, urmaşii lui Isus se bucură împreună cu El de realizările Sale pentru omenire.[12]

Sabatul şi apostolii. Ucenicii au respectat foarte mult Sabatul. Acest lucru s-a văzut foarte clar cu ocazia morţii Domnului Hristos. Când a început Sabatul, ei au întrerupt pregătirile pentru îngropare şi „în ziua Sabatului s-au odihnit după Lege”, plănuind să continue această activitate duminica, „ziua întâia a săptămânii” (Luca 23,56; 24,1).

Aşa cum făcuse şi Domnul Hristos, apostolii s-au închinat în Sabatul de ziua a şaptea. În călătoriile sale evanghelistice, Pavel era prezent în sinagogă în ziua Sabatului şi Îl predica pe Hristos (Fapte 13,14; 17,1.2; 18,4). Chiar şi neevreii l-au invitat să predice Cuvântul lui Dumnezeu în Sabat (Fapte 13,42.44). În localităţile în care nu exista sinagogă, el căuta locul care era folosit în mod obişnuit pentru închinare în Sabat (Fapte 16,13). După cum participarea Domnului Hristos la slujbele din Sabat demonstra faptul că El acceptase ziua a şaptea ca zi specială de închinare, acelaşi lucru e valabil şi în dreptul lui Pavel.

Această păzire cu devotament a Sabatului săptămânal de către apostol stă într-un contrast izbitor cu atitudinea sa faţă de Sabatele anu­ale ceremoniale. El a arătat clar: creştinii nu erau obligaţi să păzească zile de odihnă anuale, deoarece Domnul Hristos pironise legea cere­monială pe cruce (vezi cap. 19 al cărţii de faţă). El a spus: „Deci nimeni să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos” (Col. 2,16,17). Deoarece „contextul [acestui pasaj] este acela al chestiunilor rituale, Sabatele la care se face referire aici sunt Sabatele ceremoniale ale sărbătorilor anuale iudaice, ‘care sunt o umbră’, sau un simbol, şi a căror împlinire urma să aibă loc în Hristos”.[13]

De asemenea, în Galateni, Pavel s-a ridicat împotriva cerinţelor legii ceremoniale. El spunea: „Voi ţineţi zile, vremuri şi ani. Mă tem să nu mă fi ostenit degeaba pentru voi” (Gal. 4,10.11).

Mulţi au impresia că Ioan se referea la duminică atunci când declara că el a fost „în ziua Domnului… în Duhul” (Apoc. 1,10). În Biblie, totuşi, singura zi arătată ca aparţinându-I Domnului este Sabatul. Domnul Hristos a declarat că „ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău”, numind-o mai târziu „ziua Mea cea sfântă” (Is. 58,13). Iar Domnul Hristos S-a numit pe Sine „Domnul Sabatului” (Marcu 2,28). Deoarece în Sfânta Scriptură singura zi pe care Domnul o numeşte ziua Sa este Sabatul de ziua a şaptea, este logic să concluzionăm că Sabatul este ziua la care s-a referit Ioan. În mod sigur nu există niciun precedent biblic care să arate că el ar fi putut să folosească acest termen cu referire la prima zi a săptămânii, duminica.[14]

Nicăieri Biblia nu ne porunceşte să păzim vreo altă zi a săptămânii decât Sabatul. Ea nu declară nicio altă zi a săptămânii ca fiind binecuvântată sau sfântă. Şi nici Noul Testament nu arată că Dumnezeu a schimbat Sabatul cu o altă zi a săptămânii.

Din contră, Scriptura face cunoscut faptul că Dumnezeu inten­ţionează ca poporul Său să păzească Sabatul în decursul veşniciei. „Căci după cum cerurile cele noi şi pământul cel nou, pe care le voi face, vor dăinui înaintea Mea, zice Domnul, aşa va dăinui şi sămânţa voastră şi numele vostru. În fiecare lună nouă şi în fiecare Sabat, va veni orice făptură să se închine înaintea Mea, zice Domnul” (Is. 66,22.23).

Semnificaţia Sabatului. Sabatul are o largă semnificaţie, având un profund şi pronunţat caracter spiritual.

1. Un memorial perpetuu al creării lumii. Aşa cum am văzut, însemnătatea fundamentală pe care cele Zece Porunci i-o acordă Sabatului este aceea că el aminteşte de crearea lumii (Ex. 20,11.12). Porunca pentru păzirea zilei a şaptea ca Sabat este „legată în mod inseparabil de actul creaţiei; instituţia Sabatului şi porunca de a-l păzi fiind o consecinţă directă a actului creaţiei. Mai mult chiar, întreaga familie umană îşi datorează existenţa actului divin al creaţiei, care este comemorat în felul acesta; în consecinţă, obligaţia de a păzi porunca Sabatului ca memorial al puterii creatoare a lui Dumnezeu este transmisă astfel întregii rase umane.”[15] Strong consideră Sabatul „o obligaţie perpetuă ca act de comemorare stabilit de Dumnezeu, a activităţii Sale creatoare”.[16]

Aceia care celebrează Sabatul ca monument de aducere-aminte a creaţiei fac lucrul acesta în semn de acceptare cu recunoştinţă a faptului că „Dumnezeu este Creatorul şi Suveranul lor de drept, că ei sunt lucrarea mâinilor Sale şi sunt supuşi autorităţii Lui. Astfel, instituţia Sabatului are în totalitate un rol comemorativ şi a fost dat omenirii întregi. Nu există în ea nimic de natură prefigurativă sau cu o aplicare restrânsă numai la anumiţi oameni.”[17] Şi, atâta vreme cât ne închinăm lui Dumnezeu pentru că El este Creatorul nostru, Sabatul va continua să funcţioneze ca un semn şi un monument de aducere-aminte a actului Său de creaţie.

2. Un simbol al răscumpărării. Când Dumnezeu l-a eliberat pe Israel din robia egipteană, Sabatul, care era deja monumentul de comemorare a creaţiei, a devenit şi monumentul de comemorare a eliberării (Deut. 5,15). „Domnul a intenţionat ca odihna Sabatului săptămânal, dacă este păzită aşa cum trebuie, să-l elibereze mereu pe om din robia unui Egipt ce nu se limitează la vreo ţară sau secol, ci care înglobează orice ţară şi orice secol. Astăzi, omul are nevoie să scape de sclavia lăcomiei, a dorinţei de câştig, a dorinţei de putere, a inegalităţilor sociale, a păcatului şi a egoismului.”[18]

Când privim crucea, înţelegem că odihna Sabatului constituie un simbol deosebit al răscumpărării. „El este memorialul ieşirii din sclavia păcatului sub conducerea lui Emanuel. Cea mai mare povară pe care noi o purtăm este povara vinovăţiei neascultării noastre. Odihna Sabatului, arătând înapoi spre odihna lui Hristos în mormânt, spre odihna biruinţei asupra păcatului, îi oferă creştinului o reală ocazie de a accepta şi experimenta iertarea, pacea şi odihna Domnului Hristos.”[19]

3. Un semn al sfinţirii. Sabatul este un semn al puterii transformatoare a lui Dumnezeu, un semn al sfinţirii şi al sfinţeniei. Domnul declară: „Să nu care cumva să nu ţineţi Sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine şi voi şi urmaşii voştri un semn după care se va cunoaşte că Eu sunt Domnul care vă sfinţesc” (Ex. 31,13; cf. Ezech. 20,20). Sabatul, deci, Îl indică pe Dumnezeu ca fiind Cel care ne sfinţeşte. Deoarece oamenii sunt sfinţiţi prin sângele lui Hristos (Evr. 13,12), Sabatul este, în acest sens, un semn al acceptării de către credincios a sângelui Său pentru iertarea păcatelor.

Aşa după cum Dumnezeu a pus deoparte Sabatul pentru un scop sfânt, tot astfel l-a pus deoparte pe poporul Său pentru un scop sfânt, acela de a fi martorul Său deosebit. Comuniunea oamenilor cu Dumnezeu în această zi duce la sfinţenie; ei învaţă să depindă nu de propriile lor resurse, ci de Dumnezeu, care-i sfinţeşte.

„Puterea care a creat toate lucrurile este puterea care a recreat sufletul după chipul şi asemănarea Sa. Pentru aceia care sfinţesc ziua Sabatului, el este semnul sfinţirii. Adevărata sfinţire este armonia cu Dumnezeu, identificarea cu El în caracter. Se poate ajunge în această situaţie prin ascultarea de acele principii care sunt transcrierea caracterului Său. Şi Sabatul este semnul ascultării. Acela care ascultă din inimă porunca a patra va asculta de întreaga Lege. El este sfinţit prin ascultare.”[20]

4. Un semn al loialităţii. După cum loialitatea lui Adam şi a Evei a fost pusă la probă prin pomul cunoştinţei binelui şi răului, aşezat în mijlocul Grădinii Edenului, tot astfel, loialitatea fiecărei fiinţe umane faţă de Dumnezeu va fi testată prin porunca Sabatului, aşezată în mijlocul Decalogului.

Scripturile dezvăluie faptul că, înainte de a Doua Venire, întreaga lume va fi împărţită în două clase: aceia care rămân loiali şi „păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” şi aceia care se închină „fiarei şi chipului ei” (Apoc. 14,12.9). Atunci, adevărul lui Dumnezeu va fi glorificat înaintea lumii şi va fi clar pentru toţi oamenii că păzirea, în ascultare, a Sabatului de ziua a şaptea al Scripturii este o dovadă de credincioşie faţă de Creator.

5. Un răstimp al comuniunii. Dumnezeu a creat animalele ca să fie prietenele oamenilor (Gen. 1,24.25). Pentru un nivel mai înalt de prietenie, Dumnezeu le-a dat bărbatului şi femeii privilegiul armoniei conjugale (Gen. 2,18-25). Dar prin Sabat, Dumnezeu i-a oferit omenirii un dar care îi asigura cea mai înaltă formă de prietenie, de comuniune – comuniunea cu El. Fiinţele umane n-au fost făcute numai pentru a se împrieteni cu animalele şi nici chiar numai să aibă părtăşie cu alte fiinţe umane. Ele au fost create pentru Dumnezeu.

În Sabat, noi putem simţi în mod deosebit prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul nostru. Fără Sabat, totul ar fi numai muncă şi su­doare fără sfârşit. Toate zilele ar fi la fel, închinate urmăririi aspiraţiilor lumeşti. Sosirea Sabatului, totuşi, aduce speranţă, bucurie, curaj şi îi conferă vieţii un sens. El ne oferă un răstimp de comuniune cu Dumnezeu prin închinare, rugăciune, cântat, studiu şi meditaţie asupra Cuvântului lui Dumnezeu, ca şi prin activităţi prin care ducem Evanghelia la cunoştinţa celorlalţi. Sabatul este ocazia noastră de a simţi prezenţa lui Dumnezeu.

6. Un semn al neprihănirii prin credinţă. Creştinii recunosc faptul că, prin călăuzirea unei conştiinţe iluminate, necreştinii care cercetează în mod sincer adevărul pot fi conduşi de Duhul Sfânt la o înţelegere a principiilor generale ale Legii lui Dumnezeu (Rom. 2,14-16). Aceasta explică de ce cele nouă porunci, în afară de porunca a patra, sunt practicate într-o oarecare măsură şi în afara creştinismului. Dar nu aşa stau lucrurile şi cu porunca Sabatului.

Mulţi oameni pot înţelege raţiunea unei zile de odihnă săptă­mânale, dar adesea este dificil pentru ei să înţeleagă de ce o activitate săvârşită în oricare altă zi a săptămânii este bună şi lăudabilă, dar reprezintă un păcat atunci când este făcută în ziua a şaptea. Natura nu oferă niciun temei pentru păzirea zilei a şaptea. Planetele se mişcă pe orbitele lor, vegetaţia creşte, soarele şi ploaia vin una după alta şi animalele îşi duc viaţa mai departe, ca şi când fiecare zi ar fi la fel. De ce atunci fiinţele umane trebuie să ţină Sabatul în ziua a şaptea? „Pentru creştin, există un singur motiv şi numai unul, iar acesta este suficient: Dumnezeu a spus.”[21]

Numai pe baza revelaţiei speciale din partea lui Dumnezeu oamenii pot înţelege raţiunea păzirii zilei a şaptea. Deci aceia care păzesc ziua a şaptea fac lucrul acesta din credinţă şi, astfel, afirmă că se încred în Hristos – care a rostit porunca pentru păzirea ei. Păzind Sabatul, credincioşii îşi manifestă dispoziţia de a accepta voinţa lui Dumnezeu pentru viaţa lor, în loc de a se bizui pe propria judecată.

Păzind ziua a şaptea, credincioşii nu încearcă să se facă pe ei înşişi neprihăniţi. Din contră, păzesc Sabatul ca rezultat al legăturii lor cu Hristos, Creatorul şi Răscumpărătorul lor.[22] Păzirea Sabatului este un rezultat al neprihănirii Sale în îndreptăţire şi sfinţire, însemnând că ei au fost eliberaţi din robia păcatului şi au primit neprihănirea Lui desăvârşită.

„Un [pom] măr nu devine măr ca urmare a faptului că rodeşte mere. Ci de la bun început el trebuie să fie măr. Apoi fructele lui, merele, vin ca rod natural. Tot la fel şi adevăratul creştin, el nu păzeşte Sabatul sau celelalte nouă precepte pentru a ajunge să fie neprihănit. Din contră, păzirea este rodul natural al neprihănirii, pe care Hristos i-o împărtăşeşte. Acela care păzeşte Sabatul nu este, în acest sens, un legalist, pentru că păzirea vizibilă a zilei a şaptea arată experienţa interioară a credinciosului în ceea ce priveşte îndreptăţirea şi sfinţirea. De aceea, adevăratul păzitor al Sabatului nu se reţine de la acţiunile oprite în Sabat, cu scopul de a câştiga favoarea lui Dumnezeu, ci pentru că Îl iubeşte pe Dumnezeu şi doreşte să folosească Sabatul în primul rând pentru o cât mai strânsă comuniune cu El.”[23]

Păzirea Sabatului dovedeşte faptul că am încetat să ne mai bizuim pe propriile fapte şi recunoaştem că numai Hristos, Creatorul, poate să ne mântuiască. Într-adevăr, „spiritul adevăratei păziri a Sabatului este dovada supremei iubiri pentru Isus Hristos, Creatorul şi Mântuitorul, care ne-a făcut oameni noi. Ea face ca păzirea corectă a zilei adevărate să fie un cânt al neprihănirii prin credinţă.” [24]

7. Un simbol al odihnei în Hristos. Sabatul, ca monument al eliberării lui Israel din Egipt de către Dumnezeu, pentru odihna în Canaanul pământesc, îi distingea de naţiunile înconjurătoare pe cei răscumpăraţi din acea epocă a istoriei. În acelaşi fel, Sabatul este un semn al eliberării din păcat şi al „intrării” în odihna lui Dumnezeu, punându-i pe cei răscumpăraţi deoparte de lume.

Toţi aceia care intră în odihna la care îi invită Dumnezeu „se odihnesc… de lucrările lor, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale” (Evr. 4,10). „Această odihnă este o odihnă spirituală, o odihnă de propriile fapte, o încetare de a mai păcătui. La această odihnă îl cheamă Dumnezeu pe poporul Său şi această odihnă este simbolizată atât de Sabat, cât şi de Canaan.”[25]

Când a terminat lucrarea de creaţie şi S-a odihnit în ziua a şaptea, Dumnezeu le-a oferit lui Adam şi Evei, în Sabat, ocazia de a se odihni şi de a rămâne alături de El. Deşi ei au picat testul, planul originar al lui Dumnezeu de a-i oferi omenirii această posibilitate a rămas neschimbat. După cădere, Sabatul a continuat să fie un monument de aducere-aminte a acestei odihne. „Păzirea Sabatului în ziua a şaptea este o dovadă nu numai a credinţei în Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, ci şi a credinţei în puterea Sa de a transforma viaţa oamenilor şi a-i face în stare să intre în această ‘odihnă’ veşnică, pe care El a intenţionat de la început să le-o dea locuitorilor acestui pământ.”[26]

Dumnezeu i-a promis această odihnă spirituală poporului Israel cel istoric. În ciuda eşecului său de a beneficia de ea, invitaţia lui Dumnezeu este încă valabilă: „Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu” (Evr. 4,9). „Toţi aceia care doresc să beneficieze de această odihnă trebuie mai întâi să beneficieze, prin credinţă, de odihna Sa spirituală, odihna sufletului de păcat şi de propriile lui eforturi de mântuire.”[27]

Noul Testament face apel la creştini să nu ezite să se bucure de această odihnă a harului şi credinţei, pentru că „astăzi” este timpul potrivit de a beneficia de ea (Evr. 4,7; 3,13). Toţi aceia care au început să se bucure de această odihnă – de harul mântuitor pri­mit prin credinţa în Isus Hristos – au încetat orice efort de a obţine neprihănirea prin propriile fapte. În acest fel, păzirea Sabatului de ziua a şaptea este un simbol al „intrării” credinciosului în odihna Evangheliei.

Încercările de a schimba ziua de închinare

Deoarece Sabatul joacă un rol vital în adorarea lui Dumnezeu, în calitate de Creator şi Răscumpărător, nu trebuie să ne surprindă faptul că Satana a purtat un război total pentru a înlătura această instituţie sfântă.

Nicăieri Biblia nu autorizează o schimbare a zilei de închinare create de Dumnezeu în Eden şi reconfirmate la Sinai. Ceilalţi creştini, păzitori ai duminicii, au recunoscut ei înşişi acest lucru. Cardinalul catolic James Gibbons scria cândva: „Poţi citi Biblia de la Geneza la Apocalipsa şi nu vei găsi niciun singur rând care să autorizeze sfinţirea duminicii. Scripturile accentuează păzirea religioasă a sâmbetei.”[28]

T. Lincoln, un protestant, a recunoscut că „nu se poate susţine faptul că Noul Testament autorizează concepţia că, de la înviere, Dumnezeu a hotărât ca prima zi a săptămânii să fie păzită ca Sabat”.[29] El a recunoscut mai departe: „A deveni sabatarian (de ziua a şaptea) este singura opţiune consecventă pentru toţi aceia care susţin că întregul Decalog este obligatoriu ca Lege morală.”[30]

Dacă nu există nicio dovadă biblică a faptului că Hristos sau ucenicii Săi au schimbat ziua de închinare din ziua a şaptea, cum au ajuns aşa de mulţi creştini să accepte duminica în locul ei?

Începutul păzirii duminicii. Schimbarea închinării din Sabat în ziua de duminică a venit în mod gradat. Nu există nicio dovadă a închinării creştine săptămânale duminica, înainte de secolul al II-lea, dar dovezile arată că pe la mijlocul acelui secol, unii creştini păzeau în mod voluntar duminica nu ca o zi de odihnă, ci ca o zi de închi­nare.[31]

Biserica din Roma, alcătuită în mare parte din credincioşi care nu fuseseră evrei (Rom. 11,13), s-a aflat în fruntea tendinţei de închi­nare în ziua de duminică. În Roma, capitala imperiului, s-au stârnit pu­ternice sentimente antiiudaice, devenind chiar mai puternice odată cu trecerea timpului. Reacţionând la aceste sentimente, creştinii din acest oraş au încercat să se distanţeze de iudei. Ei au renunţat la une­le practici comune cu iudeii şi au iniţiat un curent ce îi îndepărta de venerarea Sabatului, cu tendinţa de păzire exclusivă a duminicii.[32]

Din secolul al II-lea şi până în secolul al V-lea, în timp ce creştea influenţa duminicii, creştinii au continuat să păzească Sabatul de ziua a şaptea aproape pretutindeni în Imperiul Roman. Socrate, istoric din secolul al V-lea, scria: „Aproape toate bisericile din lume sărbătoresc sfintele taine în Sabat, în fiecare săptămână, totuşi creştinii din Alexandria şi Roma, ţinând seama de o veche tradiţie, au încetat a mai face acest lucru.”[33]

În secolele al IV-lea şi al V-lea, mulţi creştini se închinau atât în Sabat, cât şi duminica. Sozomen, un alt istoric al acestei perioade, scria: „Oamenii din Constantinopol şi aproape de pretutindeni se întâlnesc în Sabat, ca şi în prima zi a săptămânii, obicei ce niciodată n-a fost urmat în Roma sau la Alexandria.”[34] Aceste surse istorice demonstrează rolul conducător al Romei în nesocotirea păzirii Sabatului.

De ce oare aceia care au renunţat la închinarea în ziua a şaptea au ales duminica, nu o altă zi a săptămânii? Un argument major a fost acela că Hristos a înviat duminica; de fapt, s-a pretins că El autorizase închinarea în această zi. „Dar, oricât de ciudat ar părea, niciun scriitor din secolele al II-lea şi al III-lea n-a citat vreodată un singur verset din Biblie ca autoritate pentru păzirea duminicii în locul Sabatului. Nici Barnaba, nici Ignaţiu, nici Iustin, nici Irineu, nici Tertulian, nici Clement din Roma, nici Clement din Alexandria, nici Origen, nici Ciprian, nici Victorinus, nici un alt autor care a trăit aproape de perioada în care a trăit Isus n-a avut cunoştinţă despre o astfel de poruncă de la Isus sau din vreo parte a Bibliei.”[35]

Popularitatea şi influenţa zilei de duminică, apărute ca urmare a adorării Soarelui de către păgânii romani, au contribuit, fără îndoială, la acceptarea crescândă a ei ca zi de închinare. Adorarea Soarelui a jucat un rol important în întreaga lume antică. Era una dintre cele mai vechi componente ale religiei romane. Datorită cultului Soarelui din Orient, „din prima parte a celui de-al II-lea secol d.Hr., cultul lui Sol Invictus a fost dominant în Roma şi în alte părţi ale imperiului”.[36]

Această religie populară a avut impact asupra bisericii primare prin intermediul noilor convertiţi. „Creştinii convertiţi de la păgânism erau mereu atraşi spre venerarea Soarelui. Acest lucru este indicat nu numai prin frecventa condamnare a acestei practici de către părinţii [bisericii], dar şi prin importante reminiscenţe ale adorării Soarelui în liturghia creştină.”[37]

Secolul al IV-lea a fost martor la introducerea legilor duminicale. Primele au fost promulgate legile duminicale de natură civilă, apoi au venit legile duminicale cu un caracter religios. Împăratul Constantin a decretat prima lege duminicală civilă, la 7 martie 321. Având în vedere popularitatea duminicii printre adoratorii păgâni ai Soarelui şi stima cu care şi mulţi creştini o priveau, Constantin a sperat că, făcând din duminică o sărbătoare, putea să-şi asigure sprijinul acestor două segmente de populaţie din imperiul său.[38]

Legea duminicală a lui Constantin reflecta mentalitatea lui de adorator al Soarelui. Ea suna astfel: „În venerabila Zi a Soarelui [ve­nerabili die Solis], magistraţii şi poporul care locuiesc în oraşe să se odihnească şi toate atelierele să fie închise. La ţară, totuşi, persoanele angajate în agricultură pot să-şi continue liber şi legal îndeletnicirile lor.”[39]

După mai multe decenii, biserica i-a urmat exemplul. Conciliul din Laodiceea (anul 364 d.Hr.), care nu a fost un conciliu universal, ci unul romano-catolic, a emis prima lege duminicală ecleziastică. În canonul 29, biserica stipula faptul că toţi creştinii trebuie să cinstească duminica şi, „dacă este posibil, să nu lucreze în această zi”, în timp ce denunţa practica odihnei în Sabat, învăţându-i pe creştini să nu „lenevească sâmbăta (în greacă, sabbaton – Sabatul), căci trebuie să lucreze în această zi”.[40]

În anul 538, an ce marchează începutul perioadei de 1.260 de ani profetici (vezi cap. 13 al cărţii de faţă), cel de-al Treilea Conciliu Romano-catolic din Orleans a emis o lege chiar mai severă decât cea a lui Constantin. Canonul 28 al acestui conciliu spune că, duminica, până şi „munca agricolă trebuie lăsată la o parte, pentru ca oamenii să nu fie împiedicaţi de a frecventa biserica”.[41]

Schimbarea profetizată. Biblia dezvăluie faptul că păzirea duminicii ca instituţie creştină îşi are originea în „taina fărădelegii” (2 Tes. 2,7), care acţiona deja în zilele lui Pavel (vezi cap. 13 al cărţii de faţă). Prin profeţia din Daniel 7, Dumnezeu Şi-a dovedit preştiiinţa cu privire la schimbarea zilei de închinare.

Viziunea lui Daniel înfăţişează un atac asupra poporului lui Dumnezeu şi a Legii Sale. Puterea atacatoare, reprezentată de cornul cel mic (şi de către fiara din Apocalipsa 13,1-10), aduce marea apostazie în mijlocul bisericii creştine (vezi cap. 13 al cărţii de faţă). Ridicându-se din cea de a patra fiară şi devenind o principală putere persecutoare, după căderea Romei (vezi capitolul 19 al cărţii de faţă), cornul cel mic încearcă să „schimbe vremurile şi Legea” (Dan. 7,25). Această putere apostată are un foarte mare succes în înşelarea majorităţii lumii, dar, la sfârşit, judecata va hotărî măsuri împotriva ei (Dan. 7,11.22.26). În timpul strâmtorării finale, Dumnezeu va interveni în favoarea poporului Său şi îl va elibera (Dan. 12,1-3).

Această profeţie se potriveşte în descriere numai cu o singură putere din cadrul creştinismului. Nu există decât o singură organizaţie religi­oasă care pretinde că are puterea de a modifica legile divine. Să reţinem, în de­cursul întregii istorii, ce au pretins autorităţile romano-catolice:

Cam pe la anul 1400, Petrus de Ancharano a pretins că „Papa poate modifica legea divină, deoarece puterea lui nu este a unui om, ci a lui Dumnezeu şi el acţionează în locul lui Dumnezeu pe pământ, având putere deplină de a lega şi dezlega oile sale”.[42]

Impactul acestei declaraţii uimitoare a fost demonstrat în timpul Reformei. Luther a susţinut că Sfânta Scriptură, şi nu tradiţia bisericii era călăuza lui în viaţă. Lozinca lui era: „Sola Scriptura” – „Biblia şi numai Biblia”. John Eck, unul dintre principalii apărători ai credinţei romano-catolice, l-a atacat pe Luther în acest punct, pretinzând că autoritatea bisericii era mai presus de Biblie. El l-a provocat pe Luther în legătură cu păzirea duminicii în locul Sabatului biblic. Eck a spus: „Scripturile învaţă: ‘Adu-ţi aminte de ziua de odihnă [de Sabat – KJV] ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este [Sabatul] ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău etc.’ Şi, cu toate acestea, biserica a schimbat Sabatul cu duminica, în baza propriei ei autorităţi, pentru care tu (Luther) nu ai nicio bază scripturistică.”[43]

La Conciliul din Trent (1545-1563), convocat de papă pentru a contracara protestantismul, Gaspare de Fosso, arhiepiscop de Reggio, a ridicat din nou această problemă. „Autoritatea bisericii”, a spus el, „este deci ilustrată în modul cel mai clar de Scriptură; căci, în timp ce, pe de o parte, ea [biserica] le recomandă, le declară ca fiind divine [şi] ni le oferă pentru a fi citite, …pe de altă parte, preceptele legale ale Scripturii enunţate de Domnul au încetat [să fie valabile] în virtutea [nu a] învăţăturii lui Hristos (căci El a zis că a venit să împlinească Legea, nu să o desfiinţeze), ci au fost schimbate prin autoritatea bisericii.”[44]

Îşi menţine încă acea biserică această poziţie? Ediţia din 1977 a The Convert’s Cathechism of Catholic Doctrine (Catehismul de doctrine catolice al convertitului) conţine această serie de întrebări şi răspunsuri:

„Î. Care este ziua de Sabat?

Sâmbăta este ziua de Sabat.

Î. Atunci noi de ce păzim duminica în locul sâmbetei?

Noi păzim duminica în locul sâmbetei pentru că Biserica Catolică a transferat solemnitatea de la sâmbătă, la duminică.”[45]

În cartea sa devenită bestseller The Faith of Milions (Credinţa mi­lioanelor, 1974), savantul romano-catolic John A. O’Brien a ajuns la această concluzie inevitabilă: „Deoarece sâmbăta, nu duminica este amintită în Biblie, nu este oare curios faptul că necatolicii care pretind că-şi fundamentează religia direct pe Biblie, nu pe biserică păzesc duminica în loc de a păzi sâmbăta? Da, desigur, aceasta este o inconsecvenţă.” Obiceiul de a păzi duminica, spune el, „are la bază autoritatea Bisericii Catolice, şi nu un text explicit al Bibliei. Această păzire rămâne ca un semn de aducere-aminte a bisericii-mamă, din care s-au desprins sectele necatolice – asemenea unui băiat care a fugit de acasă, dar care poartă încă în buzunarul său o fotografie a mamei sau o buclă din părul ei.”[46]

Asumarea acestor prerogative împlineşte profeţia şi contribuie la identificarea puterii cornului mic.

Restaurarea Sabatului. În Isaia 56 şi 58, Dumnezeu îl cheamă pe Israel la o reformă a Sabatului. Referindu-se la slava viitoare a strângerii neamurilor în staulul Său (Is. 56,8), El leagă succesul acestei misiuni de salvare, de păstrarea cu sfinţenie a Sabatului (Is. 56,1.2.6.7).

Dumnezeu descrie cu grijă lucrarea specifică a poporului Său. Deşi cuprinde lumea întreagă, această misiune are în vedere în mod deosebit o clasă de oameni care mărturisesc a fi credincioşi, dar care în realitate s-au îndepărtat de preceptele Sale (Is. 58,1.2). Iată cum descrie misiunea celor care mărturisesc a fi credincioşi: „Ai tăi vor zidi iarăşi pe dărâmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile străbune; Vei fi numit ‘Dregător de spărturi’, ‘Cel ce drege drumurile şi face ţara cu putinţă de locuit’. Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să-L sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-L vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul şi Eu te voi sui pe înălţimile ţării, te voi face să te bucuri de moştenirea tatălui tău Iacov; căci gura Domnului a vorbit” (Is. 58,12-14).

Misiunea Israelului spiritual este asemănătoare aceleia a vechiu­lui Israel. În Legea lui Dumnezeu a fost făcută o spărtură atunci când puterea cornului mic a schimbat Sabatul. Aşa după cum Sabatul, care a fost călcat în picioare, avea să fie restaurat în Israel, tot astfel, în timpurile moderne, instituţia divină a Sabatului trebuie să fie restaurată, şi spărtura din zidul Legii lui Dumnezeu, reparată.[47]

Prin vestirea soliei din Apocalipsa 14,6-12 şi a Evangheliei veşnice se va duce la îndeplinire lucrarea de restaurare şi glorificare a Legii. Şi proclamarea acestui mesaj este misiunea bisericii lui Dumnezeu din perioada premergătoare celei de a Doua Veniri (vezi cap. 13 al cărţii de faţă). Această solie trebuie să trezească lumea, invitând fiecare om să se pregătească pentru ziua judecăţii.

Cuvintele apelului de a ne închina Creatorului, „Celui care a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor” (Apoc. 14,7), sunt o referire directă la cea de-a patra poruncă a Legii veşnice a lui Dumnezeu. Includerea ei în această avertizare finală confirmă preocuparea specială a lui Dumnezeu de a restaura înainte de revenire Sabatul, în mare măsură uitat.

Transmiterea acestui mesaj va grăbi un conflict care va cuprinde întreaga lume. Problema centrală va fi ascultarea de Legea lui Dumnezeu şi păzirea Sabatului. În faţa acestui conflict, fiecare om va trebui să hotărască dacă va păzi poruncile lui Dumnezeu sau pe acelea ale oamenilor. Acest mesaj va duce la formarea unui popor care păzeşte poruncile lui Dumnezeu şi care are credinţa lui Isus. Aceia care îl vor respinge vor primi, în final, semnul fiarei (Apoc. 14,9.12; vezi cap. 13 al cărţii de faţă).

Pentru a îndeplini cu succes această misiune de glorificare a Legii lui Dumnezeu şi a onora Sabatul Său neglijat, poporul lui Dumnezeu trebuie să dea un exemplu de păzire consecventă şi plină de iubire a Sabatului.

Păzirea Sabatului

Pentru a ne aduce aminte de ziua de Sabat ca s-o sfinţim (Ex. 20,8), noi trebuie să ne gândim la Sabat în decursul întregii săptămâni şi să facem pregătirile necesare într-un mod care să fie plăcut lui Dumnezeu. Trebuie să fim atenţi ca să nu ne epuizăm energiile în cursul săptămânii, aşa încât să nu mai putem lua parte la serviciul divin din Sabat.

Pentru că Sabatul este o zi specială de comuniune cu Dumnezeu, în care suntem invitaţi să celebrăm cu bucurie opera creaţiei şi răscumpărării, este important să evităm orice tinde să-i altereze atmosfera sfântă. Biblia arată că, în Sabat, trebuie să încetăm activitatea noastră obişnuită (Ex. 20,10), evitând orice lucrare făcută pentru a ne câştiga existenţa, precum şi toate tranzacţiile de afa­ceri (Neemia 13,15-22). Trebuie să-L onorăm pe Dumnezeu „neurmând căile [noastre], neîndeletnicindu-[ne] cu treburile [noastre] şi ne­de­dându-[ne] la flecării” (Is. 58,13). Folosirea acestei zile pentru pro­pria plăcere, angajarea în conversaţii, interese şi gânduri lumeşti sau ac­ţiuni sportive, ne vor distrage de la comuniunea cu Creatorul nostru şi vor viola sfinţenia Sabatului.[48] Preocuparea pentru păzirea poruncii Sabatului trebuie să se extindă asupra tuturor acelora aflaţi sub autoritatea noastră – copiii noştri, cei care lucrează pentru noi şi chiar şi musafirii noştri şi animalele noastre (Ex. 20,10) – astfel încât şi ei să se bucure de binecuvântările Sabatului.

Sabatul începe vineri seara, la apusul soarelui, şi se sfârşeşte sâmbătă seara, la apusul soarelui (vezi Gen. 1,5; cf. Marcu 1,32).[49] Scriptura numeşte ziua de dinaintea Sabatului (vinerea) ziua de pregătire pentru Sabat (Marcu 15,42) – o zi în care să facem tot ce este necesar pentru ca nimic să nu tulbure sfinţenia Sabatului. În această zi, cei care pregătesc hrana pentru familie trebuie să pregătească mâncare şi pentru Sabat, astfel încât, în timpul orelor lui sfinte, şi ei să se odihnească de munca lor (vezi Ex. 16,23; Num. 11,8).

Când orele sfinte ale Sabatului se apropie, este bine ca mem­brii familiei sau grupe de credincioşi să se strângă înainte de apusul soarelui, vineri seara, pentru a cânta, a se ruga şi a citi Cuvântul lui Dumnezeu, invitându-L astfel pe Duhul lui Hristos ca pe un musafir bine-venit. Tot la fel, ei trebuie să marcheze încheierea Sabatului, unindu-se în rugăciune spre sfârşitul Sabatului, sâmbătă seara, invocând prezenţa lui Dumnezeu şi călăuzirea Lui în decursul întregii săptămâni ce urmează.

Domnul Îşi cheamă poporul să facă din Sabat o zi de delectare, de bucurie (Is. 58,13). Cum s-ar putea face acest lucru? Numai urmând exemplul lui Hristos, Domnul Sabatului, pot oamenii spera că se vor bucura de încântarea şi satisfacţia dorite de Dumnezeu pentru ei în această zi.

Domnul Hristos S-a închinat cu regularitate în Sabat, a luat parte la serviciile divine şi a dat învăţături religioase (Marcu 1,21; 3,1-4; Luca 4,16-27; 13,10). Dar a făcut ceva mai mult decât să Se închine. El a avut părtăşie cu alţii (Marcu 1,29-31; Luca 14,1), a petrecut timpul în natură (Marcu 2,23) şi a umblat din loc în loc, făcând fapte sfinte de milă. Ori de câte ori putea, îi vindeca pe cei bolnavi (Marcu 1,21-31; 3,1-5; Luca 13,10-17; 14,2-4; Ioan 5,1-15; 9,1-14).

Când a fost criticat pentru lucrarea Sa de uşurare a suferinţelor, Isus a răspuns: „Este îngăduit a face bine în zilele de Sabat” (Mat. 12,12). Activitatea Lui de vindecare nu reprezenta o călcare a Sabatului şi nici nu însemna abolirea lui, ci doar a pus capăt regulilor împovărătoare ce deformau semnificaţia Sabatului, ca mijloc dat de Dumnezeu pentru reînviorare spirituală şi delectare.[50] Dumnezeu a creat Sabatul în vederea dezvoltării spirituale a omenirii. Sunt bine-venite activităţile ce sporesc legătura cu Dumnezeu; însă acelea care distrag atenţia de la acest scop şi transformă Sabatul într-o zi liberă oarecare sunt nepotrivite.

Domnul Sabatului îi invită pe toţi oamenii să-I urmeze exemplul. Aceia care acceptă chemarea Sa vor simţi că Sabatul este o încântare şi un ospăţ spiritual – o pregustare a cerului. Ei vor descoperi faptul că „Sabatul are menirea dată de Dumnezeu să prevină descurajarea spirituală. Săptămână după săptămână, ziua a şaptea încurajează conştiinţa noastră, asigurându-ne că, în ciuda caracterului nostru imperfect, noi suntem desăvârşiţi în Hristos. Ceea ce El a realizat la Golgota se consideră ispăşire pentru noi. Astfel noi beneficiem de odihna Lui.”

Noi suntem administratori numiţi de Dumnezeu, care ne-a încredinţat timp, oportunităţi, capacităţi, bunuri materiale şi binecuvântările şi resursele Pământului. Suntem responsabili în faţa Lui pentru buna lor folosire. Noi Îl recunoaştem pe Dumnezeu ca proprietar prin slujirea cu devotament adusă Lui şi semenilor noştri, prin înapoierea zecimii şi prin oferirea de daruri în vederea vestirii Evangheliei şi susţinerii şi dezvoltării bisericii Sale. Administrarea acestor resurse este un privilegiu dat nouă de Dumnezeu pentru creşterea în dragoste şi pentru biruinţa asupra egoismului şi lăcomiei. Un bun administrator se bucură de binecuvântările ce vin asupra altora, ca rezultat al credincioşiei lui. (Gen. 1,26-28; 2,15; 1 Cron. 29,14; Hagai 1,3-11; Mal. 3,8-12; 1 Cor. 9,9-14; Mat. 23,23; 2 Cor. 8,1-15; Rom. 15,26.27.)

Mai mult decât orice altceva, trăirea unei vieţi de creştin înseamnă renunţare – renunţare la noi înşine şi acceptarea lui Hristos. Văzând cum Isus a renunţat la El Însuşi şi S-a dat pe Sine pentru noi, să strigăm: „Eu ce pot să fac pentru Tine?”

Apoi, chiar atunci când credem că ne-am consacrat pe deplin, se întâmplă ceva care demonstrează cât de superficială este consacra­rea noastră. Pe măsură ce descoperim noi domenii ale vieţii noas­tre pe care trebuie să I le încredinţăm lui Dumnezeu, consacrarea noastră creşte. Apoi, într-un mod atât de delicat, El ne atrage atenţia asupra unui alt compartiment în care sinele trebuie să se predea. Şi astfel, viaţa merge înainte, printr-o serie de reconsacrări creştine, care merg tot mai profund în fiinţa noastră, în modul nostru de viaţă, în felul cum acţionăm şi reacţionăm.

Atunci când Îi dăm tot ceea ce suntem şi tot ceea ce avem lui Dumnezeu, căruia oricum Îi aparţine totul (1 Cor. 3,21 – 4,2), El le primeşte, dar ne pune totuşi iarăşi responsabili peste ce I-am predat, făcându-ne administratori, sau ispravnici, peste tot ceea ce „deţinem”. Atunci, tendinţa noastră de a trăi comod şi egoist este contracarată de conştientizarea faptului că Domnul nostru a fost gol, în temniţă şi străin. Iar porunca Sa: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile… şi învăţaţi-i” (Mat. 28,14-20) face ca activitatea bisericii – de a le împărtăşi şi altora binecuvântările ei, de a învăţa, a predica şi a boteza – să fie mult mai preţioasă pentru noi. Din dragoste pentru Dumnezeu, noi încercăm să fim administratori conştiincioşi.

Ce este administrarea resurselor vieţii?

„Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt… Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi-L dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu”
(1 Cor. 6,19.20). Cu un preţ nespus de mare, noi am fost cumpăraţi, sau răscumpăraţi. Întrucât Îi aparţinem lui Dumnezeu, a fost vorba numai de o recuperare, pentru că El ne crease; deci, I-am aparţinut Lui de la bun început, pentru că „la început Dumnezeu a făcut…” (Gen. 1,1). Scripturile afirmă în mod clar că „al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea şi cei ce o locuiesc” (Ps. 24,1).

La creaţie, Dumnezeu a împărţit cu neamul omenesc bunurile deţinute de El, dar a continuat totuşi să fie adevăratul proprietar al lumii, al locuitorilor şi al bunurilor ei (Ps. 24,1). La cruce, Dumnezeu a recuperat tot ceea ce omul îi cedase lui Satana la cădere (1 Cor. 6,19.20). Astfel, în prezent, El le conferă copiilor Săi funcţia de administratori ai valorilor Sale.

Un administrator este o persoană „căreia i s-a încredinţat admi­nistrarea casei sau a averii altuia”. Termenul biblic „isprăvnicie” desemnează „funcţia, obligaţiile sau slujba unui administrator”.[1]

Pentru creştin, a fi administrator, sau ispravnic, înseamnă „a fi res­ponsabil şi a folosi tot ce i-a încredinţat Dumnezeu – viaţa, fiinţa fizică, timpul, talentele şi capacităţile, bunurile materiale, ocaziile de a le sluji altora şi cunoaşterea adevărului”.[2] Creştinii slujesc în calitate de administratori ai resurselor lui Dumnezeu şi privesc viaţa ca o ocazie divină „de a învăţa să fie administratori cinstiţi, calificându-se astfel pentru o administrare mai înaltă, a bunurilor veşnice în viaţa viitoare”.[3]

Deci, în cel mai larg sens, administrarea creştină „cuprinde o înţeleaptă şi neegoistă folosire a vieţii”.[4]

Căi de recunoaştere a lui Dumnezeu ca proprietar

Viaţa poate fi împărţită în patru compartimente de bază, fiecare fiind un dar de la Dumnezeu. El ne-a dat un trup, aptitudini, timp şi bunuri materiale. Pe lângă acestea, noi trebuie să ne îngrijim de lumea din jurul nostru, care ne-a fost dată în stăpânire.

Administrarea corpului. Un copil al lui Dumnezeu este administratorul propriei fiinţe. Noi trebuie să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima noastră, cu tot sufletul nostru, cu toată puterea noastră şi cu tot cugetul nostru (Luca 10,27).

Creştinii au privilegiul de a-şi dezvolta puterile fizice şi mintale, conform celor mai bune capacităţi şi ocazii. Făcând astfel, Îi aduc slavă lui Dumnezeu şi se pot dovedi o mai mare binecuvântare pentru semenii lor (vezi cap. 22 al cărţii de faţă).

Administrarea aptitudinilor. Fiecare om are anumite aptitudini. Unul poate fi talentat în domeniul muzical, altul, în lucrul manual, cum ar fi cusutul sau mecanica auto. Unii pot să-şi facă prieteni cu uşurinţă şi se pot asocia bine cu ceilalţi, în timp ce alţii pot tinde spre activităţi mai solitare.

Fiecare talent poate fi folosit fie spre slava persoanei care îl posedă, fie spre slava Celui care este, de fapt, Dătătorul. Cineva poate dezvolta prin efort asiduu un talent spre slava lui Dumnezeu sau pentru interesul său personal, egoist.

Noi trebuie să cultivăm darurile pe care Duhul Sfânt ni le-a dat fiecăruia dintre noi, pentru a le înmulţi (Mat. 25). Administratorii buni îşi folosesc din plin darurile spre a-i aduce un profit bogat Stăpâ­nului lor.

Administrarea timpului. Ca administratori conştiincioşi, noi Îi aducem slavă lui Dumnezeu şi printr-o înţeleaptă folosire a timpului. „Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ca unii care ştiţi că veţi primi de la Domnul răsplata moştenirii. Voi slujiţi Domnului Hristos” (Col. 3,23.24).

Biblia ne avertizează să nu ne purtăm „ca nişte neînţelepţi”, ci ca nişte înţelepţi: răscumpărând vremea, „căci zilele sunt rele” (Ef. 5,15.16). Asemenea lui Isus, noi trebuie să fim mereu la lucru în casa Tatălui nostru (Luca 2,49). Pentru că timpul este darul primit de la Dumnezeu, fiecare moment este preţios. El ne este dat spre a ne forma caracterul pentru viaţa veşnică. Administrarea judicioasă a timpului înseamnă folosirea lui pentru a-L cunoaşte pe Domnul, pentru a-i ajuta pe semenii noştri şi pentru a le face cunoscută Evanghelia.

La creaţie, când Dumnezeu ne-a dat timpul, El Şi-a rezervat Sabatul ca o perioadă de timp sfânt pentru comuniune cu El. Dar şase zile au fost prevăzute pentru familia umană, în care aceasta să se angajeze în activităţi folositoare.

Administrarea bunurilor materiale. Dumnezeu le-a dat primilor noştri părinţi responsabilitatea de a-şi supune pământul, stăpânind lumea animală şi îngrijind Grădina Edenului (Gen.1,28; 2,15). Întreaga grădină era a lor, nu numai pentru a se bucura de ea, ci şi pentru a o administra.

Însă le-a fost impusă o restricţie. Nu trebuiau să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Acest pom le reamintea mereu faptul că Dumnezeu este Proprietarul şi Autoritatea supremă asupra pământului. Respectând această restricţie, prima pereche putea să-şi demonstreze credinţa şi loialitatea faţă de El.

După cădere, Dumnezeu n-a mai putut să-i testeze prin pomul cunoştinţei. Dar omenirea avea încă nevoie de ceva care să-i aducă aminte că Dumnezeu este sursa oricărui dar bun şi desăvârşit (Iacov 1,17) şi că El este Acela care ne dă puterea de a ne câştiga existenţa (Deut. 8,18). Pentru a ne reaminti că El este sursa tuturor binecuvântărilor, Dumnezeu a instituit un sistem de zecimi şi daruri.

Acest sistem a avut ca rezultat asigurarea de mijloace financiare pentru susţinerea preoţilor din templul israelit. Adventiştii de ziua a şaptea au adoptat modelul levitic ca o metodă sănătoasă, biblică, de finanţare a lucrării de răspândire a Evangheliei la nivel mondial. Dumnezeu a rânduit ca răspândirea veştii bune să se bazeze pe eforturile şi darurile copiilor Săi. El îi cheamă să devină colaboratori neegoişti ai Săi, dându-I zecimea şi diferite daruri.

1. Zecimea. După cum a şaptea parte din timpul nostru (Sabatul) Îi aparţine lui Dumnezeu, tot astfel Îi aparţine şi a zecea parte din toate bunurile materiale pe care le obţinem. Scriptura ne spune că zecimea este „sfântă Domnului”, simbolizând calitatea lui Dumnezeu de proprietar al tuturor lucrurilor (Lev. 27,30.32). Ea trebuie să-I fie înapoiată Lui, deoarece Îi aparţine.

Sistemul zecimii este minunat în simplitatea lui. Echitatea lui este dovedită de aceeaşi proporţie cerută atât de la bogaţi, cât şi de la săraci. În funcţie de cât ne-a dat Dumnezeu să folosim din resursele Sale, noi trebuie să-I returnăm o zecime.

Când cere zecimea (Mal. 3,10), Dumnezeu nu face apel la recunoştinţă sau generozitate. Deşi recunoştinţa trebuie să fie o parte a tuturor manifestărilor noastre faţă de Dumnezeu, noi dăm ze­cime pentru că Dumnezeu aşa a poruncit. Această zecime Îi aparţine Lui şi El cere ca noi să I-o înapoiem.

a) Exemple de zeciuială. Zeciuiala este o practică acceptată în toată Scriptura. Avraam i-a dat lui Melhisedec, preotul Celui Preaînalt, „zeciuială din toate” (Gen. 14,20). Făcând astfel, Avraam a recunoscut preoţia divină a lui Melhisedec şi a arătat că este un bun cunoscător al acestei sacre instituţii. Această referire pasageră la zecime arată faptul că ea era deja un obicei stabil la data aceea timpurie.

Este evident că şi Iacov a înţeles cerinţa zeciuielii. Ca exilat şi fugar, el i-a făcut o juruinţă lui Dumnezeu, zicând: „Îţi voi da a zecea parte din tot ce-Mi vei da” (Gen. 28,22). Şi după Exod, când poporul Israel era deja format ca naţiune, Dumnezeu a reafirmat legea zecimii ca instituţie divină de care depindea prosperitatea lui Israel (Lev. 27,30-32; Num. 18,24.26.28; Deut. 12,6.11.17).

Departe de a desfiinţa această instituţie, Noul Testament îşi însuşeşte valabilitatea ei. Isus a aprobat practica zeciuielii şi i-a condamnat pe aceia care încălcau spiritul ei (Mat. 23,23). În timp ce legea ceremonială, care reglementa jertfele ce simbolizau jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos, şi-a găsit împlinirea la moartea Sa şi şi-a pierdut valabilitatea, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre zecime.

Pentru că este tatăl tuturor credincioşilor, Avraam este mo­delul creştinilor şi în ceea ce priveşte zecimea. După cum Avraam i-a dat zecime lui Melhisedec, preotul Celui Prea­înalt, tot astfel, credincioşii Noului Testament Îi dau zecime lui Hristos, Marele nostru Preot, în conformitate cu rânduiala lui Melhisedec (Evrei 5,9.10; 7,1-22).[5]

b) Folosirea zecimii. Zecimea este sfântă şi ea trebuie să fie folosită numai în scopuri sacre. Dumnezeu a poruncit: „Orice zeciuială din pământ, fie din roadele pământului, fie din rodul pomilor, este a Domnului; este un lucru închinat Domnului… orice zeciuială din cirezi şi din turme… să fie o zeciuială închinată Domnului” (Lev. 27,30-32). „Aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa Mea” (Mal. 3,10).

În Israel, zecimea era folosită în mod exclusiv pentru leviţi, care, neprimind nicio moştenire în cadrul tribului lor, trebuiau să-şi folosească tot timpul pentru a asigura continuitate sistemului de închinare în Israel, slujind în sanctuar şi instruind poporul în Legea Domnului (Num. 18,21.24).

După crucificare, când a ajuns la final rolul preoţiei levitice călăuzite în mod divin, zecimea trebuia să fie încă folosită pentru a-i susţine pe slujitorii bisericii lui Dumnezeu. Pavel a ilustrat acest principiu şi l-a accentuat, făcând o paralelă între serviciul levitic şi noua lucrare de slujire a Evangheliei. El declara: „Dacă am semănat printre voi lucrurile duhovniceşti, mare lucru este dacă vom secera bunurile voastre vremelnice? Dacă se bucură alţii de acest drept asupra voastră, nu ni se cade cu mult mai mult nouă? […] Nu ştiţi că cei ce îndeplinesc slujbele sfinte sunt hrăniţi din lucrurile de la templu şi că cei ce slujesc altarului au parte de la altar? Tot aşa, Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie” (1 Cor. 9,11-14).

Membrii bisericii, deci, aduc de bunăvoie zecimea lor la „casa vistieriei, ca să fie hrană în Casa Mea” (Mal. 3,10) – cu alte cuvinte, ca să fie suficiente fonduri în biserica lui Dumnezeu, pentru a le asigura mijloacele de trai slujitorilor ei, pentru ca Evanghelia să fie dusă mai departe.[6], [7]

2. Darurile. Creştinii recunoscători nu-şi pot limita la zecime contribuţia lor faţă de biserică. În Israel, sanctuarul şi, mai târziu, templul au fost construite prin „daruri de bunăvoie” – daruri aduse din inimi binevoitoare (Ex. 36,2-7; 1 Cron. 29,14). Cheltuielile pentru întreţinerea acestor locuri de închinare erau acoperite prin daruri speciale (Ex. 30,12-16: 2 Regi 12,4, 5; 2 Cron. 24,4-13; Neem. 10,32.33). Israeliţii probabil că au dat între o pătrime şi o treime din venitul lor pentru scopuri religioase şi caritabile. Au condus oare la sărăcie aceste contribuţii substanţiale? Din contră, Dumnezeu a promis să-i binecuvânteze în credincioşia lor (Maleahi 3,10-12).[8]

Astăzi, din nou, Domnul face apel la o dăruire generoasă, având în vedere faptul că El a făcut ca noi să prosperăm. Sunt necesare daruri în bani pentru a construi, a întreţine şi a folosi case de rugăciune, pentru a organiza lucrarea misionară medicală, demonstrând în mod practic sensul Evangheliei.

Trebuie să dăm tot atât de mult cât au dat israeliţii? Sau exemplul lor de dăruire nu mai este deloc aplicabil? În Noul Testament, Domnul Hristos a enunţat principiul corectei administrări – şi anume că darurile oferite lui Dumnezeu trebuie să fie în proporţie cu lumina şi privilegiile de care ne bucurăm. El a spus: „Cui i s-a dat mult i se va cere mult şi cui i s-a încredinţat mult i se va cere mai mult” (Luca 12,48). Când Domnul Hristos i-a trimis pe urmaşii Săi în misiune, El le-a zis: „Fără plată aţi primit, fără plată să daţi” (Mat. 10,8). Acest principiu se aplică şi în ceea ce priveşte modul în care împărţim cu alţii binecuvântările noastre financiare.

Nicăieri în Noul Testament acest sistem nu este anulat sau ate­nuat. Când comparăm privilegiile şi binecuvântările noastre cu cele ale israeliţilor, vedem că, în Isus, partea noastră este vădit mai mare. Recunoştinţa noastră va găsi o expresie corespunzătoare printr-o mai mare dărnicie, astfel încât Evanghelia mântuirii să fie dusă şi altora.[9] Cu cât Evanghelia este propovăduită la o scară mai largă, cu atât are nevoie de un sprijin mai mare.

3. Principii pentru ceea ce ne rămâne. Principiul bunei admi­nis­trări se aplică la ceea ce ne rămâne, în aceeaşi măsură ca şi la ceea ce dăm. În timp ce zecimea este testul de bază al administrării mijloacelor noastre materiale[10], principiul folosirii pe care îl aplicăm la ceea ce rămâne ne pune, de asemenea, la probă.
Modul în care folosim resursele noastre materiale demonstrează cât de mult Îl iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru. Banii pot fi o putere spre bine; în mâinile noastre, ei pot fi hrană pentru cei flămânzi, băutură pentru cei însetaţi şi îmbrăcăminte pentru cei goi (Mat. 25,4-40). Din perspectiva lui Dumnezeu, banii au valoare în măsura în care sunt folosiţi pentru a procura cele necesare vieţii, pentru binecuvântarea altora şi pentru sprijinirea lucrării Sale.

4. Incorectitudinea în zecime şi daruri. În general vorbind, oamenii nu cunosc şi neglijează principiul divin al administrării resurselor. Chiar printre creştini, puţini sunt aceia care îşi recunosc rolul de administratori. Reacţia lui Dumnezeu la incorectitudinea lui Israel este un exemplu clar al modului în care El priveşte această problemă. Când ei întrebuinţau zecimile şi darurile în interes propriu, El îi avertiza că acest lucru este socotit ca furt (Mal. 3,8) şi punea lipsa lor de prosperitate pe seama incorectitudinii în cele financiare: „Sunteţi blestemaţi, câtă vreme căutaţi să Mă înşelaţi, tot poporul în întregime” (Mal. 3,9).

Domnul Şi-a manifestat răbdarea, iubirea şi mila, prefaţând avertizarea Sa cu o ofertă de har: „Întoarceţi-vă la Mine şi Mă voi întoarce şi Eu la voi” (Mal. 3,7). El le-a oferit un belşug de binecuvântare şi i-a chemat să pună la încercare dărnicia Sa: „Aduceţi însă la casa vis­tieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa Mea; puneţi-Mă astfel la încercare, zice Domnul oştirilor, şi veţi vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor şi dacă nu voi turna peste voi belşug de binecuvântare. Şi îl voi mustra pentru voi pe cel ce mănâncă (lăcusta) şi nu vă va nimici roadele pământului şi viţa nu va fi neroditoare în câmpiile voastre, zice Domnul oştirilor. Toate neamurile vă vor ferici atunci, căci veţi fi o ţară plăcută, zice Domnul oştirilor” (Mal. 3,10-12).

Administrarea resurselor Pământului. Ştiinţa modernă a făcut din Pământ un vast laborator de cercetări şi experienţe. Astfel de cercetări aduc mari beneficii, dar revoluţia industrială a avut ca rezultat şi poluarea aerului, a apei şi a solului. Tehnologia, în unele cazuri, mai mult a manipulat natura în loc să o administreze cu înţelepciune.

Noi suntem administratori ai acestei lumi şi trebuie să facem totul pentru a menţine viaţa la toate nivelurile, păstrând intact echilibrul ecologic. La revenirea Sa, Domnul Hristos îi va „prăpădi pe cei ce prăpădesc pământul” (Apoc. 11,18). Din această perspectivă a administrării, creştinii sunt răspunzători nu numai pentru bunurile deţinute de ei, averea lor, ci şi pentru lumea din jurul lor.

Hristos ca Administrator

Corecta administrare înseamnă altruism – un total devotament faţă de o totală slujire a semenilor noştri. Datorită iubirii Sale faţă de noi, Domnul Hristos a îndurat cruzimea crucii, durerea mult mai profundă a respingerii de către ai Săi şi abisul părăsirii de către Dumnezeu. În comparaţie cu acest dar, ce am putea oferi noi vreodată? Domnul Hristos a dat nu din ceea ce avea, chiar dacă avea totul, ci S-a dat pe Sine Însuşi. Aceasta înseamnă să fii un bun administrator. A privi la acest dar suprem înseamnă a ieşi din noi înşine – a deveni asemenea Lui. Aceasta ne va determina să devenim o biserică ce le poartă de grijă atât celor din cadrul comunităţii de credincioşi, cât şi celor din afara ei. Deoarece Hristos a murit pentru lume, administrarea conştiincioasă, în sensul ei cel mai larg, are în vedere binele lumii.

Binecuvântările administrării corecte a resurselor

Dumnezeu ne-a dat rolul de administratori având în vedere binele nostru, nu binele Lui.

O binecuvântare personală. Unul dintre motivele pentru care Dumnezeu ne cere să-I consacrăm tot mereu întreaga noastră viaţă – timp, capacităţi şi bunuri materiale – este acela de a încuraja creşterea noastră spirituală şi dezvoltarea caracterului. Când păstrăm în minte faptul că Dumnezeu este Stăpân a toate, creşte iubirea Sa continuă revărsată asupra noastră, precum şi iubirea şi recunoştinţa noastră.

Administrarea judicioasă a resurselor ne ajută, de asemenea, să câştigăm lupta cu lăcomia şi egoismul. Lăcomia, unul dintre cei mai mari vrăjmaşi ai omului, este condamnată de Decalog. Domnul Hristos ne-a avertizat în legătură cu ea: „Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani, căci viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui” (Luca 12,15). Dăruirea regulată ne ajută să smulgem din rădăcină lăcomia şi egoismul din viaţa noastră.

Administrarea înţeleaptă a resurselor duce la formarea obiceiurilor de economisire şi eficienţă. Având răstignită „firea pământească, împreună cu patimile şi poftele ei” (Gal. 5,24), nu vom folosi nimic pentru satisfacţie egoistă. „Când principiile administrării creştine încep să ocupe primul loc în viaţa cuiva, sufletul este iluminat, ţinta este fixată, plăcerile sociale sunt eliberate de aspectele lor nesănătoase, activitatea în afaceri este condusă după regula de aur, iar câştigarea de suflete devine o pasiune. Acestea sunt bogatele binecuvântări pe care Dumnezeu le-a prevăzut într-o viaţă de credinţă şi credincioşie.”[11]

O profundă satisfacţie şi bucurie vin din asigurarea că, pentru orice s-a investit spre mântuirea acelora pentru care El a murit, Stăpânul ne spune: „Ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut” (Mat. 25,40). „Nimic nu este prea preţios pentru a-I oferi lui Isus. Dacă Îi înapoiem talanţii resurselor pe care ni le-a încredinţat, El va pune mult mai mult în mâinile noastre. Fiecare efort pe care îl facem pentru Hristos va fi răsplătit de El şi fiecare datorie împlinită în numele Lui va servi spre fericirea noastră.”[12]

O binecuvântare pentru alţii. Adevăraţii administratori ai resur­selor vieţii sunt o binecuvântare pentru toţi cei cu care vin în contact. Ei aduc la îndeplinire porunca dată de Pavel: „Îndeamnă-i să facă bine, să fie bogaţi în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă împreună cu alţii, aşa ca să-şi strângă pentru vremea viitoare, drept comoară, o bună temelie pentru ca să apuce adevărata viaţă”
(1 Tim. 6,18.19).

O bună administrare presupune slujirea altora şi dispoziţia să împarţi tot ceea ce Dumnezeu, în mod milostiv, ţi-a dat, astfel încât să beneficieze şi alţii. Aceasta înseamnă că noi „nu mai considerăm că viaţa aceasta se măsoară în funcţie de banii pe care îi avem, de titlurile pe care le deţinem, de persoanele influente pe care le cunoaştem, de casa şi cartierul unde locuim sau de poziţia şi influenţa pe care credem că le avem”.[13] Adevărata viaţă înseamnă să-L cunoaştem pe Dumnezeu, dezvoltând atributele iubirii şi generozităţii, asemenea Lui, şi dând ceea ce putem, după măsura în care El a făcut ca noi să prosperăm. A dărui în spiritul lui Hristos înseamnă a trăi cu adevărat.

O binecuvântare pentru biserică. Adoptarea planului biblic de administrare a resurselor este indispensabilă pentru biserică. Continua participare a membrilor la acte de dăruire este asemenea efortului fizic: rezultatul este un corp al bisericii puternic, ce participă la împărţirea binecuvântărilor pe care Dumnezeu le-a aşezat asupra ei, gata să răspundă la orice nevoie pentru cauza lui Dumnezeu. Biserica va avea fonduri necesare susţinerii lucrării de slujire, pentru a extinde împărăţia lui Dumnezeu în imediata ei vecinătate, precum şi până în cele mai îndepărtate locuri ale pământului. Membrii bisericii vor pune la dispoziţia lui Dumnezeu timpul, talentele şi mijloa­cele lor materiale, în iubire şi recunoştinţă pentru binecuvântările lui Dumnezeu faţă de ei.

Având în vedere asigurarea Domnului Hristos, că El va reveni atunci când Evanghelia împărăţiei va fi propovăduită „ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor” (Mat. 24,14), toţi oamenii sunt invi­taţi să devină slujitori şi colaboratori cu El. În acest fel, mărturia bisericii va fi o puternică binecuvântare pentru lume, iar ispravnicii credincioşi vor fi bucuroşi văzând binecuvântările Evangheliei extinzându-se şi asupra altora.

Noi suntem chemaţi să fim un popor evlavios, care gândeşte, simte şi acţionează în armonie cu principiile Cerului. Pentru ca Duhul să refacă în noi caracterul Domnului nostru, trebuie să ne angajăm numai în acele activităţi care vor produce în viaţa noastră puritatea, sănătatea şi bucuria manifestate în viaţa Domnului Hristos. Aceasta înseamnă că distracţiile şi plăcerile noastre trebuie să fie la cele mai înalte standarde ale bunului-gust şi frumuseţii creştine. În timp ce recunoaştem deosebirile dintre diferite civilizaţii, îmbrăcămintea noastră trebuie să fie simplă, decentă şi de bun-gust, aşa cum le stă bine acelora a căror adevărată frumuseţe nu constă în împodobirea exterioară, ci în podoaba nepieritoare a unui duh blând şi sme­rit. Şi pentru că trupurile noastre sunt temple ale Duhului Sfânt, noi trebuie să avem grijă de ele, într-un mod inteligent. Pe lângă mişcare fizică şi odihnă corespunzătoare, trebuie să adoptăm cea mai sănătoasă alimentaţie cu putinţă şi să ne abţinem de la hrana necurată arătată în Sfintele Scripturi. Deoarece băuturile alcoolice, tutunul şi folosirea iresponsabilă a medicamentelor şi a narcoticelor sunt dăunătoare pentru corpurile noastre, noi trebuie să ne abţinem de la consumarea lor. În schimb, trebuie să ne implicăm în tot ceea ce aduce gândurile şi corpurile noastre în ascultare de Hristos, care doreşte să fim sănătoşi, folositori şi plini de bucurie şi bunătate. (Rom. 12,1.2; 1 Ioan 2,6; Ef. 5,1-21; Fil. 4,8; 2 Cor. 10,5; 6,14 – 7,1; 1 Petru 3,1-4; 1 Cor. 6,19.20; 10,31; Lev. 11,1-47; 3 Ioan 2).

Comportamentul creştin – stilul de viaţă al unui urmaş al lui Dumnezeu – se naşte ca răspuns plin de recunoştinţă la minunata mântuire oferită prin Isus Hristos. Pavel se adresează tuturor creştinilor, spunând: „Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită” (Rom. 12,1.2). În acest fel, creştinii îşi vor proteja şi dezvolta capacităţile mintale, fizice şi spirituale, ca să-L poată onora cu bucurie pe Creatorul şi Răscumpărătorul lor.

Domnul Hristos S-a rugat: „Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău. Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume” (Ioan 17,15.16). Cum poate oare un creştin să fie atât în lume, cât şi separat de ea? Cum trebuie să se deosebească stilul de viaţă creştin de acela al lumii?

Creştinii trebuie să adopte un stil de viaţă diferit, nu de dragul de a fi altfel, ci pentru că Dumnezeu i-a chemat să trăiască ghidaţi de principii. Modul de viaţă la care El i-a chemat îi face în stare să atingă cel mai înalt potenţial ca fiinţe create de El, făcându-i eficienţi în slujba Sa. Stilul de viaţă distinct al creştinilor face, de asemenea, să înainteze lucrarea lor, adică aceea de a sluji lumii – să fie sarea ei, lumina ei. Ce valoare mai poate avea sarea fără gust sau lumina ce nu se deosebeşte de întuneric?

Domnul Hristos este Exemplul nostru. El a dus o viaţă desăvârşită în mijlocul acestei lumi şi totuşi oamenii L-au acuzat pe nedrept a fi „mâncăcios şi băutor de vin” (Mat. 11,19). El a trăit atât de consecvent principiilor lui Dumnezeu, încât nimeni n-a putut să-L găsească vinovat de vreun păcat (Ioan 8,46).

Comportamentul şi mântuirea

Ca să determinăm care este comportamentul potrivit, trebuie să evităm două extreme. Prima este aceea ca regulile şi principiile să fie privite ca un mijloc de mântuire. Pavel rezumă această extremă în cuvintele: „Voi, care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos, aţi căzut din har” (Gal. 5,4).

Extrema opusă este aceea de a crede că, deoarece faptele nu mântuiesc, ele nu sunt deci importante şi că, de fapt, nu are nicio importanţă ce face omul. Pavel vorbeşte, de asemenea, despre această extremă: „Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească” (Gal. 5,13). Atunci când fiecare membru ascultă numai de propria conştiinţă, „nu se poate dezvolta acea relaţie de disciplină între fraţii creştini, despre care se vorbeşte în Matei 18 şi Galateni 6,1.2. Biserica nu devine atunci trupul lui Hristos, în mijlocul căruia există o reciprocitate în dragoste şi purtare de grijă, ci un conglomerat de persoane neunite, individualiste, care îşi urmează fiecare drumul său, fără să-şi asume vreo responsabilitate pentru vreun confrate de credinţă sau să accepte să se preocupe de el.”[1]

Deşi comportamentul şi spiritualitatea noastră sunt strâns legate, nu vom putea niciodată să câştigăm mântuirea printr-un comportament corect. Din contră, comportamentul creştin este un rod natural al mântuirii şi este fundamentat pe ceea ce Hristos a îndeplinit deja pentru noi la Golgota.

Temple ale Duhului Sfânt

Nu numai biserica, ci şi creştinul luat în mod individual constituie un templu în care locuieşte Duhul Sfânt. „Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (1 Cor. 6,19).

Deci creştinii au obiceiuri sănătoase, necesare pentru a proteja centrul de comandă al corpului templului lor – mintea, sediul în care locuieşte Duhul lui Hristos. Din acest motiv, adventiştii de ziua a şaptea, de-a lungul ultimilor 100 de ani, au subliniat importanţa unor obiceiuri sănătoase.[2] Şi această preocupare a adus roade. Cercetări recente demonstrează faptul că adventiştii sunt mai puţini expuşi decât populaţia generală să contracteze aproape oricare dintre bolile principale.[3]

Fiind creştini, noi suntem preocupaţi atât de aspectele spirituale, cât şi de cele fizice ale vieţii oamenilor. Isus, Modelul nostru, vindeca „orice boală şi orice neputinţă care era în norod” (Mat. 4,23).

Biblia vede fiinţa umană ca o unitate (vezi cap. 7 al cărţii de faţă). „Dihotomia dintre spiritual şi material este străină Bibliei.”[4] Astfel, chemarea lui Dumnezeu la sfinţenie cuprinde o chemare la sănătate fizică, precum şi la o sănătate spirituală. Suzana Wesley, mama întemeietorului metodismului, a rezumat foarte bine acest principiu: „Tot ce-ţi slăbeşte raţiunea, tot ce scade sensibilitatea conştiinţei tale, tot ce îţi întunecă înţelegerea în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu şi face să scadă forţa şi autoritatea minţii asupra trupului tău – deci orice asemenea lucru este rău, oricât de nevinovat ar părea.”[5]

Legile lui Dumnezeu, care includ şi legile sănătăţii, nu sunt arbitrare, ci sunt menite de către Creatorul nostru să ne facă în stare să ne bucurăm de viaţă cât mai mult cu putinţă. Satana, vrăjmaşul, doreşte să ne fure sănătatea, bucuria şi pacea sufletului şi, în final, să ne distrugă (vezi Ioan 10,10).

Binecuvântările lui Dumnezeu pentru o sănătate deplină

Dobândirea acestei sănătăţi depinde de respectarea câtorva principii simple, dar eficiente, date de Dumnezeu. Unele dintre ele sunt clare şi chiar plăcute majorităţii oamenilor. Altele, cum este de exemplu o alimentaţie corectă, sunt mult mai greu de acceptat, deoarece vizează atitudini şi obiceiuri fundamentale pentru modul nostru de viaţă. Din acest motiv, le vom acorda un spaţiu mai mare acelor principii care sunt fie neînţelese şi respinse, fie subiect de polemică.[6]

Binecuvântarea mişcării fizice. Exerciţiul fizic regulat este cea mai simplă formulă pentru a avea energie sporită, un corp viguros, eliberare de stres, o piele mai sănătoasă, mai multă încredere în sine, un control eficient al greutăţii corpului, o îmbunătăţire a digestiei şi regularitate, mai puţine depresii şi risc mai mic de îmbolnăvire de inimă şi cancer. Mişcarea nu este numai o opţiune, ci este esenţială menţinerii unei sănătăţi optime – atât fizice, cât şi mintale.[7]

Activităţile folositoare conduc la o stare de bine; inactivitatea şi lenevia conduc la necazuri (Prov. 6,6-13; 14-23). Dumnezeu le-a prescris o activitate primului bărbat şi primei femei – să se îngrijească de grădină şi de casa lor în aer liber (Gen. 2,5.15; 3,19). Domnul Hristos, personal, a dat un exemplu de activitate fizică. Mare parte din viaţa Sa, El a fost angajat în muncă manuală, ca tâmplar, iar în timpul slujirii Sale, a parcurs pe jos drumurile Palestinei.[8]

Binecuvântarea luminii soarelui. Lumina este esenţială vieţii (Gen. 1,3). Ea stimulează procesul de producere a substanţelor ce hrănesc şi dau energia necesară corpului nostru. De asemenea, are un rol vital în asigurarea oxigenului, esenţial vieţii. Lumina soarelui contribuie la sănătate şi vindecare.

Binecuvântarea apei. Corpul uman este 75% apă, dar acest fluid vital se pierde permanent prin aerul ce se expiră, prin transpiraţie şi prin eliminarea produselor reziduale. Între şase şi opt pahare de apă curată pe zi vor ajuta la menţinerea vigorii, eficienţei şi bunei dispoziţii. O altă importantă funcţie a apei este folosirea ei pentru igienă şi relaxare.

Binecuvântarea aerului curat. Un mediu cu aer poluat, în interiorul sau în afara casei, face ca sângele să transporte mai puţin oxigen decât este necesar pentru funcţionarea optimă a fiecărei celule. Aceasta face ca persoana în cauză să fie mai puţin atentă şi mai puţin pregătită să reacţioneze. Este important, deci, să facem tot ce este posibil pentru a ne asigura zilnic aerul curat, proaspăt.

Binecuvântarea moderaţiei şi a nefolosirii drogurilor şi sti­mulentelor. Drogurile au invadat societatea noastră, pentru că oferă stimulare şi eliberare de stres şi dureri. Creştinul este înconjurat de invitaţii seducătoare să consume droguri. Chiar şi băuturile cele mai inocente în aparenţă conţin droguri: cafeaua, ceaiul negru şi verde şi băuturile din cola conţin cofeină[9], iar unele băuturi răcoritoare cu gust de fructe conţin alcool. Cercetările au arătat că cele mai slabe droguri conduc, în mod progresiv, la droguri mai puternice, care afectează raţiunea. Creştinul înţelept se va abţine de la tot ce este dăunător, folosind, cu moderaţie, numai ce este bun.

1. Tutunul. În orice formă, tutunul este o otravă lentă, care are un efect dăunător asupra puterilor fizice, mintale şi morale. La început, efectele lui sunt cu greu vizibile. El excită şi apoi paralizează nervii, slăbind şi umbrind creierul.

Aceia care folosesc tutunul se sinucid în mod lent,[10] călcând porunca a şasea: „Să nu ucizi” (Ex. 20,13).

2. Băuturile alcoolice. Alcoolul este unul dintre drogurile cel mai mult consumate pe pământ. El a distrus nenumărate milioane de oameni. Nu numai că le face rău acelora care îl consumă, dar socie­tatea în general plăteşte un preţ teribil – prin familiile distruse, prin victimele accidentelor mortale şi prin sărăcie.
Deoarece Dumnezeu comunică cu noi numai prin intermediul minţii noastre, este esenţial să nu uităm că alcoolul afectează toate funcţiile creierului. Pe măsură ce nivelul alcoolului în sânge creşte, consumatorul îşi pierde tot mai mult puterea de coordonare, cresc confuzia, dezorientarea, poate surveni o stare de letargie, pierderea sensibilităţii, coma şi moartea. Consumarea regulată a băuturilor alcoolice va duce în cele din urmă la diminuarea memoriei, a raţiunii şi a capacităţii de învăţare.[11]

Relatările Sfintelor Scripturi care amintesc de consumul de băuturi alcoolice pot da impresia că Dumnezeu aprobă folosirea lor. Totuşi Scripturile arată că poporul lui Dumnezeu a avut şi alte practici sociale, cum ar fi divorţul, poligamia şi sclavia pe care în mod sigur Dumnezeu nu le-a acceptat. În interpretarea unor astfel de pa­saje scripturistice, nu trebuie niciodată să tragem concluzia că, dacă Dumnezeu tolerează o situaţie, El o şi aprobă.

Răspunsul lui Isus la întrebarea de ce Moise a permis divorţul scoate în evidenţă acest principiu de interpretare. El a spus: „Din pricina împietririi inimilor voastre, a îngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele, dar de la început n-a fost aşa” (Mat. 19,8).[12] Edenul este modelul divin la care ne va readuce Evanghelia. Nici aceste practici şi nici folosirea alcoolului n-au făcut parte din planul originar al lui Dumnezeu.[13]

Alte substanţe şi narcotice. Există multe alte substanţe dăună­toare şi narcotice prin care Satana distruge viaţa oamenilor.[14] Adevăraţii creştini, privind mereu la Hristos, Îi vor aduce continuu slavă lui Dumnezeu cu trupurile lor, fiind conştienţi de faptul că ei sunt proprietatea Sa valoroasă, cumpărată cu sângele Său cel preţios.

Binecuvântarea odihnei. Odihna adecvată este esenţială pentru sănătatea corpului şi a minţii. Domnul Hristos extinde şi în dreptul nostru invitaţia plină de compasiune adresată ucenicilor Săi obosiţi: „Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu şi odihniţi-vă” (Marcu 6,31). Perioadele de odihnă asigură liniştea atât de necesară pentru comuniunea cu Dumnezeu: „Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu” (Psalmi 40,10). Dumnezeu a arătat clar nevoia noastră de odihnă, pu­nând deoparte ziua a şaptea a săptămânii ca zi de odihnă (Ex. 20,10).

Odihnă înseamnă mai mult decât a dormi sau a înceta lucrul obişnuit. Odihna are de-a face cu modul în care ne petrecem timpul liber. Oboseala nu este întotdeauna cauzată de stres sau de munca prea grea ori prea multă. Mintea noastră poate fi obosită prin solicitare excesivă produsă de mass-media, de boală sau diferite probleme personale.

Recreerea este re-creare în cel mai adevărat sens al cuvântului. Ea întăreşte, zideşte şi reîmprospătează mintea şi corpul, pregătindu-i astfel pe credincioşi să se întoarcă la activităţile lor cu o nouă vigoare. Pentru a trăi viaţa la nivelul cel mai înalt, creştinii trebuie să folosească numai acele forme de recreaţie şi distracţie care consolidează legătura lor cu Hristos şi le sporesc sănătatea.

Scriptura prezintă următorul principiu care să-i ajute pe creştini să aleagă o bună recreere: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşenia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume” (1 Ioan 2,15.16).

1. Filme, televizor, radio şi video. Aceste mijloace de comunicare pot fi valoroase instrumente educaţionale. Ele au „schimbat întreaga atmosferă a lumii noastre moderne şi ne-au adus în­tr-un contact imediat cu viaţa, gândirea şi activitatea întregului glob pământesc”.[15] Creştinul nu va uita că televiziunea şi înregistrările video au un impact mai mare asupra vieţii oamenilor decât orice altă activitate.

Din nefericire, materialele video şi televiziunea, cu programe cine­matografice aproape neîntrerupte, aduc în familie influenţe care nu sunt nici sănătoase şi nici înălţătoare. Dacă nu putem să facem discernământ şi nu suntem hotărâţi, „acestea vor transforma casele noastre în cinematografe şi teatre muzicale de o speţă ieftină şi josnică”.[16] Creştinul consacrat se va îndepărta de filmele şi programele de televiziune nesănătoase, violente şi senzuale.

Mijloacele audiovizuale nu sunt rele în ele însele. Aceleaşi canale care prezintă adâncimile decăderii umane pot transmite predicarea Evangheliei mântuirii. Pot fi transmise multe alte programe valoroase. Dar oamenii pot folosi chiar şi programele bune pentru a se eschiva de răspunderile vieţii. Creştinii nu numai că vor stabili principii pentru a alege ce să privească, dar vor pune şi limite de timp vizionării programelor, astfel ca responsabilităţile vieţii şi relaţiile sociale să nu aibă de suferit. Dacă nu putem face deosebire sau dacă ne lipseşte puterea de control asupra acestor mijloace de comunicare, atunci este mult mai bine să ne dispensăm cu totul de ele decât să lăsăm ca acestea să ne dirijeze viaţa fie poluându-ne mintea, fie consumându-ne o mare parte din timp (vezi Mat. 5,29.30).

Cu privire la contemplarea Domnului Hristos, un important principiu biblic spune că, privind, „suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă” (2 Cor. 3,18). Privirea, contemplarea aduce schimbare. Dar creştinii trebuie să-şi aducă mereu aminte că acest principiu acţionează şi în sens negativ. Filmele care prezintă atât de realist păcatele şi răutăţile omenirii – ucideri, adulter, jaf şi alte fapte degradante – contribuie la prăbuşirea moralităţii atât de vădită astăzi.

Sfatul lui Pavel din Filipeni 4,8 afirmă un principiu ce ajută la identificarea formelor de recreere ce au valoare: „Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească.”

2. Lectura şi muzica. Aceleaşi standarde înalte se aplică şi în dreptul lecturii şi muzicii creştinului. Muzica este un dar de la Dumnezeu, spre a inspira gânduri curate, nobile şi înălţătoare. Muzica bună, deci, întăreşte cele mai valoroase şi nobile calităţi ale carac­terului.

Muzica degradantă, în schimb, „distruge ritmul sufletului şi prăbu­şeşte moralitatea”. Astfel că urmaşii Domnului Hristos vor evita „orice melodie aparţinând genului jazz, rock sau alte forme înrudite, precum şi orice limbaj exprimând sentimente triviale sau de prost- gust”.[17] Creştinul nu ascultă muzică ce conţine texte sau melodii indecente (Rom. 13,11-14; 1 Petru 2,11).[18]

Lectura poate oferi, de asemenea, mult material valoros. Există o bogată literatură bună care cultivă şi dezvoltă mintea. Cu toate acestea, există, de asemenea, un „potop de literatură rea, adesea în cea mai atractivă formă, dar cât se poate de distructivă pentru minte şi pentru moralitate. Relatările despre aventuri nebuneşti şi fapte de o moralitate josnică, fie reale, fie ficţiune, sunt nepotrivite pentru creştini, pentru că ele creează dezgust pentru un stil de viaţă nobil, cinstit şi curat şi împiedică dezvoltarea relaţiei cu Hristos.[19]

3. Activităţi inacceptabile. Adventiştii susţin, de asemenea, că jocurile de noroc, jocul de cărţi, mersul la teatru şi dansul trebuie evitate (1 Ioan 2,15-17). Ei pun sub semnul întrebării folosirea timpului pentru a privi competiţii sportive violente (Fil. 4,8). Orice activitate care slăbeşte legătura noastră cu Dumnezeu şi ne face să pierdem din vedere interesele veşnice ajută ca lanţurile lui Satana să fie le­gate în jurul sufletului nostru. Creştinii vor prefera formele sănătoase de activităţi recreative, care cu adevărat le reîmprospătează forţele fizice, mintale şi spirituale.

Binecuvântarea hranei sănătoase. Primei familii, Creatorul i-a dat alimentaţia ideală: „Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ şi orice pom care are în el rod cu sămânţă: aceasta să fie hrana voastră” (Gen. 1,29). După cădere, Dumnezeu a adăugat la hrana lor „iarba de pe câmp” (Gen. 3,18).

Problemele de sănătate de astăzi se axează tot mai mult pe tipul de boli degenerative legate în mod direct de alimentaţie şi de stilul de viaţă. Alimentaţia stabilită de Dumnezeu, constând din cereale, fructe, nuci şi zarzavaturi, asigură elementele nutriţionale adecvate pentru menţinerea unei sănătăţi optime.

1. Alimentaţia originară. Biblia nu condamnă consumarea cărnii animalelor curate. Dar alimentaţia originară dată omului de Dumnezeu nu a inclus carnea, pentru că El nu a preconizat luarea vieţii vreunui animal şi pentru că o dietă vegetariană echilibrată este cea mai bună pentru sănătate – fapt pentru care ştiinţa oferă multiple dovezi.[20] Oamenii care consumă produse de origine animală ce conţin bacterii şi virusuri care cauzează boli pot să-şi piardă sănătatea.[21] Este estimat că, în fiecare an, numai în Statele Unite, milioane de oameni suferă de intoxicaţii cu carne de pasăre, pentru că inspecţia nu reuşeşte să detecteze contaminarea cu salmonella şi alte microorganisme.[22] Un număr de experţi consideră următoarele: „Contaminarea bacteriană înseamnă un risc mult mai mare decât aditivii chimici şi conservanţii din hrană” şi se aşteaptă ca incidenţa îmbolnăvirilor cauzate de bacterii să crească.[23]
Mai mult chiar, studiile făcute în ultimii ani arată că un consum sporit de carne poate cauza o creştere a incidenţei arterosclerozei, cancerului, tulburărilor rinichilor, osteoporozei şi a trichinozei şi poate scurta speranţa de viaţă.[24]

Alimentaţia pe care Dumnezeu a stabilit-o în Grădina Edenului – alimentaţia vegetariană – este ideală, dar uneori nu putem avea ceea ce este ideal. În orice împrejurări, în orice situaţii sau locuri, aceia care doresc să aibă o sănătate optimă vor consuma cea mai bună hrană pe care o pot procura.

2. Mâncarea de carne curată şi necurată. Numai după Potop Dumnezeu a introdus carnea ca hrană. Întreaga vegetaţie fiind distrusă, Dumnezeu i-a dat lui Noe şi familiei lui permisiunea de a folosi carnea ca hrană, menţionând faptul că ei nu trebuiau să consume sângele din carne (Gen. 9,3-5).

O altă prevedere a Scripturilor indică faptul că ceea ce Dumnezeu i-a dat lui Noe şi familiei lui să mănânce era ceea ce El stabilise ca fiind animale curate. Pentru că Noe şi familia lui aveau nevoie de animale curate pentru hrană, ca şi pentru jertfe (Gen. 8,20), Dumnezeu l-a instruit pe Noe să ia cu el în corabie câte şapte perechi din fiecare specie de animale curate şi numai câte o pereche din fiecare specie necurată (Gen. 7,2.3). Leviticul 11 şi Deuteronom 14 conţin detalieri cu privire la hrana curată şi necurată.[25]

Prin natura lor, animalele necurate nu constituie o hrană bună. Multe dintre ele sunt fie animale care se hrănesc cu cadavre, fie animale de pradă – de la leu şi porc, la vultur şi peşti – gunoieri care trăiesc în adâncuri. Din cauza obiceiurilor lor, aceste animale sunt medii propice pentru boli.

Studiile făcute au demonstrat faptul că, „pe lângă cantităţi mode­rate de colesterol găsite atât în carnea de porc, cât şi în crustacee, ambele conţin un număr de toxine şi substanţe toxice cu potenţial otrăvitor ridicat pentru organismul uman”.[26]

Prin abţinerea de la mâncarea necurată, poporul lui Dumnezeu şi-a demonstrat recunoştinţa pentru răscumpărarea din lumea coruptă şi necurată din jur (Lev. 20,24-26; Deut. 14,2). A introduce ceva necurat în corp, care este templul unde locuieşte Duhul lui Dumnezeu, nu corespunde idealului Său.

Noul Testament nu a desfiinţat deosebirea dintre mâncarea de carne curată şi necurată. Unii cred că, deoarece aceste legi cu privire la alimentaţie sunt menţionate în Levitic, ele sunt numai legi cere­moniale, sau rituale, şi astfel nu mai sunt valabile pentru creştini. Totuşi deosebirea dintre animalele curate şi cele necurate datează din zilele lui Noe – cu mult înainte de existenţa poporului Israel. Ca principii de sănătate, aceste legi alimentare rămân o obligaţie continuă.[27]

3. Regularitate, simplitate şi echilibru. Reforma reuşită în alimentaţie este progresivă şi trebuie să fie abordată în mod inteligent. În cele din urmă, trebuie să învăţăm să eliminăm sau să consumăm cu multă zgârcenie alimentele cu un conţinut mare de grăsimi şi/sau zahăr.

Mai mult chiar, trebuie să ne pregătim hrana în modul cel mai simplu şi mai natural cu putinţă şi, pentru un beneficiu optim, trebuie să mân­căm la intervale regulate. Alimentele grele şi excitante nu sunt sănă­toase. Multe condimente şi mirodenii irită tubul digestiv,[28] iar consu­marea lor obişnuită este asociată cu o serie de pro­bleme de sănătate.[29]

Binecuvântarea îmbrăcăminţii creştine. Dumnezeu S-a îngrijit de primele haine ale lui Adam şi ale Evei şi El ştie că avem nevoie astăzi de haine corespunzătoare (Mat. 6,25-33). Noi trebuie să ne bazăm alegerea hainelor pe principiile simplităţii şi decenţei; ele să fie practice, sănătoase şi atractive.

1. Simplă. La fel ca în toate compartimentele vieţii noastre, chemarea la simplitate adresată creştinului se referă şi la felul în care să ne îmbrăcăm.

„Mărturia creştină cere simplitate. Modul în care ne îmbrăcăm demonstrează în faţa lumii cine şi ce suntem – nu în sensul unei cerinţe legale, ca în era victoriană, ci ca o expresie a iubirii noastre pentru Isus.”[30]

2. De înaltă virtute morală. Creştinii nu vor păta frumuseţea caracterului lor cu un stil de a se îmbrăca ce trezeşte „pofta firii pământeşti” (1 Ioan 2,16). Pentru că doresc să le dea şi altora mărturie, ei se vor îmbrăca şi se vor comporta într-un mod decent, fără să scoată în evidenţă acele părţi ale corpului care stimulează sexualitatea. Modestia promovează sănătatea morală. Scopul creşti­nului este acela de a-i aduce slavă lui Dumnezeu, nu omului.

3. Practică şi economică. Pentru că sunt administratorii banilor pe care Dumnezeu i-a încredinţat lor, creştinii vor practica economia, evitând „aur, …mărgăritare şi haine scumpe” (1 Tim. 2,9). Cu toate acestea, practicarea economiei nu înseamnă în mod obligatoriu cumpărarea celor mai ieftine haine cu putinţă. Adesea, obiectele de o calitate mai bună sunt, pe termen lung, mult mai economicoase.

4. Sănătoasă. Nu numai alimentaţia afectează sănătatea unei persoane. Creştinii vor evita stilurile de îmbrăcăminte care nu protejează în mod adecvat corpul sau care strâng; în caz contrar, îmbrăcămintea va face ca sănătatea să se deterioreze.

5. Caracterizată de farmec şi frumuseţe naturală. Creştinii înţeleg avertizarea cu privire la „lăudăroşenia vieţii” (1 Ioan 2,16). Referindu-se la crinii de pe câmp, Domnul Hristos a spus că „nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei” (Mat. 6,29). În acest fel, El a ilustrat că viziunea Cerului cu privire la frumuseţe este caracterizată de farmec, simplitate, puritate şi frumuseţe naturală. Etalarea lumească, aşa cum se vede în moda efemeră, nu are nicio valoare în ochii lui Dumnezeu (1 Tim. 2,9).

Creştinii îi câştigă pe cei necredincioşi nu arătând ca lumea şi comportându-se la fel, ci printr-un mod atrăgător şi înviorător de a fi „altfel”. Petru spunea că soţii necredincioşi pot „să fie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea nevestelor lor, când vă vor vedea felul vostru de trai: curat şi în temere”. În locul podoabelor exterioare, sfătuieşte el, credincioşii să se concentreze asupra dezvoltării omului „ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu” (1 Petru 3,1-4). Scriptura ne învaţă că:

a. Caracterul dă adevărata frumuseţe. Atât Petru, cât şi Pavel au prezentat principiul de bază pentru călăuzirea bărbaţilor şi femeilor creştine în domeniul podoabelor: „Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară… în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor” (1 Petru 3,3). „Vreau, de asemenea, ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase” (1 Tim. 2,9.10).

b. Simplitatea se armonizează cu reînviorarea şi reforma. Când Iacov şi-a chemat familia să se consacre lui Dumnezeu, aceasta a renunţat la toţi „dumnezeii străini care erau în mâinile lor şi [la] cerceii pe care-i purtau în urechi”, obiecte pe care Iacov le-a îngropat (Gen. 35,2.4).[31]

După apostazia lui Israel cu viţelul de aur, Dumnezeu a poruncit: „Aruncă-ţi acum podoabele de pe tine şi voi vedea ce-ţi voi face.” În pocăinţă, ei „şi-au scos de pe ei podoabele” (Ex. 33,5.6). Pavel declară explicit că Scriptura a consemnat această apostazie „ca să ne slujească drept pilde [nouă]… peste care au venit sfârşiturile veacurilor” (1 Cor. 10,11).

c. O bună administrare cere o viaţă de sacrificiu. În timp ce o mare parte din omenire este subnutrită, idolul materialismului aşază înaintea creştinilor ispite începând de la haine, maşini şi bijuterii scumpe, până la case luxoase. Simplitatea modului de viaţă şi a înfăţişării îi aşază pe creştini într-un contrast izbitor cu lăcomia, materialismul şi ostentaţia societăţii păgâne a secolului al XXI-lea, în care valorile se concentrează pe lucruri materiale, nu pe oameni.

Având în vedere aceste învăţături biblice şi principiile prezentate mai sus, noi credem că nu este potrivit pentru creştini să se împodobească cu bijuterii. Înţelegem prin aceasta că purtarea de inele, cercei, lănţişoare la gât, brăţări, butoni de manşetă şi ace de cravată extravagante (precum şi orice alt tip de bijuterii a căror principală funcţie este etalarea) nu este necesară şi nu este în armonie cu simplitatea îmbrăcăminţii cerute de Sfintele Scripturi.[32]

Biblia asociază cosmeticele ostentative cu păgânismul şi apostazia (2 Regi 9,30; Ier. 4,30). Cu privire la cosmetice, deci, noi credem că, fiind creştini, trebuie să păstrăm o înfăţişare naturală şi sănătoasă. Dacă Îl onorăm pe Mântuitorul prin felul în care vorbim, acţionăm şi ne îmbrăcăm, devenim ca un magnet, atrăgându-i pe oameni la El.[33]

Principiile standardelor creştine

În toate manifestările sale, stilul de viaţă creştin este un răspuns la mântuirea prin Hristos. Creştinul doreşte să-L onoreze pe Dumnezeu şi să trăiască aşa cum ar trăi Isus. Deşi unii consideră că stilul de viaţă creştin nu este altceva decât o listă cu ce nu trebuie să faci, noi trebuie să-l vedem mai degrabă ca o serie de principii pozitive, care acţionează în cadrul general al mântuirii. Isus a subliniat faptul că El a venit pentru ca noi să avem viaţă, şi s-o avem din belşug. Care sunt principiile care ne călăuzesc la o viaţă din belşug? Când Duhul Sfânt vine în viaţa unei persoane, are loc o schimbare ce este evidentă pentru cei din jurul ei (Ioan 3,8). Duhul nu face doar o schimbare iniţială, limitată în timp; rezultatele acţiunii Lui sunt continue. Rodul Duhului este dragostea (Gal. 5,22.23). Cel mai puternic argument pentru validitatea creştinismului este un creştin care iubeşte şi poate fi iubit.

Trăind cu gândul lui Hristos. „Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus” (Fil. 2,5). În toate împrejurările, favorabile sau nefavorabile, trebuie să căutăm să înţelegem şi să trăim în armonie cu voinţa şi „gândul” Domnului Hristos (1 Cor. 2,16).

Ellen White a descris rezultatele minunate ale unei vieţi trăite într-o astfel de legătură cu Hristos: „Orice ascultare adevărată vine din inimă. Vine din acţiunea lui Hristos asupra inimii. Şi, dacă vom consimţi, El Se va identifica cu gândurile şi cu ţintele noastre, va lega inima şi mintea noastră într-o aşa concordanţă cu voinţa Sa, încât, atunci când vom asculta de El, ne vom urma propriile noastre îndemnuri. Voinţa înnobilată şi sfinţită va găsi cea mai mare plăcere în slujirea Lui. Când Îl vom cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum avem privilegiul să-L cunoaştem, viaţa noastră va fi o viaţă de continuă ascultare. Prin aprecierea caracterului lui Hristos, prin comuniunea cu Dumnezeu, păcatul va ajunge pentru noi ceva odios.”[34]

Trăind pentru slava lui Dumnezeu. Dumnezeu a făcut atât de mult pentru noi! O cale prin care ne putem manifesta recunoştinţa este lauda pe care I-o aducem Lui.

Psalmii subliniază foarte mult această latură a vieţii spirituale: „Aşa Te privesc eu în locaşul cel sfânt, ca să-Ţi văd puterea şi slava. Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa, de aceea buzele mele cântă laudele Tale. Te voi binecuvânta din toată inima mea şi în Numele Tău îmi voi ridica mâinile. Mi se satură sufletul ca de nişte bucate grase şi miezoase şi gura mea Te laudă cu strigăte de bucurie pe buze” (Ps. 63,2-5).

Pentru creştin, o astfel de atitudine de laudă va menţine celelalte aspecte ale vieţii într-o perspectivă corectă. Privind la Mântuitorul nostru crucificat, care ne-a scăpat de pedeapsă şi ne eliberează de sub puterea păcatului, suntem motivaţi să facem numai „ce este plăcut înaintea Lui” (1 Ioan 3,22; Ef. 5,10). Creştinii nu mai trăiesc „pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei” (2 Cor. 5,15). Fiecare adevărat creştin Îl pune mai întâi pe Dumnezeu în tot ce face, în tot ce gândeşte, în tot ce vorbeşte şi în tot ce-şi doreşte. El nu are alţi dumnezei, în afară de Răscumpărătorul său (1 Cor. 10,31).

Trăind pentru a fi un exemplu. Pavel spunea: „să nu fiţi pricină de păcătuire” pentru nimeni (1 Cor. 10,32). „De aceea mă silesc să am totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor” (Fapte 24,16). Dacă exemplul nostru îi conduce pe alţii la păcat, atunci noi devenim pietre de poticnire pentru aceia pentru care a murit Domnul Hristos. „Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus” (1 Ioan 2,6).

Trăind pentru a sluji. Un motiv major pentru care creştinii trăiesc aşa cum trăiesc este acela de a-i salva pe cei pierduţi. Pavel spunea: „După cum mă silesc şi eu în toate lucrurile să plac tuturor, căutând nu folosul meu, ci al celor mai mulţi, ca să fie mântuiţi” (1 Cor. 10,33; Mat. 20,28).

Cerinţe şi principii călăuzitoare

Datorită efectului pe care modul de viaţă îl are asupra experienţei spirituale şi asupra mărturiei pe care omul o dă, ca organizaţie bisericească noi am stabilit un număr de standarde de viaţă ca cerinţe minime pentru a putea deveni membri ai bisericii. Aceste standarde cuprind abţinerea de la consumul de tutun, de băuturi alcoolice, de produse chimice care acţionează asupra minţii şi abţinerea de la consumul de mâncare din carne necurată, precum şi dovada unei continue creşteri a experienţei creştine în materie de îmbrăcăminte şi folosire a timpului liber. Aceste standarde minime nu cuprind însă întregul ideal al lui Dumnezeu pentru credincios. Ele înseamnă numai primii paşi esenţiali în dezvoltarea unei experienţe creştine mereu crescânde şi luminoase. Astfel de standarde oferă, de asemenea, baza esenţială pentru unitate în cadrul comunităţii de credincioşi.

Dezvoltarea comportamentului creştin – asemănarea cu Dumnezeu – este progresivă, presupunând o unire pe viaţă cu Hristos. O viaţă sfântă nu este altceva decât supunerea zilnică a voinţei noastre sub controlul Domnului Hristos şi o conformare cu învăţăturile Sale zi de zi, aşa cum ni le face cunoscute prin studierea Bibliei şi prin rugăciune. Pentru că noi ne maturizăm în ritmuri diferite, este important faptul de a ne abţine să judecăm pe surorile şi pe fraţii mai slabi (Rom. 14,1; 15,1).

Creştinii, în unire cu Mântuitorul, nu au decât un singur ideal – acela de a face tot ce pot mai bine pentru a-L onora pe Tatăl din cer, care a făcut posibil un plan atât de minunat pentru mântuirea lor. „Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Cor. 10,31).

Instituţia căsătoriei a fost întemeiată de Dumnezeu, în Eden. Isus a proclamat-o ca fiind unirea pentru toată viaţa dintre un bărbat şi o femeie, într-o comuniune plină de iubire. Pentru creştin, legământul căsătoriei este făcut cu Dumnezeu, ca şi cu tovarăşul de viaţă şi trebuie să se realizeze numai între persoane ce împărtăşesc o credinţă comună. Iubirea reciprocă, onoarea, respectul şi responsabilitatea constituie baza acestei legături, care trebuie să reflecte iubirea, sfinţenia, fidelitatea şi permanenţa relaţiilor dintre Hristos şi biserica Sa. Cu privire la divorţ, Isus i-a învăţat pe oameni că persoana care divorţează de tovarăşul de viaţă, cu excepţia cazului de adulter, şi se recăsătoreşte cu altcineva comite adulter. Deşi relaţiile în unele familii pot să se îndepărteze de ideal, într-o căsătorie în care partenerii care se dedică total unul celuilalt, în Hristos, se poate obţine unitatea plină de iubire, prin călăuzirea Duhului şi îndrumarea bisericii. Dumnezeu binecuvântează familia şi urmăreşte ca membrii ei să se ajute unul pe altul, spre o deplină maturitate. Părinţii trebuie să-şi crească astfel copiii, încât aceştia să-L iubească şi să-L asculte pe Dumnezeu. Prin exemplul şi cuvintele lor, ei trebuie să-i înveţe că Domnul Hristos este autorul plin de iubire al disciplinei, întotdeauna binevoitor, care le poartă de grijă şi doreşte ca ei să devină membri ai trupului Său, familia lui Dumnezeu. Unitatea crescândă a familiei constituie unul dintre semnele distinctive ale ultimei solii a Evangheliei. Gen. 2,18-25; Mat. 19,3-9; Ioan 2,1-11; 2 Cor. 6,14; Ef. 5,21-33; Mat. 5,31.32; Marcu 10,11.12; Luca 16,18; 1 Cor. 7,10.11; Ex. 20,12; Ef. 6,1-4; Deut. 6,5-9; Prov. 22,6; Mal. 4,5.6).

Familia este primul loc unde trebuie să se realizeze refacerea chipului lui Dumnezeu în bărbaţi şi femei. În cadrul familiei, tatăl, mama şi copiii se pot exprima liber, venind unul în întâmpina­rea nevoii celuilalt de împreună-simţire, de iubire şi intimitate. Aici se formează identitatea şi se dezvoltă simţul valorii personale. Căminul este, de asemenea, locul unde, prin harul lui Dumnezeu, principiile adevăratului creştinism sunt puse în practică, iar valorile lui se transmit de la o generaţie la alta.

Familia poate fi un loc al unei depline fericiri. Ea poate fi, de ase­menea, scena unor teribile dureri. Viaţa armonioasă a familiei de­monstrează principiile creştinismului transpuse în practică, făcând cunoscut caracterul lui Dumnezeu. Din nefericire, manifestarea acestor caracteristici este mult prea rară în familiile moderne. În schimb, în multe familii se manifestă gândurile şi interesele egoiste ale inimii omeneşti – cearta, răzvrătirea, rivalitatea, mânia, necuviinţa şi chiar cruzimea. Dar, aceste caracteristici n-au făcut parte din planul originar al lui Dumnezeu. Isus a spus: „De la început n-a fost aşa” (Mat. 19,8).

De la început

Sabatul şi căsătoria sunt două dintre darurile originare ale lui Dumnezeu, făcute familiei umane. Ele au fost date cu intenţia să producă bucuria odihnei şi a apartenenţei, indiferent de perioada istorică, loc sau cultură. Întemeierea acestor două instituţii a consti­tuit apogeul lucrării lui Dumnezeu de creare a acestui pământ. Ele au fost capodopera Sa, cele mai bune daruri pe care le-a oferit umanităţii la creaţie. Instituind Sabatul, Dumnezeu le-a dat fiinţelor umane un timp de odihnă şi de refacere, un timp pentru comuniune cu El. Aducând la existenţă prima familie, El a instituit unitatea socială de bază pentru omenire, dându-le oamenilor un simţământ al apartenenţei şi ocazia să se dezvolte ca personalităţi realizate pe deplin, în slujba lui Dumnezeu şi a altora.

Bărbat şi femeie după chipul lui Dumnezeu. Geneza 1,26.27 descrie crearea de către Dumnezeu a fiinţelor umane care aveau să locuiască pe acest pământ: „Apoi Dumnezeu a zis: ‘Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră… Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.” Termenul „om” este folosit aici în sens generic, aşa cum este de mai bine de 500 de ori în alte părţi ale Vechiului Testament. Cuvântul acesta îi include atât pe bărbaţi, cât şi pe femei. Textul arată clar că nu a fost vorba de bărbat făcut după chipul lui Dumnezeu, iar femeia, după chipul bărbatului.[1] Din contră, amândoi au fost făcuţi după chipul lui Dumnezeu.

Aşa după cum Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt Dumnezeu, bărbatul şi femeia, împreună, trebuie să formeze „omul”. Şi, asemenea Dumnezeirii, deşi trebuie să fie una, ei nu sunt confundabili în ceea ce priveşte funcţia. Ei sunt egali ca fiinţă şi valoare, dar nu identici ca persoană (cf. Ioan 10,30; 1 Cor. 11,3). Constituţia lor fizică este complementară, funcţiile lor sunt destinate cooperării.

Ambele sexe sunt bune (Gen. 1,31) şi bune sunt şi rolurile lor diferite. Familia este întemeiată pe realitatea diferenţierii lor sexu­ale. Dumnezeu ar fi putut propaga viaţa pe pământ fără a-i aduce la existenţă pe bărbat şi pe femeie, aşa cum este demonstrat în reproducerea asexuată a unor forme de viaţă animală. Dar Dumnezeu „a făcut două persoane identice ca formă şi caracteristici generale, dar fiecare având în sine ceva ce îi lipseşte celuilalt şi complementar pentru celălalt.”[2] O lume compusă exclusiv din membrii unuia dintre sexe n-ar fi fost completă. Adevărata împlinire se poate realiza numai într-o societate ce cuprinde atât bărbaţi, cât şi femei. Discuţia despre egalitate este fără sens, pentru că amândouă sexele sunt esenţiale.

În timpul primei sale zile, Adam, primul om adus la existenţă şi astfel capul neamului omenesc,[3] a sesizat unicitatea lui – nu era nimeni asemenea lui. „Dar pentru om [Adam] nu s-a găsit niciun ajutor care să i se potrivească” (Gen. 2,20). Dumnezeu a fost conştient de lipsa aceasta, căci a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el” (Gen. 2,18).

Termenul ebraic neged, tradus aici cu „potrivit”, este un subs­tan­tiv din aceeaşi rădăcină cu o prepoziţie care înseamnă a sta „în faţă”, „vizavi”, „corespunzând cu”, „în relaţie cu”. În acest caz, persoa­na care avea să stea înaintea lui Adam avea să-l completeze, să-i corespundă ca o pereche a sa. Astfel că Dumnezeu „a trimis un somn adânc peste om” şi, luând „una din coastele lui” (Gen. 2,21), a modelat-o pe tovarăşa sa.[4]

Când s-a trezit, Adam a recunoscut imediat legătura strânsă pe care a făcut-o posibilă acest act special de creaţie. El a exclamat: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea. Ea se va numi ‘femeie’, pentru că a fost luată din om” (Gen. 2,23; cf. 1 Cor. 11,8).

Căsătoria. Din deosebirea dintre bărbat şi femeie, Dumnezeu a produs ordine – unitate. În acea primă zi de vineri, El a oficiat prima căsătorie, unindu-i pe cei doi – reprezentarea supremă a chipului Său – pentru a-i face una. Şi căsătoria a devenit de atunci temelia familiei, temelia societăţii însăşi.

Sfânta Scriptură descrie căsătoria ca un act decisiv, atât al detaşării, cât şi al ataşării. „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa; şi se vor face un singur trup” (Gen. 2,24).

1. Detaşarea. Vitală pentru legătura căsătoriei este detaşarea de vechile relaţii primare. Relaţia de căsătorie trebuie să o preceadă pe cea dintre părinte şi copil. În acest sens, „lăsarea” legăturilor cu părinţii face posibilă „lipirea” persoanei în cauză de altcineva. Fără acest proces, nu există nicio temelie sigură pentru căsătorie.
2. Ataşarea. Termenul ebraic tradus cu „a se lipi” vine dintr-un cuvânt ce înseamnă „a se ataşa de, a lega, a uni, a împreuna, a prinde”. Ca substantiv, el poate fi folosit chiar cu sensul de sudură şi lipire (Is. 41,7). Natura strânsă şi solidă a acestei legături ilustrează natura relaţiei de căsătorie. Orice încercare de a rupe această unire va afecta negativ persoanele atât de strâns legate împreună. Faptul că această relaţie umană reprezintă o legătură strânsă este subliniat şi de faptul că acelaşi verb este folosit pentru a arăta legătura dintre Dumnezeu şi poporul Său: „Să te temi de Domnul, Dumnezeul tău, să-I slujeşti, să te alipeşti de El şi pe Numele Lui să juri” (Deut. 10,20).

3. Legământul. În Scriptură, acest angajament, această promi­siune prin care cei doi sunt legaţi laolaltă, este prezentat ca „un legământ” – termen folosit pentru cea mai solemnă şi strânsă înţelegere cunoscută în Cuvântul lui Dumnezeu (Mal. 2,14; Prov. 2,16.17). Legătura dintre soţ şi soţie trebuie să fie modelată după legământul cel veşnic al lui Dumnezeu cu poporul Său, biserica (Ef. 5,21-33). Angajamentul lor reciproc trebuie să preia din devotamentul şi perpetuitatea care caracterizează legământul lui Dumnezeu (Ps. 89,34; Plâng. 3,23).

Dumnezeu şi familia, prietenii şi comunitatea celor doi sunt martori ai legământului pe care ei l-au făcut unul cu celălalt. Acest legământ este ratificat în ceruri. „Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Mat. 19,6). Cuplul creştin înţelege că, prin căsătorie, soţii s-au legat să fie credincioşi unul altuia pentru toată viaţa.[5]

4. Un singur trup. Lăsarea şi legământul de alipire rezultă într-o unire care este un miracol. Este o unitate în cel mai deplin sens al cuvântului – cei doi soţi merg împreună, stau împreună şi împărtăşesc o profundă intimitate. În principal, această unire se referă la unirea fizică a căsătoriei. Dar, dincolo de aceasta, face trimitere şi la legătura intimă a minţii şi sentimentelor, ce consolidează această latură fizică a relaţiei.

a. Mers împreună. Despre legătura cu poporul Său, Dumnezeu întreabă: „Merg oare doi oameni împreună, fără să fie învoiţi?” (Amos 3,3). Această întrebare este valabilă şi în dreptul acelora care vor deveni un trup. Dumnezeu i-a instruit pe israeliţi să nu încheie legături de căsătorie cu persoane din naţiunile vecine, „căci i-ar abate de la Mine pe fiii tăi şi le-ar sluji astfel altor dumnezei” (Deut. 7,4; cf. Iosua 23,11-13). Când au ignorat aceste instrucţiuni, israeliţii s-au confruntat cu consecinţe dezastruoase (Jud. 14 – 16; 1 Regi 11,1-10; Ezra 9,10).

Pavel repetă acest principiu în termeni mai generali: „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? Cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem templul Dumnezeului celui viu” (2 Cor. 6,14-16; cf. vers. 17, 18).

În mod clar, Scriptura susţine ideea ca cei credincioşi să se căsătorească numai cu credincioşi. Dar acest principiu se extinde chiar dincolo de acest nivel. Adevărata unitate cere să existe o înţelegere cu privire la convingeri şi practici. Deosebirile în experienţa religioasă duc la deosebiri în modul de viaţă, fapt ce poate da naştere la tensiuni profunde şi la fisuri în căsătorie. Deci, pentru a realiza unitatea despre care vorbeşte Scriptura, oamenii trebuie să se căsătorească în cadrul comunităţii din care fac parte.[6]

b. Rămânere împreună. Pentru a deveni un trup, doi oameni trebuie să devină complet loiali unul altuia. Când se căsătoreşte, cel în cauză riscă totul şi acceptă tot ce vine odată cu partenerul său. Cei care se căsătoresc îşi afirmă implicit dispoziţia de a împărtăşi responsabilitatea partenerului, de a-i sta alături în orice situaţie. Căsătoria cere o iubire activă, continuă, care nu renunţă niciodată.

„Cele două persoane împart tot ce au, nu numai corpul lor, nu numai bunurile materiale, ci şi gândirea şi sentimentele lor, bucuria şi suferinţa lor, speranţele şi temerile lor, succesul şi eşecurile lor. ’A deveni un singur trup înseamnă ca două persoane să devină în mod desăvârşit una – corp, suflet şi spirit – şi cu toate acestea să rămână două persoane diferite.”[7]

c. Intimitate. A deveni un singur trup implică şi unire sexuală: „Adam s-a împreunat cu nevastă-sa, Eva; ea a rămas însărcinată” (Gen. 4,1). În dorul lor de a se uni unul cu celălalt, dor pe care bărbaţii şi femeile îl simt din zilele lui Adam şi Eva, fiecare cuplu retrăieşte prima poveste de dragoste. Ac­tul intimităţii sexuale este unirea fizică cea mai strânsă care se poate concepe; reprezintă apropierea pe care cei doi o pot cunoaşte, atât pe plan emoţional, cât şi pe plan spiritual. Iubirea creştinilor căsătoriţi trebuie să se caracterizeze prin căldură, bucurie şi satisfacţie (Prov. 5,18.19).

„Căsătoria să fie ţinută în toată cinstea şi patul să fie nespurcat” (Evrei 13,4). „Scriptura ne spune în mod clar că expresia sexuală plină de bucurie a iubirii dintre soţ şi soţie reprezintă planul lui Dumnezeu. Aşa cum subliniază autorul Epistolei către Evrei, ea nu este spurcată, nu este păcătoasă, nu este murdară. Ea ocupă un loc de cinste în căsătorie – sfânta sfintelor unde soţul şi soţia se întâlnesc în intimitate pentru a celebra iubirea lor unul faţă de celălalt. Este un moment destinat a fi atât sfânt, cât şi plăcut în modul cel mai intens.”[8]

5. Iubirea biblică. Iubirea în căsătorie înseamnă devotament necondiţionat, reciproc şi plin de afecţiune şi intimitate, care încu­rajează dezvoltarea amândurora după chipul lui Dumnezeu, sub toate aspectele: fizic, emoţional, intelectual şi spiritual. În căsătorie operează diferite tipuri de iubire; ea are momente romantice, pasionale, momente de afecţiune liniştitoare, momente în care predomină părtăşia prieteniei şi simţământul apartenenţei. Dar iubirea agape, descrisă în Noul Testament ca fiind iubirea neegoistă care dă totul pentru celălalt, reprezintă temelia adevărată şi trainică a iubirii în căsătorie.

Isus a manifestat cea mai înaltă formă a acestui fel de iubire atunci când, acceptând atât vina, cât şi consecinţele păcatelor noas­tre, a mers la cruce. „Fiindcă îi iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt” (Ioan 13,1 u.p.). El ne-a iubit în ciuda situaţiei la care L-au dus păcatele noastre. Aceasta a fost şi este iubirea necondiţionată agape a Domnului Isus Hristos.

Descriind această iubire, Pavel spunea: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată” (1 Cor. 13,4-8).

Comentând acest pasaj, Ed. Wheat scria: „Iubirea agape este conectată la o sursă de putere veşnică şi poate merge mai departe, acţionând atunci când orice alt fel de iubire dă greş. […] Ea iubeşte, indiferent ce se întâmplă. Indiferent cât de greu de iubit este persoana cealaltă, agape merge înainte. Agape este necondiţionată, ca iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Este o atitudine a minţii bazată pe o alegere deliberată a voinţei.”[9]

6. Răspundere spirituală individuală. Deşi partenerii de căsă­torie au făcut legământ unul cu celălalt, trebuie ca fiecare, în mod individual, să fie responsabil pentru deciziile pe care le ia (2 Cor. 5,10). Asumarea unei asemenea responsabilităţi înseamnă că nu se vor blama niciodată unul pe celălalt pentru ceea ce ei înşişi au făcut. Trebuie să-şi accepte, de asemenea, responsabilitatea pentru propria lor creştere spirituală; nimeni nu poate răspunde pentru sănătatea spirituală a celuilalt. Totuşi, pe de altă parte, relaţia fiecăruia cu Dumnezeu poate constitui o sursă de putere şi încurajare pentru celălalt.

Efectele căderii în păcat asupra căsătoriei

Ştirbirea reflectării chipului lui Dumnezeu de către neamul omenes, pe care a adus-o păcatul, are efect şi asupra căsătoriei, la fel ca şi asupra altor compartimente ale experienţei umane. Interesul egoist a pătruns acolo unde, cândva, domnea iubirea desăvârşită şi unitatea. Egoismul este motivaţia principală a tuturor acelora care nu sunt conduşi de dragostea lui Hristos. Opoziţia faţă de toate principiile de supunere, slujire reciprocă şi bunătate generoasă pe care le reprezintă Evanghelia constituie numitorul comun al tuturor eşecurilor spirituale ale creştinilor.

Prin neascultarea lor, Adam şi Eva au nesocotit scopul pentru care au fost creaţi. Înainte să păcătuiască, trăiseră într-o deplină deschidere înaintea lui Dumnezeu. După cădere, în loc să vină cu bucurie la El, ei s-au ascuns, plini de teamă, încercând să acopere adevărul despre ei şi negând responsabilitatea pentru acţiunile lor. Cuprinşi de un profund simţământ de vinovăţie, pe care justificările şi pretextele lor nu-l puteau şterge, nu mai puteau să dea ochii cu Dumnezeu şi cu sfinţii îngeri. De atunci, această tendinţă spre izolare, refuz al realităţii şi îndreptăţire de sine a caracterizat relaţiile oamenilor cu Dumnezeu.

Teama ce i-a determinat să se ascundă a denaturat nu numai legătura lui Adam şi Eva cu Dumnezeu, ci şi legătura unuia cu celălalt. Când Dumnezeu i-a întrebat, amândoi au căutat să se apere, aruncând vina unul pe celălalt. Acuzaţiile erau o dovadă a serioasei prăbuşiri ce avusese loc în legătura iubirii pe care Dumnezeu o stabilise la creaţie.

După păcătuire, Dumnezeu i-a spus femeii: „Dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine” (Gen, 3,16). Dumnezeu a intenţionat ca acest principiu, care n-a schimbat egalitatea fundamentală dintre bărbat şi femeie, să fie o binecuvântare, atât pentru prima familie, cât şi pentru cei ce aveau să se căsătorească după aceea.[10] Din nefericire, acest principiu a fost denaturat. De atunci, dominarea prin forţă, manipularea şi distrugerea individualităţii au caracterizat căsătoria în decursul secolelor. Egocentrismul a făcut ca acceptarea şi aprecierea reciprocă să se manifeste într-o măsură din ce în ce mai mică.

Esenţa creştinismului constă în armonia lipsită de egoism ce a caracterizat căsătoria înainte de căderea în păcat, care a nimicit această armonie. Sentimentele dintre soţ şi soţie trebuie să contribuie la fericirea ambilor. Fiecare trebuie să cultive fericirea celuilalt. Ei trebuie să se îmbine ca un tot unitar, cu toate acestea niciunul dintre ei nu trebuie să-şi piardă personalitatea, care Îi aparţine lui Dumnezeu.[11]

Îndepărtări de idealul lui Dumnezeu

Poligamia. Practica potrivit căreia unul dintre parteneri are mai multe soţii sau mai mulţi soţi este împotriva unicităţii şi unităţii pe care Dumnezeu le-a stabilit odată cu prima căsătorie în Eden. În poligamie, nu are loc acea părăsire a tuturor celorlalţi. Deşi Scriptura consemnează căsătoriile poligame ca o realitate a culturii din timpul patriarhilor, descrierea lor arată în mod clar că acele căsătorii n-au atins idealul divin. Diferitele tabere care se formau în cadrul acestor familii au ajuns să se implice în lupte pentru putere, care au generat resentimente ama­re şi înstrăinare (vezi Gen. 16; 29,16 – 30,24), folosind copiii ca arme emoţionale pentru a-i răni pe alţi membri ai familiei.

Căsătoria monogamă le oferă cuplurilor un simţământ al apar­tenenţei ce le consolidează intimitatea şi legătura. Soţii îşi dau seama că legătura lor este unică şi nimeni altul nu se poate bucura de ceea ce au ei. Căsătoria monogamă reflectă în modul cel mai clar legătura dintre Hristos şi biserica Sa şi dintre individ şi Dumnezeu.[12]

Relaţiile sexuale libere şi adulterul. Concepţia şi practica ac­tuală tratează superficial ideea unui angajament durabil între soţi, în care cei doi sunt fideli din punct de vedere sexual unul faţă de celălalt până la moarte. Dar Sfânta Scriptură priveşte ca păcat orice relaţie sexuală în afara căsătoriei. Porunca a şaptea rămâne valabilă şi de neschimbat: „Să nu preacurveşti” (Exod 20,14). Niciun fel de modificări sau excepţii nu sunt menţionate aici. Această poruncă este un principiu ce apără cu gelozie legătura căsătoriei.

În semnificaţia lui deplină, punctul de vedere biblic cu privire la adulter şi la relaţiile sexuale libere stă într-un contrast direct cu toleranţa actuală faţă de astfel de acte săvârşite de „adulţi ce consimt” la ele. Multe pasaje, atât din Vechiul, cât şi din Noul Testament, condamnă astfel de practici (Lev. 20,10-12; Prov. 6,24-32; 7,6-27; 1 Cor. 6,9.13.18; Gal. 5,19; Ef. 5,3; 1 Tes. 4,3 etc.).

Astfel de legături pot avea consecinţe profunde şi pe termen lung. Ele sunt o înşelare a partenerului sexual legitim şi îl pot afecta grav fizic, emoţional, financiar, legal şi social. Ele lezează familia extinsă şi, dacă există şi copii, ei sunt în mod deosebit cei care suferă. Aceste legături pot duce la transmiterea de boli venerice şi naşterea de copii nelegitimi. De asemenea, norul de minciună şi de necinste care planează asupra unor astfel de relaţii erodează în aşa măsură încrederea, încât ea nu mai poate fi niciodată recâştigată. Chiar fără poruncile Bibliei împotriva acestor forme de imoralitate, lanţul de consecinţe negative ar trebui să constituie avertizări puternice împotriva lor.

Necurăţia gândurilor. Păcat nu este numai acţiunea vizibilă, exterioară; el este şi o problemă a inimii, ce pătrunde adânc în modul de gândire. Dacă izvorul este murdar, râurile nu pot fi curate. Isus a văzut că rezervorul lăuntric al minţii motivează comportamentul uman, „căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, relele” (Mat. 15,19). Pe acest fir, Isus urmăreşte actul infidelităţii până la gânduri şi sentimente. „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: ‘Să nu preacurveşti.’ Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui” (Mat. 5,27.28).

O întreagă industrie s-a dezvoltat pentru a scoate venituri din pervertirea imaginaţiei. Filmele senzuale şi cărţile pe care aceasta le produce nu au ce căuta în viaţa creştinului. Ele nu numai că încurajează legăturile nelegitime, ci îi reduc pe bărbaţi şi pe femei la simple obiecte sexuale, pervertind astfel adevărata valoare a sexualităţii şi umbrind chipul lui Dumnezeu în om. Creştinii sunt chemaţi să aibă gânduri curate şi să trăiască o viaţă curată, pentru că ei se pregătesc să trăiască o veşnicie într-o societate curată.

Incestul. Unii părinţi trec peste graniţa ce marchează exprimarea sănătoasă a afecţiunii faţă de copiii lor, până la intimitate fizică şi emoţională cu ei. Lucrul acesta se întâmplă mai ales atunci când legătura normală dintre soţ şi soţie a fost neglijată şi unul dintre copii a fost ales să joace rolul partenerului. Această ştergere a graniţelor poate avea loc şi între copii sau între alţi membri ai familiei.

Incestul a fost interzis în Vechiul Testament (Lev. 18,6-29; Deut. 27,20-23) şi condamnat în Noul Testament (1 Cor. 5,1-5). Acest fel de abuz perturbă grav dezvoltarea sexuală a copilului şi face să existe în el o povară nejustificată de ruşine şi vinovăţie, pe care o va duce cu el în viaţa de căsătorie de mai târziu. Când calcă aceste graniţe, părinţii perturbă dezvoltarea simţământului de încredere al copilului – atât de vital pentru credinţa în Dumnezeu.

Divorţul. O declaraţie a Domnului Isus concretizează concepţia biblică referitoare la divorţ: „Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” (Mat. 19,6; Marcu 10,7-9). Căsătoria este sfântă pentru că Dumnezeu este Acela care a binecuvântat-o şi a sfinţit-o. De fapt, Dumnezeu este Acela care i-a unit pe soţ şi pe soţie, nu numai cuvintele omeneşti sau actul sexual. Deci El este Acela care a sigilat unirea lor. Concepţia creştină cu privire la divorţ şi recăsătorire trebuie să fie deci bazată pe concepţii biblice.

Declaraţia Domnului Isus face clar principiul Scripturii care stă la baza viziunii creştine cu privire la divorţ: intenţia lui Dumnezeu a fost ca legământul căsătoriei să fie de nedesfăcut. Când fariseii L-au întrebat dacă nepotrivirea maritală era un motiv suficient pentru divorţ, El a afirmat că modelul edenic al căsătoriei este o unire permanentă. Când ei au insistat, punând în discuţie legea lui Moise privind divorţul, El a răspuns: „Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele; dar de la început n-a fost aşa” (Mat. 19,8). Isus a mers mai departe, spunând că singurul motiv legitim pentru divorţ este infidelitatea sexuală (Mat. 5,32; 19,9).

Răspunsul dat fariseilor face clar faptul că Isus avea o înţelegere mult mai profundă a fidelităţii conjugale decât ei. Din afirmaţiile Sale, din principiile referitoare la căsătorie din Vechiul şi din Noul Testament, se poate concluziona că Dumnezeu a dorit ca aceia care se căsătoresc să reflecte chipul lui Dumnezeu printr-o permanentă unire.

Nici măcar necredincioşia unuia dintre parteneri nu presupune, automat, că legătura căsătoriei trebuie să se termine în divorţ. Calea crucii încurajează o profundă pocăinţă şi iertare, scoaterea rădăcinilor de amărăciune. Chiar în cazul adulterului, prin iertare şi puterea reconciliatoare a lui Dumnezeu, partea vătămată trebuie să caute să menţină planul originar al lui Dumnezeu de la creaţie. „Vorbind din punct de vedere biblic, adulterul n-ar trebui să fie mai distructiv pentru căsătoria voastră decât orice alt păcat. […] Când sunteţi gata să iertaţi şi să renunţaţi la atitudinea ostilă, Dumnezeu va fi mai mult decât dispus să vă aducă vindecare şi să reînnoiască iubirea voastră reciprocă.”[13]

Deşi idealul divin pentru căsătorie este acela al unei uniri definitive şi pline de iubire ce continuă până la moartea unuia dintre parteneri, uneori o separare legală devine necesară din cauza unor prejudicii, cum ar fi violenţa fizică asupra partenerului sau a copilului. „În unele legislaţii civile, o astfel de separare poate fi obţinută numai prin divorţ, divorţ ce în astfel de împrejurări nu va fi condamnat. Dar o astfel de despărţire în care nu există ’infidelitate faţă de legământul conjugal’ nu îi dă niciuneia dintre părţi dreptul scripturistic de a se recăsători, decât dacă, între timp, partea cealaltă s-a căsătorit, a comis adulter sau a murit.”[14]

Pentru că legătura căsătoriei este o instituţie divină, biserica are răspunderea unică şi solemnă de a preveni divorţul, iar dacă are totuşi loc, atunci ea, biserica, trebuie să vindece, pe cât este posibil, rănile pe care acesta le-a cauzat.

Homosexualitatea. Dumnezeu i-a creat pe bărbaţi şi pe femei ca să fie diferiţi şi totuşi să se completeze unii pe alţii. Făcând acest lucru, El a orientat trăirile lor sexuale spre persoane de sex opus. Deosebirile şi complementaritatea care îi caracterizează pe oameni sunt manifestate în atracţia care apropie două persoane de sex di­ferit pentru a forma o legătură completă.

În unele cazuri, păcatul a afectat chiar şi această orientare de bază, producând un fenomen numit inversiune. În astfel de situaţii, orientarea naturală spre sexul opus este inversată, generând o orientare sexuală de bază spre persoane de acelaşi sex.

Scriptura condamnă practicile homosexuale în termeni severi (Gen. 19,4-10; cf. Iuda 7.8; Lev. 18,22; 20,13; Rom. 1,26-28; 1 Tim. 1,8-10). Practicile de acest fel produc o degenerare gravă a chipului lui Dumnezeu în bărbaţi şi femei.

Pentru că „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3,23), creştinii se vor comporta în aşa fel cu cei care sunt afectaţi de această aberaţie, încât să-i salveze. Ei vor arăta atitudinea pe care Domnul Hristos a manifestat-o faţă de femeia prinsă în adulter: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te, şi să nu mai păcătuieşti!” (Ioan 8,11). Nu numai aceia cu înclinaţii spre homosexualitate, ci toate persoanele care sunt prinse în capcana unor comportamente sau relaţiii care generează nelinişte, ruşine sau vinovăţie au nevoie de urechea plină de compasiune şi cu experienţă a unui consilier creştin. Niciun comportament nu este în afara posibilităţii de vindecare a harului lui Dumnezeu.[15]

Familia

După ce i-a creat pe Adam şi pe Eva, Dumnezeu le-a dat stăpânire asupra lumii (Gen. 1,26; 2,15). Ei au compus prima familie, prima biserică şi au marcat începutul societăţii. Astfel că societatea a fost întemeiată pe căsătorie şi familie. Pentru că erau singurii locuitori ai pământului, Dumnezeu le-a poruncit: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l” (Gen. 1,28).

După cum arată statisticile cu privire la populaţia globului, astăzi nu mai există un pământ nepopulat care să strige să fie umplut şi stăpânit. Dar acele familii creştine care au hotărât să aducă pe lume copii au încă obligaţia de a-şi creşte copiii în cunoaştere şi temere de Dumnezeu. Înainte ca o pereche căsătorită să hotărască să facă acest lucru, trebuie să ia în consideraţie idealul lui Dumnezeu pentru familie.

Părinţii

1. Tatăl. Scriptura i-a dat soţului şi tatălui responsabilitatea de a fi capul şi preotul familiei (Col. 3,18-21; 1 Petru 3,1-8). El devine un simbol al Domnului Hristos, capul bisericii. „Căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Hristos este capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Şi, după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile. Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană. Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta se iubeşte pe sine însuşi” (Ef. 5,23-28).

După cum Domnul Hristos conduce biserica, soţul şi soţia „trebuie să fie amândoi gata să se supună unul altuia, dar Cuvântul lui Dumnezeu îi acordă întâietate judecăţii soţului” acolo unde nu este o problemă de conştiinţă.[16] În acelaşi timp, el are răspunderea de a trata personalitatea ei cu cel mai mare respect.

După cum Domnul Hristos Şi-a manifestat autoritatea cu o blândeţe care a mers până la cruce, în slujire, tot astfel soţul trebuie să conducă prin sacrificiu de sine. „Modul de conducere al Domnului Hristos este înţelept şi plin de iubire, iar atunci când soţii îşi îndeplinesc obligaţiile ce le revin faţă de soţiile lor, vor face uz de autoritatea lor cu aceeaşi blândeţe pe care Domnul Hristos a manifestat-o faţă de biserică. Când Duhul lui Hristos îl stăpâneşte pe soţ, atunci supunerea soţiei va avea ca rezultat numai pace şi prosperitate, deoa­rece el va cere de la ea numai ceea ce va avea ca rezultat binele ei şi în acelaşi fel în care Domnul Hristos a cerut supunere din partea bisericii. […] Soţii să studieze cuvintele Domnului Hristos nu pentru a afla cât de desăvârşită trebuie să fie supunerea soţiei, ci cum ei înşişi ar putea avea atitudinea lui Hristos şi ar putea deveni curăţaţi şi înnobilaţi, apţi pentru a fi domnul familiei lor.”[17]

Ca preot al familiei, asemenea lui Avraam, tatăl îi va strânge pe membrii familiei sale la începutul zilei şi-i va încredinţa ocrotirii lui Dumnezeu. Seara, el îi va conduce în laudă şi mulţumire pentru binecuvântările revărsate asupra lor. Acest altar familial va fi liantul ce-i ţine strâns uniţi, va fi timpul în care I se acordă prioritate lui Dumnezeu în familie.[18]

Un tată înţelept va petrece timp cu copiii săi. Un copil poate învăţa multe de la tatăl său, cum ar fi respectul şi iubirea faţă de mama sa, iubirea faţă de Dumnezeu, importanţa rugăciunii, iubirea faţă de alţi oameni, calea muncii, modestia, iubirea pentru natură şi pentru lucrurile pe care le-a făcut Dumnezeu. Dar, dacă tata nu este niciodată acasă, copilul este lipsit de privilegiul şi bucuria aceasta.

2. Mama. Calitatea de mamă este lucrul de pe pământ care cere cea mai strânsă colaborare cu Dumnezeu. „Împăratul pe tronul său nu are o lucrare mai înaltă de făcut decât are mama. Mama este regina familiei. În puterea ei stă modelarea caracterelor copiilor, pentru ca aceştia să fie pregătiţi pentru viaţa veşnică. Nici măcar un înger nu ar putea să primească o misiune mai înaltă; deoarece, îndeplinind această lucrare, ea Îi slujeşte lui Dumnezeu. […] Fie ca ea să înţeleagă valoarea lucrării ei şi să se doteze cu toată armura lui Dumnezeu, ca să poată rezista ispitei de a se conforma standardelor lumii. Lucrarea ei este pentru prezent şi veşnicie.”[19]

Cineva din familie trebuie să poarte responsabilitatea supremă pentru caracterul copiilor. Educarea copiilor nu trebuie făcută la voia întâmplării sau încredinţată altora, căci nimeni nu simte exact la fel pentru un copil cum simt părinţii lui. Dumnezeu a creat-o pe mamă cu capacitatea de a-l purta pe copil în propriul trup, de a-l alăpta, a-l creşte şi a-l iubi. Cu excepţia unor situaţii dificile cauzate de mari greutăţi financiare sau de faptul că este singură,[20] dacă ea acceptă, mama are unicul privilegiu de a rămâne cu copiii ei toată ziua. Ea se poate bucura de privilegiul de a colabora cu Creatorul la modelarea caracterelor lor pentru veşnicie.

„Cineva trebuie să considere familia o carieră. […] Asumarea carierei de mamă şi soţie este, în secolul al [XXI] – lea un lucru extrem de rar şi o activitate foarte solicitantă. Este un efort zadarnic? O slujbă lipsită de satisfacţii? O sclavie lipsită de demnitate? Nu, ci este cea mai captivantă posibilitate de a te împotrivi curentului, de a salva specia, de a influenţa istoria, de a face ceva care va fi simţit şi auzit în cercuri din ce în ce mai largi.”[21]

În timpul Vechiului Testament, numele unei persoane constituia o scurtă declaraţie despre persoana care-l purta. Eva şi-a primit numele după căderea în păcat. (Gen. 3,20). Pentru că ea avea să devină mama tuturor fiinţelor umane, numele ei (în ebraică chawwah) derivă din cuvântul „viu” (ebraică chay). Acesta reflectă extraordinara poziţie de onoare pe care ea o ocupă în istoria umanităţii.

Aşa după cum procrearea nu a fost un drept unic şi exclusiv nici pentru Adam, nici pentru Eva, tot la fel n-a fost nici calitatea de părinte. Aceasta trebuia să fie, de asemenea, o responsabilitate de purtat în comun. Şi aşa trebuie să fie şi acum, nu numai în naşterea de copii, ci şi în creşterea lor. Fiecare părinte are anumite responsabilităţi şi ele trebuie aduse la îndeplinire ca pentru Domnul. „Iată, fiii sunt o moştenire de la Domnul, rodul pântecului este o răsplată dată de El” (Ps. 127,3).

Copiii

1. O prioritate. În afară de consacrarea lor faţă de Dumnezeu şi faţă de partenerul de viaţă, părinţii nu au o responsabilitate mai înaltă decât cea faţă de copiii pe care i-au adus pe lume. Ei trebuie să pună interesele copiilor înaintea binelui şi confortului. Nu copiii au ales să vină pe lume, prin urmare trebuie să li se asigure cel mai bun start posibil în viaţă. Deoarece influenţele prenatale afectează în mod vital sănătatea spirituală, mintală şi fizică a copilului, binele lui trebuie să fie o prioritate încă dinainte de naştere.[22]

2. Iubire. Iubirea unui părinte trebuie să fie necondiţionată şi plină de sacrificiu de sine. Chiar dacă ea nu va fi niciodată în totul răsplătită, copiii trebuie să se bucure de iubire pentru a avea o bună imagine de sine şi sănătate emoţională toată viaţa. Copiii care trebuie să câştige dragostea sau care se simt respinşi, nedoriţi şi lipsiţi de importanţă vor încerca să obţină iubirea părinţilor lor prin comportamente nedorite, care ajung să se înrădăcineze şi să devină obiceiuri.[23]

Copiii care sunt siguri de iubirea părinţilor lor vor relaţiona bine cu cei din jur. Ei pot fi învăţaţi atât să dea, cât şi să primească şi că există o raţiune de a exista care trece dincolo de sine. Pe măsură ce copiii se dezvoltă şi cresc, ei pot învăţa să-I aducă slavă lui Dum­nezeu.

3. Consacrare. Părinţii creştini trebuie să-şi consacre copiii slujirii lui Dumnezeu din cele mai timpurii momente ale vieţii. Bisericile adventiste prevăd pentru o astfel de consacrare o ceremonie simplă, în care, înaintea comunităţii, părinţii Îi prezintă copilul lui Dumnezeu, în rugăciune, aşa cum Iosif şi Maria I L-au prezentat Domnului pe pruncul Isus, la templu (Luca 2,22-39). În felul acesta, copilul îşi începe viaţa ca parte a marii familii spirituale. Membrii bisericii contribuie la dezvoltarea socială şi spirituală a tânărului, ca un copil al lui Dumnezeu şi membru al trupului lui Hristos.

Cu această ocazie, părinţii se consacră şi ei lucrării de educare a copilului pe calea Domnului, astfel încât chipul lui Dumnezeu să fie oglindit în copil. Pentru a atinge această ţintă, părinţii îşi vor aduce cu regularitate copiii la Şcoala de Sabat şi la biserică, pentru ca cei mici să devină o parte din trupul lui Hristos încă de la începutul vieţii. Apoi, atunci când copilul ajunge la vârsta şcolară, părinţii şi biserica vor face orice efort pentru a-i oferi ocazia de a avea o educaţie creştină, care va alimenta mai departe iubirea copilului pentru Domnul.

4. Consecvenţă. Îndrumarea spirituală pe care o oferă părinţii este un proces continuu, de-a lungul fiecărei faze a vieţii copilului. „Să le întipăreşti [poruncile Domnului] în mintea copiilor tăi şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula. Să le legi ca un semn de aducere- aminte la mâini şi să-ţi fie ca nişte fruntarii între ochi. Să le scrii pe uşorii casei tale şi pe porţile tale” (Deut. 6,7-9; 11,18).

Copilul este influenţat de atmosfera din familie. Părinţii nu pot să transmită spiritualitate numai prin rugăciunea de la altarul familial. Ea trebuie să se reverse prin continua lor încredere în Isus; trebuie manifestată în stilul lor de viaţă, în îmbrăcăminte şi chiar în felul în care este aranjată casa. Cunoaşterea lui Dumnezeu de către un părinte iubitor este vitală dezvoltării creştine a copilului.

5. Învăţând ascultarea. „Învaţă-l pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze şi, când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea” (Prov. 22,6). Ce presupune această „învăţare”? Disciplina implică mult mai mult decât pedeapsă. De obicei, pedeapsa are legătură cu trecutul, pe când disciplina priveşte viitorul. Disciplina este un proces de educare, în care cel tânăr este un discipol, un ucenic al părinţilor săi în vederea instruirii, călăuzirii şi exemplului. Înseamnă învăţarea unor importante principii cum sunt: loialitatea, adevărul, echitatea, consecvenţa, răbdarea, ordinea, mila, generozitatea şi munca.

Când copiii învaţă de timpuriu să asculte automat de părinţii lor, autoritatea nu le pune nicio problemă în viaţă. Dar este de asemenea important şi tipul de ascultare învăţat. Adevărata ascultare vine nu pentru că este cerută, ci pentru că porneşte dinăuntru. Secretul acestui fel de ascultare stă în naşterea din nou.

„Cine încearcă să păzească poruncile lui Dumnezeu numai dintr-un simţământ al datoriei – pentru că i se cere – nu va ajunge niciodată să aibă bucuria ascultării. El nici măcar nu ascultă cu adevărat. […] Adevărata ascultare este rezultatul unui principiu interior. Ea izvorăşte din iubirea pentru neprihănire, din iubirea pentru Legea lui Dumnezeu. Esenţa neprihănirii constă în loialitate faţă de Răscumpărătorul nostru. Aceasta ne va determina să facem ce este drept, pentru că este drept – pentru că a face ce este drept este un lucru plăcut înaintea lui Dumnezeu.”[24]

6. Socializarea şi dezvoltarea limbajului. Familia este cadrul special în care copiii socializează ca membri ai rasei umane, cu toate răspunderile şi privilegiile corespunzătoare. Socializarea este procesul prin care copiii învaţă deprinderile de bază cu care să se integreze în societate. Limbajul, cu toate nuanţele lui de comunicare, este una dintre primele tehnici pe care le învaţă copilul. Limbajul folosit în familie trebuie să fie atent supravegheat astfel încât să reprezinte caracterul lui Dumnezeu. Copilul trebuie să audă mereu printre membrii familiei expresii spontane de afecţiune, de laudă la adresa lui Dumnezeu.

7. Identitatea sexuală. Familia este cadrul în care, prin interacţiuni sănătoase cu bărbaţii şi femeile care compun întregul sistem al fami­liei, copiii învaţă să acţioneze ca bărbaţi şi femei în societate. Adulţii trebuie să le arate frumuseţea sexualităţii lor în dezvoltare, printr-o corectă şi potrivită informare. De asemenea, este responsabilitatea lor aceea de a-i apăra pe copii de abuzul sexual.

8. Adoptarea valorilor. Una dintre funcţiile principale de socializare ale familiei este să asigure asimilarea valorilor adoptate de familie. Valorile familiei şi conceptele religioase nu coincid întotdeauna. Părinţii pot pretinde că aderă la anumite principii religioase, dar valorile pe care ei le exemplifică înaintea copiilor pot să nu fie în armonie cu aceste principii. Este important, deci, ca părinţii să fie consecvenţi.

Familia lărgită. Căsătoria, aşa cum a conceput-o Dumnezeu, este exclusivă; familia însă nu este. Într-o societate în continuă mişcare, foarte rar mai găseşte cineva familii lărgite – bunici, fraţi, surori, veri – care să trăiască într-o strânsă şi imediată apropiere. Familia bisericii îi poate ajuta pe aceia care sunt departe de familie sau care nu au rude să cunoască adevăratul simţ al valorii şi apartenenţei. Aici şi părinţii singuri (numai mama sau numai tata) pot găsi un loc bun şi primitor, unde să-şi crească copiii cu iubire şi tandreţe. Iar biserica poate să ofere exemplele potrivite ce s-ar putea să lipsească în cămin.

Învăţând iubirea faţă de persoanele în vârstă din comunitate, copiii pot învăţa respectul. Şi aceia care sunt în vârstă pot trăi satisfacţia de a avea pe cineva mai tânăr pe care să-l iubească şi de care să se bucure. „Nu mă părăsi, Dumnezeule, chiar la bătrâneţele cărunte, ca să vestesc tăria Ta neamului de acum, şi puterea Ta neamului de oameni care va veni” (Ps. 71,18).

Dumnezeu le arată o consideraţie deosebită celor în vârstă, spunând: „Perii albi sunt o cunună de cinste care se găseşte pe calea neprihănirii” (Prov. 16,31). „Până la bătrâneţea voastră Eu voi fi Acelaşi, până la cărunteţele voastre vă voi sprijini. V-am purtat şi tot vreau să vă mai port, să vă sprijin şi să vă mântuiesc” (Is. 46,4).

În biserică, cei ce sunt singuri, necăsătoriţi, pot găsi un loc special unde să fie iubiţi şi îndrăgiţi şi unde, de asemenea, să-şi manifeste dragostea şi să-şi pună la lucru energiile. Prin lucrarea bisericii, ei pot ajunge să simtă grija lui Dumnezeu pentru ei: „Te iubesc cu o iubire veşnică, de aceea îţi păstrez bunătatea Mea” (Ier. 31,3).

Îngrijirea atentă acordată celor în nevoie face parte din „religia curată” (Iacov 1,27; Ex. 22,22; Deut. 24,17; 26,12; Prov. 23,10; Is. 1,17). Familia bisericii are o ocazie deosebită de a le oferi un liman, un adăpost, un loc de care să aparţină, acelora care nu au o familie; ea îi poate cuprinde pe toţi membrii şi să-i integreze în unitatea deose­bită despre care Domnul Hristos a spus că va fi semnul distinctiv al creştinismului (Ioan 17,20-23).

Întoarcerea

Deoarece familia este sufletul bisericii şi al societăţii, familia creşti­nă va fi instrumentul de câştigare şi păstrare a membrilor ei lângă Hristos. Chiar ultimele versete ale Vechiului Testament sunt o profe­ţie a ceea ce va avea loc înainte de revenirea Domnului: „Iată, vi-l voi trimite pe prorocul Ilie înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşătoare. El va întoarce inima părinţilor spre copii, şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva la venirea Mea să lovesc ţara cu blestem” (Mal. 4,5.6). În timp ce astăzi multe forţe încearcă să îi scoată pe membri din sânul familiei, Dumnezeu face apel la reunire, la consolidare, la întoarcere şi la refacere. Şi acele familii care răspund la apelul Său vor avea o putere ce va dovedi adevăratul creştinism. Bisericile care sunt alcătuite din astfel de familii vor creşte, tinerii lor nu vor părăsi biserica şi vor înfăţişa înaintea lumii o imagine convingătoare a lui Dumnezeu.

În ceruri, există un Sanctuar – adevăratul tabernacul, ridicat nu de om, ci de Domnul. În el, Domnul Hristos slujeşte în favoarea noastră, punând la dispoziţia credincioşilor beneficiile jertfei Sale ispăşitoare, aduse o dată pentru toţi, pe cruce. El Şi-a preluat funcţia de Mare-Preot al nostru şi Şi-a început lucrarea de mijlocire în momentul înălţării Sale. În anul 1844, la sfârşitul perioadei profetice de 2.300 de zile, El a intrat în cea de-a doua şi ultima fază a slujirii Sale ispăşitoare. Aceasta este o lucrare a judecăţii de cercetare, care este o etapă a eliminării definitive a tuturor păcatelor, simbolizată prin curăţarea sanctuarului ebraic din vechime în Ziua de Ispăşire. În acel serviciu simbolic, sanctuarul era curăţat cu sângele animalelor jertfite, dar lucrurile cereşti sunt purificate cu sacrificiul desăvârşit al sângelui lui Isus Hristos. Judecata de cercetare le descoperă fiinţelor cereşti care dintre cei morţi dorm în Hristos şi, astfel, în El, sunt socotiţi vrednici de a avea parte de prima înviere. Ea arată, de asemenea, care dintre cei vii sunt în Hristos, păzind poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus Hristos şi, în El, prin urmare, sunt gata pentru înălţarea în împărăţia Sa cea veşnică. Această judecată justifică dreptatea lui Dumnezeu în salvarea acelora care cred în Isus. Ea declară că aceia care I-au rămas loiali lui Dumnezeu vor primi împărăţia. Terminarea acestei lucrări a Domnului Hristos va marca încheierea timpului de probă al omenirii, înaintea celei de a doua veniri a Domnului Hristos. (Evrei 8,1-5; 4,14-16; 9,11-28; 10,19-22; 1,3; 2,16.17; Dan. 7,9-27; 8,13.14; 9,24-27; Num. 14,34; Ezech. 4,6; Lev. 16; Apoc. 14,6.7; 20,12; 14,12; 22,12.)

Ceasul jertfei de seară soseşte. Preotul stă în curtea templului din Ierusalim, gata de a aduce un miel ca jertfă. În timp ce ridică mâna şi cuţitul ca să înjunghie animalul, pământul se cutremură. Speriat, el dă drumul cuţitului şi mielul scapă. Peste vuietul cutremu­rului, preotul aude un sfâşiat puternic, în timp ce o mână nevăzută rupe perdeaua din templu de sus în jos.

În partea opusă a cetăţii, nori negri cuprind o cruce. Când Isus, Mielul Pascal al lui Dumnezeu, strigă: „S-a sfârşit!”, El moare pentru păcatele lumii.

Simbolul a întâlnit realitatea simbolizată. S-a produs exact evenimentul prefigurat prin serviciile de la templu de-a lungul veacurilor. Mântuitorul Şi-a îndeplinit jertfa ispăşitoare şi, pentru că reprezenta­rea simbolică a întâlnit arhetipul, ritualurile ce prefigurau acest sa­crificiu au fost înlăturate. De aceea a fost sfâşiată perdeaua, a căzut cuţitul şi a scăpat mielul.

Dar mai este încă mult din istoria mântuirii. Ea merge dincolo de cruce. Învierea Domnului Isus şi înălţarea Lui la cer îndreaptă atenţia noastră spre Sanctuarul din ceruri, unde El nu mai slujeşte ca Miel, ci ca Preot. Jertfa adusă o dată pentru totdeauna a fost oferită (Evrei 9, 28); acum, El face posibil ca toţi oamenii să beneficieze de această jertfă ispăşitoare.

Sanctuarul din ceruri

Dumnezeu i-a dat instrucţiuni lui Moise să construiască primul sanctuar, ca loc al şederii Sale pământeşti (Ex. 25,8), ce a funcţionat sub primul (vechiul) legământ (Evr. 9,1). Acesta era un loc în care oamenii erau învăţaţi calea mântuirii. Cam 400 de ani mai târziu, templul permanent de la Ierusalim, construit de împăratul Solomon, a înlocuit tabernaculul portabil al lui Moise. După ce Nabucodonosor a distrus acest templu, exilaţii care s-au întors din captivitatea babiloniană au înălţat cel de-al doilea templu, pe care Irod cel Mare l-a înfrumuseţat şi pe care romanii l-au distrus în anul 70 d.Hr.

Noul Testament exprimă faptul că noul legământ are şi el un sanctuar – unul care este în ceruri. În el, Domnul Hristos slujeşte ca Mare-Preot „la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri” (Evr. 8,1). Acest Sanctuar este „adevăratul cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul” (vers. 2).[1] La Muntele Sinai, lui Moise i-a fost arătat „chipul”, copia sau modelul în miniatură al Sanctuarului ceresc (vezi Ex. 25,9.40).[2] Scriptura numeşte sanctuarul pe care el l-a construit „chipurile [copiile] lucrurilor care sunt în ceruri”, „chipul adevăratului locaş de închinare” (Evr. 9,23.24). Sanctuarul pământesc şi slujbele lui ne ajută deci să înţelegem rolul Sanctuarului ceresc.

Scriptura vorbeşte în multe locuri despre existenţa unui Sanctuar sau Templu ceresc (Ps. 11,4; 102,19; Mica 1,2.3).[3] În viziune, Ioan a putut observa Sanctuarul ceresc. El îl descrie ca „Templul cortului mărturiei din cer” (Apoc. 15,5) şi „Templul lui Dumnezeu care este în cer” (Apoc. 11,19). Acolo, el a văzut obiectele după care au fost făcute piesele ce mobilează Locul Sfânt din sanctuarul pământesc, de exemplu, cele şapte sfeşnice (Apoc. 1,12) şi un altar al tămâierii (Apoc. 8,3). El a văzut acolo şi chivotul legământului, care era asemenea aceluia din Sfânta Sfintelor din sanctuarul pământesc (Apoc. 11,19).

Altarul ceresc al tămâierii este aşezat înaintea tronului lui Dumnezeu (Apoc. 8,3; 9,13), care este în Templul ceresc al lui Dumnezeu (Apoc. 4,2; 7,15; 16,17). În felul acesta, scena tronului lui Dumnezeu din ceruri (Dan. 7,9.10) are loc în Templul sau Sanctuarul ceresc. Din acest motiv, judecăţile finale se desfăşoară în cadrul Templului lui Dumnezeu (Apoc. 15,5-8).

Este deci clar faptul că Sfânta Scriptură prezintă Sanctuarul ceresc ca pe un loc real (Evr. 8,2), şi nu ca o metaforă sau ceva abstract.[4]

Sanctuarul ceresc este, în primul rând, locul şederii lui Dum­nezeu.

Slujirea în Sanctuarul ceresc

Solia sanctuarului a fost o solie a mântuirii. Dumnezeu a folosit slujbele de aici pentru a vesti Evanghelia (Evr. 4,2). Slujbele din sanctuarul pământesc au fost un „simbol” (parabole – în lb. greacă) „o asemănare pentru vremurile de acum, până la prima venire a Domnului Hristos” (Evr. 9,9.10). „Prin simbol şi ritual, Dumnezeu Şi-a propus să îndrepte credinţa lui Israel asupra jertfei şi slujbei preoţeşti a Răscumpărătorului lumii, ’Mielul lui Dumnezeu’ care avea să ridice păcatul lumii” (Gal. 3,23; Ioan 1,29).[5]

Sanctuarul ilustra trei faze ale lucrării de slujire a Domnului Hristos: (1) jertfa înlocuitoare; (2) mijlocirea preoţească; (3) judecata finală.

Jertfa înlocuitoare. Fiecare jertfă adusă la sanctuar simboliza moartea Domnului Isus pentru iertarea păcatelor, dovedind adevărul că, „fără vărsare de sânge, nu este iertare” (Evr. 9,22). Aceste jertfe ilustrează următoarele adevăruri:

1. Judecata lui Dumnezeu asupra păcatului. Pentru că păcatul este o răzvrătire profund înrădăcinată împotriva a tot ce este bun, curat şi sfânt, el nu poate fi ignorat. „Plata păcatului este moartea” (Rom. 6,23).

2. Moartea înlocuitoare a Domnului Hristos. „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi…dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Is. 53,6). „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi” (1 Cor. 15,3).

3. Dumnezeu Se îngrijeşte de jertfa ispăşitoare. Jertfa aceasta este „Hristos Isus; pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire” (Rom. 3,24.25). „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El [Dumnezeu] L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5,21). Hristos, Răscumpărătorul, a luat asupra Lui sentinţa păcatului. De aceea, „Hristos a fost tratat cum meritam noi, pentru ca noi să putem fi trataţi cum merita El. El a fost condamnat pentru păcatele noastre, la care El nu contribuise cu nimic, pentru ca noi să putem fi îndreptăţiţi prin neprihănirea Lui, la care noi nu contribuisem cu nimic. El a suferit moartea, care era a noastră, ca noi să putem primi viaţa, care era a Lui. ‘Prin rănile Lui suntem tămăduiţi’” (Is. 53,5).[6]

Jertfele de la sanctuarul pământesc erau repetative. Asemenea unei povestiri, acest ritual-parabolă al răscumpărării era povestit şi repovestit, an după an. Prin contrast, Arhetipul – moartea ispăşitoare reală a Domnului nostru – a avut loc la Calvar o dată pentru totdeauna (Evrei 9,26-28; 10,10-14).

Pe cruce, pedeapsa pentru păcatul omenesc a fost pe deplin suportată. Dreptatea divină a fost satisfăcută. Din perspectivă legală, lumea a fost readusă în graţia lui Dumnezeu (Rom. 5,18). Ispăşirea, sau împăcarea, a fost desăvârşită la cruce, aşa cum fusese prefigurată de jertfe, şi astfel credinciosul pocăit se poate încrede în lucrarea săvârşită de Domnul nostru.[7]

Mijlocirea preoţească. Dacă jertfa a făcut ispăşire pentru păcat, de ce mai era nevoie de un preot?

Rolul preotului atrăgea atenţia asupra nevoii de mijlocire între păcătoşi şi Dumnezeul cel Sfânt. Mijlocirea preoţească dezvăluie gravitatea păcatului şi înstrăinarea pe care el o produce între un Dumnezeu fără păcat şi o creatură păcătoasă. „Aşa după cum fiecare jertfă prefigura moartea Domnului Hristos, tot astfel fiecare preot prefigura lucrarea de mijlocire a Domnului Hristos ca Mare-Preot în Sanctuarul ceresc. ‘Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos’ (1 Tim. 2,5)”.[8]

1. Mijlocitor şi ispăşire. Aplicarea sângelui ispăşitor în timpul lucrării de mijlocire a preotului era considerată o formă de ispăşire (Lev. 4,35). În unele limbi germanice, între care şi limba engleză, sensul termenului „ispăşire” implică şi ideea de reconciliere între două părţi înstrăinate. După cum moartea ispăşitoare a Domnului Hristos a împăcat lumea cu Dumnezeu, tot astfel mijlocirea Sa – sau aplicarea meritelor vieţii Sale fără păcat şi ale morţii înlocuitoare – face din ispăşire, sau împăcarea cu Dumnezeu, o realitate personală pentru credincios.

Preoţia levitică ilustrează lucrarea mântuitoare pe care Domnul Hristos a continuat-o de la moartea Sa. Marele nostru Preot slujeşte „la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri”, acţionând ca „slujitor al Locului preasfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul” (Evr. 8,1.2).

Sanctuarul ceresc este marele centru de comandă, unde Domnul Hristos Îşi desfăşoară slujirea preoţească pentru salvarea noastră. El este în stare „să-i mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei” (Evr. 7,25). De aceea, noi suntem încurajaţi să ne apro­piem cu „deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (Evr. 4,16).

În sanctuarul pământesc, preoţii aduceau la îndeplinire două slujbe distincte – o slujbă zilnică, în Locul Sfânt (Sfânta sau prima despărţitură) (vezi cap. 4 al cărţii de faţă) şi slujirea anuală, în Locul Preasfânt (Sfânta Sfintelor sau a doua despărţitură). Aceste slujbe ilustrează lucrarea preoţească a Domnului Hristos.[9]

2. Slujirea în Locul Sfânt. Lucrarea preoţească din Locul Sfânt al sanctuarului putea fi caracterizată ca o lucrare de mijlocire, iertare, împăcare şi refacere. Fiind o lucrare continuă, aceasta asigura accesul continuu la Dumnezeu, prin preot.[10] Ea simboliza adevărul că păcătosul pocăit are acces imediat şi continuu înaintea lui Dumnezeu, prin slujba preoţească a Domnului Hristos ca Mediator (Ef. 2,18; Evr. 4,14-16; 7,25; 9,24; 10,19-22).

Când păcătosul pocăit[11] venea la sanctuar cu jertfa, el punea mâinile pe capul animalului nevinovat şi îşi mărturisea păcatul. Acest act transmitea, în mod simbolic, păcatul său şi pedeapsa pentru el asupra animalului. Ca rezultat, omul obţinea iertarea de păcate.[12] După cum afirmă Enciclopedia iudaică, „punerea mâinilor pe capul celui ce urmează să fie sacrificat este un ritual obişnuit prin care se realizează substituirea şi transferul păcatelor”. „În fiecare jertfă adusă există ideea substituirii, animalul ia locul omului păcătos.”[13]

Sângele jertfei pentru păcat era aplicat în una dintre cele două modalităţi: a) Dacă era dus în Sfânta, era stropit înaintea perdelei dinăuntru şi pus pe coarnele altarului tămâierii (Levitic 4,6.7.17.18); b) Dacă nu era dus în sanctuar, atunci era pus pe coarnele altarului arderii de tot, ce se afla în curte (Lev. 4,25.30). În cazul acesta, preotul mânca o parte din carnea jertfei aduse (Lev. 6,25.26.30). Şi într-un caz, şi în altul, participanţii înţelegeau că păcatele lor şi răspunderea pentru ele erau transferate asupra sanctuarului şi asupra preoţiei lui.[14]

„În acest ritual ilustrativ, sanctuarul îşi asuma vina şi responsabilitatea păcătosului – cel puţin pentru moment – atunci când cel pocăit aducea o jertfă pentru păcat, mărturisindu-şi greşelile. El pleca de acolo iertat, asigurat de faptul că Dumnezeu l-a primit. Astfel, în experienţa reală, simbolizată prin aceste ritualuri, atunci când un păcătos este atras, prin pocăinţă, de Duhul Sfânt să-L accepte pe Hristos ca Domn şi Mântuitor personal, Domnul Hristos ia asupra Sa păcatele şi răspunderea pentru ele. Păcătosul este iertat, fără nicio plată. Hristos este Garantul credinciosului, precum şi Înlocuitorul lui.”[15]

Atât în simbol, cât şi în realitate, lucrarea săvârşită în Sfânta se concentrează în principal asupra individului. Lucrarea preoţească a Domnului Hristos îi asigură păcătosului iertarea şi împăcarea cu Dumnezeu (Evr. 7,25). „De dragul Domnului Hristos, Dumnezeu îl iartă pe păcătosul pocăit, îi acordă caracterul neprihănit şi ascultarea Fiului Său, îi iartă păcatele şi îi înscrie numele în cartea vieţii, consi­de­rându-l ca pe unul dintre fiii Săi (Ef. 4,32; 1 Ioan 1,9; 2 Cor. 5,21; Rom. 3,24; Luca 10,20). Şi, atâta vreme cât credinciosul rămâne în Hristos, harul spiritual este mijlocit pentru el de către Domnul nostru, prin Duhul Sfânt, astfel încât el se maturizează spiritual şi dezvoltă virtuţi şi însuşiri care reflectă caracterul divin (2 Petru 3,18; Gal. 5,22.23).”[16]

Slujirea în Sfânta îi aduce credinciosului îndreptăţirea şi sfinţirea.

Judecata finală. Evenimentele din Ziua Ispăşirii ilustrează cele trei faze ale judecăţii finale a lui Dumnezeu. Acestea sunt: (1) judecata de dinaintea mileniului (menţionată de obicei ca judecata de cercetare), care mai este numită şi judecata preadventă; (2) judecata din timpul mileniului; (3) judecata executivă, care are loc la sfârşitul mileniului.

1. Slujirea din Sfânta Sfintelor. A doua parte a slujbei preoţeşti se concentrează asupra sanctuarului, gravitând în jurul purificării sanctuarului şi a poporului lui Dumnezeu. Acest tip de slujbă care se concentra în Sfânta Sfintelor şi pe care numai marele-preot o putea aduce la îndeplinire, era limitată la o singură zi a anului religios.

Curăţarea sanctuarului cerea doi ţapi – unul pentru Dumnezeu şi altul de trimis (Azazel, în ebraică). Sacrificând ţapul pentru Dumnezeu, marele-preot făcea „ispăşirea pentru sfântul locaş [de fapt, Sfânta Sfintelor, în acest capitol], pentru cortul întâlnirii [Sfânta] şi pentru altar [cel din curte]” (Lev. 16,20; cf. 16,16-18).

Luând sângele ţapului pentru Dumnezeu, care reprezenta sângele lui Hristos, şi ducându-l în Sfânta Sfintelor, marele-preot îl aplica în mod direct, chiar în prezenţa lui Dumnezeu, pe tronul harului, sau milostivitorul – capacul chivotului, conţinând cele Zece Porunci – pentru a satisface cerinţele Legii sfinte a lui Dumnezeu. Acest act simboliza preţul nespus de mare pe care Domnul Hristos avea să-L plătească pentru păcatele noastre, făcând astfel cunoscut cât de doritor este Dumnezeu să-l împace pe poporul Său cu Sine(2 Cor. 5,19). Apoi, preotul punea acest sânge pe altarul tămâierii, care, în fiecare zi a anului, fusese stropit cu sânge, reprezentând păcatele mărturisite. Prin aceasta, marele-preot făcea ispăşire pentru sanctuar, ca şi pentru popor, şi realiza astfel curăţarea şi a unuia, şi a altuia (Lev. 16,16-20.30-33).

Planul Sanctuarului ebraic

În continuare, reprezentându-L pe Domnul Hristos ca Mijlocitor, marele-preot lua asupra sa păcatele care mânjiseră sanctuarul şi le transfera asupra ţapului pentru Azazel, care era viu şi care apoi era dus departe de tabăra poporului lui Dumnezeu. Acest act îndepărta păcatele poporului, care, în mod simbolic, fuseseră transferate de la credincioşii pocăiţi asupra sanctuarului, prin sângele sau carnea jertfelor, în cadrul slujbei zilnice de iertare. În acest fel, sanctuarul era purificat şi pregătit pentru lucrarea de slujire a unui nou an (Lev. 16,16-20.30-33).[17] Şi, în felul acesta, toate lucrurile erau puse în rânduială între Dumnezeu şi poporul Său.[18]

Deci, Ziua Ispăşirii ilustrează procesul de judecată, care are în ve­dere eradicarea păcatului. Ispăşirea adusă la îndeplinire în această zi „prefigura aplicarea finală a meritelor Domnului Hristos spre a îndepărta pentru veşnicie prezenţa păcatului şi a realiza deplina îm­pă­care a universului, sub o unică şi armonioasă conducere – aceea a lui Dumnezeu.”[19]

2. Azazel, ţapul de trimis. Cuvântul „Azazel” este o transliterare din ebraicul azazel, cu origine şi semnificaţie incerte. Expresia folosită adesea „ţapul de trimis” provine din termenul latin caper emissarius din Vulgata. În Levitic 16,27 el mai este numit „ţapul ispăşitor”.[20] O cercetare atentă a capitolului 16 al cărţii Levitic scoate la iveală faptul că Azazel îl reprezintă pe Satana, nu pe Hristos, aşa cum au gândit unii. Argumentele care susţin această interpretare sunt următoarele: (1) „Ţapul de trimis nu era sacrificat ca jertfă şi astfel nu putea fi folosit ca mijloc de obţinere a iertării. Căci ’fără vărsare de sânge, nu este iertare’ (Evr. 9,22). (2) Sanctuarul era curăţat în întregime prin sângele ţapului pentru Domnul, înainte ca ţapul de trimis să fie introdus în ritual (Lev. 16,20). (3) Pasajul tratează ţapul de trimis ca pe o fiinţă personală care este în opoziţie cu Dumnezeu (Levitic 16,8 citit ad litteram spune: „Unul pentru Yahweh şi celălalt pentru Azazel”). Astfel deci, în cadrul parabolei sanctuarului, este mult mai potrivit să vedem în ţapul pentru Domnul un simbol al Domnului Hristos şi în ţapul de trimis – Azazel – un simbol al lui Satana.” [21]

3. Diferitele faze ale judecăţii. Ritualul ţapului de trimis din Ziua Ispăşirii făcea trimitere la un moment dincolo de Calvar, la sfârşitul istoriei păcatului – îndepărtarea păcatului şi a lui Satana. „Întreaga responsabilitate pentru păcat va fi pusă asupra lui Satana, generatorul lui şi instigatorul. Satana şi urmaşii săi, precum şi toate efectele păcatului, vor fi îndepărtate din univers prin distrugere. Ispăşirea prin judecată va aduce deci o deplină împăcare şi armonie în univers (Ef. 1,10). Acesta este obiectivul pe care a doua şi ultima fază a lucrării preoţeşti a Domnului Hristos în Sanctuarul ceresc îl va realiza.”[22] Această judecată are în vedere reabilitarea finală a lui Dumnezeu înaintea universului.[23]

Ziua Ispăşirii ilustra cele trei faze ale judecăţii finale.

a. Îndepărtarea păcatelor din sanctuar are legătură cu prima fază a judecăţii, judecata de cercetare sau judecata pread­ventă. Aceasta „se concentrează asupra numelor scrise în cartea vieţii, aşa cum Ziua Ispăşirii se concentra asupra îndepărtării din sanctuar a păcatelor mărturisite de păcă­toşii pocăiţi. Credincioşii falşi vor fi îndepărtaţi; credinţa adevăraţilor credincioşi şi unirea lor cu Hristos vor fi reconfirmate înaintea universului loial faţă de Dumnezeu, iar consemnările păcatelor vor fi şterse.”[24]

b. Trimiterea ţapului în pustie simbolizează întemniţarea lui Satana pentru o mie de ani pe acest pământ pustiit, perioadă ce începe la a Doua Venire şi coincide cu a doua fază a judecăţii finale, care are loc în ceruri (Apoc. 20,4; 1 Cor. 6,1-3). Această judecată din timpul mileniului cuprinde o reluare a judecării celor nelegiuiţi şi va fi spre folosul celor răscumpăraţi, dându-le posibilitatea să înţeleagă modul în care Dumnezeu tratează păcatul şi pe cei care n-au fost mântuiţi. Ea va răspunde la toate întrebările pe care cei mântuiţi le pot avea despre mila şi dreptatea lui Dumnezeu (vezi cap. 27 al cărţii de faţă).

c. Tabăra care devenea curată simbolizează rezultatele celei de a treia faze a judecăţii – cea executivă – când focul îi va nimici pe nelegiuiţi şi va curăţa pământul (Apoc. 20,11-15; Mat. 25,31- 46; 2 Petru 3,7-13; vezi şi capitolul 27 al cărţii de faţă).

Sanctuarul ceresc în profeţie

În discuţia de mai sus, ne-am concentrat atenţia asupra sanctuarului din perspectiva simbol-realitate. Acum vom privi asupra lui din perspectivă profetică.

Ungerea Sanctuarului ceresc. Cele 70 de săptămâni din Da-­niel 9 fac referire la inaugurarea lucrării preoţeşti a Domnului Hristos în Sanctuarul ceresc. Unul dintre ultimele evenimente care trebuiau să aibă loc în timpul celor 490 de ani era „ungerea Sfântului sfinţilor” (Dan. 9,24 – vezi capitolul 4 al cărţii de faţă). Ebraicul qodeş qodeşim a fost tradus cu „Sfântul sfinţilor”, dar sensul este acela de „Sfânta Sfintelor”. Ar fi deci mai bine ca expresia în discuţie să fie tradusă prin „ungerea Sfintei Sfintelor” sau „ungerea Locului Preasfânt”.

După cum, în timpul inaugurării sanctuarului pământesc, acesta a fost uns cu ulei sfânt spre a-l consacra pentru slujbele care se oficiau în el, tot astfel, la inaugurarea lui, Sanctuarul ceresc trebuia să fie uns pentru a fi consacrat lucrării de mijlocire a Domnului Hristos. La înălţarea la cer, imediat după moartea şi învierea Sa (Dan. 9,27)[25], Domnul Hristos Şi-a început lucrarea ca Mare-Preot şi Mijlocitor.

Curăţarea Sanctuarului ceresc. Vorbind despre curăţarea Sanctuarului ceresc, Epistola către Evrei spune: „Şi, după Lege, aproape totul este curăţat cu sânge; şi, fără vărsare de sânge, nu este iertare. Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri [sanctuarul pământesc] au trebuit curăţate în felul acesta [cu sângele animalelor], trebuia ca însăşi lucrurile cereşti [Sanctuarul ceresc] să fie curăţate cu jertfe mai bune decât acestea” (Evr. 9,22.23)

Diferiţi comentatori au interpretat această învăţătură biblică. Henry Alford remarca faptul că „însuşi cerul avea nevoie de purificare, şi a obţinut-o, prin sângele ispăşitor al Domnului Hristos”.[26] B. F. Westcott comenta: „Se poate spune că până şi ’lucrurile cereşti’, în măsura în care întruchipează condiţiile viitoare ale vieţii omului, au contractat, prin căderea în păcat, ceva ce cerea curăţare”. Sângele Domnului Hristos a fost acela, spunea el, care a făcut posibilă „curăţarea arhetipului ceresc al sanctuarului pământesc.”[27]

După cum păcatele poporului lui Dumnezeu erau puse, prin credinţă, asupra jertfei pentru păcat şi apoi transferate în mod simbolic asupra sanctuarului pământesc, tot astfel, sub noul legământ, păcatele mărturisite ale celui pocăit sunt aşezate, prin credinţă, asupra Domnului Hristos.[28]

Şi, după cum, în simbolica Zi a Ispăşirii, prin purificarea sanctuarului pământesc se îndepărtau păcatele acumulate acolo, tot astfel Sanctuarul ceresc este curăţat prin îndepărtarea definitivă a păcatelor consemnate în cărţile cerului. Dar, înainte ca în aceste cărţi să nu mai rămână niciun păcat, ele vor fi examinate, pentru a se stabili cine, prin pocăinţă şi credinţă în Hristos, este îndreptăţit să intre în împărăţia Sa cea veşnică. Purificarea Sanctuarului ceresc, deci, implică o lucrare de cercetare sau judecată,[29] care era reflectată pe deplin în natura Zilei de Ispăşire ca zi de judecată.[30] Această judecată, care ratifică hotărârea cu privire la cine va fi mântuit şi cine va fi pierdut, trebuie să aibă loc înainte de a Doua Venire, pentru că atunci Domnul Hristos Se întoarce aducând răsplata Sa, „ca să dea fiecăruia după fapta lui” (Apoc. 22,12). Tot atunci se va răspunde acuzaţiilor lui Satana (cf. Apoc. 12,10).

Toţi aceia care s-au pocăit cu adevărat şi, prin credinţă, au făcut apel la sângele jertfei ispăşitoare a Domnului Hristos au primit iertare. Când numele lor ajung să fie luate în discuţie la această judecată şi ei sunt găsiţi îmbrăcaţi cu haina neprihănirii Domnului Hristos, păcatele lor sunt şterse şi ei sunt socotiţi vrednici de viaţa veşnică (Luca 20,35). „Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui” (Apoc. 3,5).

Profetul Daniel dezvăluie natura acestei judecăţi de cercetare. În timp ce puterea apostată, simbolizată de cornul cel mic, îşi continuă lucrarea blasfemiatoare şi persecutoare împotriva lui Dumnezeu şi a poporului Său de pe pământ (Dan. 7,8.20.21.25), scaunele de domnie sunt aşezate şi Dumnezeu prezidează judecata finală. Această judecată are loc în sala tronului din Sanctuarul ceresc şi la ea participă mulţimi de martori cereşti. Când Curtea ia loc, se deschid cărţile, aceasta însemnând începutul procedurii de cercetare (Daniel 7,9.10). Numai după această judecată puterea apostată este nimicită (Dan. 7,11).[31]

Timpul judecăţii. Atât Domnul Hristos, cât şi Tatăl sunt implicaţi în judecata de cercetare. Înainte să Se întoarcă pe pământ, pe „norii cerului”, Domnul Hristos, ca „Fiu al omului”, vine „pe norii cerului” la „Cel îmbătrânit de zile”, Dumnezeu Tatăl, şi stă înaintea Lui (Dan. 7,13). Încă de la înălţarea Sa, Domnul Hristos a acţionat ca Mare-Preot, ca Mijlocitorul nostru înaintea lui Dumnezeu (Evrei 7,25). Dar, de data aceasta, El vine să-Şi primească împărăţia (Dan. 7,14).

1. Umbrirea lucrării preoţeşti a Domnului Hristos. Daniel 8 ne vorbeşte despre lupta dintre bine şi rău şi triumful final al lui Dumnezeu. Acest capitol exprimă faptul că între începutul lucrării Domnului Hristos ca Mare-Preot şi curăţarea Sanctuarului ceresc, o putere pământească va pune în umbră lucrarea Domnului Hristos.

Berbecul din această viziune reprezintă Imperiul Medo-Persan (Dan. 8,2) – cele două coarne, cu cel mai mare fiind cel din urmă, ilustrează în mod clar cele două faze ale acestui imperiu, latura dominantă persană apărând ultima. Aşa cum a profetizat Da­niel, această putere orientală şi-a extins influenţa spre „apus, spre miazănoapte şi spre miazăzi” „şi a devenit mare” (Dan. 8,4).

Ţapul venind de la Apus simbolizează Grecia, cu marele corn, „cel dintâi împărat” al ei, reprezentându-l pe Alexandru cel Mare (Dan. 8,21). Venind din vest, Alexandru înfrânge cu repeziciune Persia. Apoi, la numai câţiva ani după moartea sa, imperiul i-a fost împărţit în „patru împărăţii” (Dan. 8,8.22): regatele lui Casandru, Seleuc, Lisimah şi Ptolemeu.

La „sfârşitul stăpânirii lor” (Dan. 8,23), cu alte cuvinte, spre sfârşitul Imperiului Grec divizat, se va ridica „un corn mic” (Daniel 8,9). Unii consideră că Antioh Epifanul, un împărat sirian care a domnit peste Palestina pentru o scurtă perioadă de timp, în secolul al II-lea î.Hr., ar fi împlinit această parte a profeţiei. Alţii, între care mulţi reformatori, au identificat acest corn mic cu Roma, în cele două faze ale ei, păgână şi papală. Această ultimă interpretare împlineşte în mod exact descrierea făcută de Daniel, pe când cealaltă, nu.[32] Să reţinem următoarele puncte:

a .Puterea cornului mic se întinde de la prăbuşirea Greciei până la „vremea sfârşitului” (Dan. 8,17). Numai Roma păgână şi papală întruneşte această specificaţie temporală.

b. Profeţiile din Daniel, capitolele 2, 7 şi 8 sunt paralele (vezi schiţa profeţiilor paralele de la finalul acestui capitol). Cele patru metale ale chipului din Daniel 2 şi cele patru fiare din Daniel 7 reprezintă aceleaşi imperii mondiale: Babilon, Medo-Persia, Grecia şi Roma. Atât picioarele de fier şi lut, cât şi cele zece coarne ale celei de-a patra fiare reprezintă divizarea Imperiului Roman – acele state ce vor continua să existe până la cea de a Doua Venire. Să reţinem că ambele profeţii arată spre Roma ca fiind succesoarea Greciei şi ca fiind ultimul imperiu înainte de a Doua Venire şi judecata finală. Cornul cel mic din Daniel 8 se potriveşte perfect în această schemă – Roma urmează Greciei şi este nimicită în mod supranatural sau „zdrobită fără ajutorul vreunei mâini omeneşti” (Dan. 8,25; cf. Dan. 2,34).[33]

c. Medo-Persia este numită „mare”; Grecia este descrisă ca fiind „foarte mare”, iar despre cornul cel mic se spune că „s-a mărit nespus de mult” (Dan. 8,4.8.9). Roma, unul dintre cele mai mari imperii ale lumii, corespunde acestei descrieri.

d. Numai Roma şi-a extins dominaţia spre sud (Egipt), spre est (Macedonia şi Asia Mică) şi „spre ţara cea minunată” (Palestina), exact aşa cum a spus profeţia (Dan. 8,9).

e. Roma s-a ridicat împotriva „căpeteniei oştirii”, a „Domnului domnilor” (Dan. 8,11.25), care nu este altul decât Domnul Isus Hristos. „Împotriva Lui şi a poporului Său, ca şi împotriva Sanctuarului, puterea Romei a dus una dintre cele mai uimitoare lupte. Această descriere acoperă atât faza păgână, cât şi pe cea papală a Romei. În timp ce Roma păgână s-a împotrivit Domnului Hristos şi a distrus efectiv templul din Ierusalim, Roma papală a pus în umbră, în mod real, lucrarea preoţească de mijlocire a Domnului Hristos în favoarea păcătoşilor din Sanctuarul ceresc (vezi Evr. 8,1.2), prin substituirea cu o preoţie ce susţine că oferă iertare prin mijlocirea oamenilor.”[34] (Vezi capi­tolul 13 al cărţii de faţă). Această putere apostată avea să se bucure de oarecare succese, pentru că ea „a aruncat adevărul la pământ şi a izbutit în ce a început” (Dan. 8,12).

2. Timpul restaurării, curăţării şi judecării. Dumnezeu nu avea să permită ca umbrirea adevărului cu privire la slujba de Mare-Preot a Domnului Hristos să meargă la infinit. Prin bărbaţi şi femei credincioşi şi cu temere de Dumnezeu, El a reînviorat cauza Sa. Redescoperirea parţială, din timpul Reformei, a rolului Domnului Hristos de Mijlocitor al nostru, a determinat un mare reviriment în lumea creştină. Şi totuşi, mai era încă mult adevăr de descoperit despre lucrarea Domnului Hristos în ceruri.

Viziunea lui Daniel arăta că rolul Domnului Hristos de Mare-Preot al nostru avea să dobândească o semnificaţie decisivă către „vremea sfârşitului” (Dan. 8,17), când El va începe lucrarea specială de curăţare şi judecată, pe lângă continua Sa lucrare de mijlocire (Evr. 7,25).[35] Viziunea precizează momentul când Domnul Hristos trebuia să înceapă această lucrare din ziua arhitipală de ispăşire – lucra­rea judecăţii de cercetare (Dan. 7) şi curăţarea sanctuarului: „Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul Locaş va fi curăţat” (Dan. 8,14).[36] Pentru că viziunea se referea la vremea sfârşitului, sanctuarul despre care ea vorbeşte nu poate fi sanctuarul pământesc – deoarece acesta a fost distrus în anul 70 d.Hr. Profeţia trebuie să se refere astfel la Sanctuarul noului legământ, din ceruri – locul în care Domnul Hristos slujeşte pentru mântuirea noastră.

Ce sunt cele 2.300 de zile sau „2.300 de seri şi dimineţi” cum spune originalul ebraic?[37] După Geneza 1, o „seară şi o dimineaţă” este o zi. Aşa cum am văzut în capitolele 4 şi 12 ale acestei cărţi, o perioadă de timp într-o profeţie simbolică este, de asemenea, simbolică: o zi profetică reprezintă un an. Astfel, aşa cum mulţi creştini au crezut în decursul secolelor, cele 2.300 de zile din Daniel 8 înseamnă 2.300 de ani literali.[38]

a. Daniel 9, cheia pentru a descifra Daniel 8. Dumnezeu l-a însărcinat pe îngerul Gabriel să-l facă pe Daniel să înţeleagă viziunea (Dan. 8,16). Dar aceasta a avut ca efect un şoc atât de puternic asupra lui Daniel, care s-a îmbolnăvit şi Gabriel a trebuit să-şi întrerupă explicarea. La terminarea capitolului, Daniel remarcă: „Eram uimit de vedenia aceasta şi nimeni nu ştia [şi nu puteam să o înţeleg – RSV]” (Dan. 8,27).
Din cauza acestei întreruperi, Gabriel a fost nevoit să-şi amâne explicaţia cu privire la factorul timp – singurul aspect al viziunii pe care el nu-l explicase încă. Daniel 9 descrie revenirea lui Gabriel ca să-şi îndeplinească această obligaţie. Daniel 8 şi 9 sunt deci legate, capitolul 9 fiind cheia pentru descifrarea tainei celor 2.300 de zile.[39] Când Gabriel a apărut, el i-a spus lui Daniel: „Eu vin să-ţi dau pricepere să înţelegi… ia aminte dar la cuvântul acesta şi înţelege vedenia” (Dan. 9,23). Aici el se referă din nou la viziunea celor 2.300 de zile. Dorinţa lui de a explica elementele temporale ale viziunii din Daniel 8 face clar motivul pentru care îşi începe explicaţia cu profeţia celor 70 de săptămâni.

Cele 70 de săptămâni, sau 490 de ani, au fost „hotărâte” (alte traduceri spun „decretate”) pentru iudei şi Ierusalim (Dan. 9,24). Verbul ebraic folosit aici este chathak. Deşi acest verb este folosit numai o dată în Sfânta Scriptură, sensul lui poate fi înţeles din alte izvoare ebraice.[40] Cunoscutul dicţionar ebraic-englez al lui Gesenius arată că, în sensul lui propriu, acest cuvânt înseamnă „a tăia” sau „a împărţi”.[41]

În acest context, comentariile lui Gabriel sunt revelatoare. El îi spune lui Daniel că 490 de ani trebuie să fie „tăiaţi” din perioada mai lungă, de 2.300 de ani. Ca punct de pornire pentru cei 490 de ani, Gabriel arată spre porunca „pentru zidirea din nou a Ierusalimului” (Dan. 9,25), care s-a dat în anul 457 î.Hr., în cel de-al şaptelea an al lui Artaxerxe (vezi capitolul 4 al cărţii de faţă).[42]

Cei 490 de ani s-au încheiat în anul 34 d.Hr. Dacă tăiem 490 de ani din 2.300 de ani mai rămân 1.810 ani. Deoarece cei 2.300 de ani aveau să se întindă cu 1.810 ani dincolo de anul 34 d.Hr., se ajunge până la anul 1844.[43]

b. Spre o mai deplină înţelegere a lucrării Domnului Hristos. În prima parte a secolului al XIX-lea, mulţi creştini – printre care baptişti, prezbiterieni, metodişti, lutherani, anglicani, episcopalieni, congregaţionalişti şi adepţi ai Mişcării Stone-Campbell – au studiat intens profeţiile din Daniel 8.[44] Toţi aceşti cercetători ai Sfintelor Scripturi aşteptau să aibă loc unele evenimente foarte importante la sfârşitul celor 2.300 de ani. Conform înţelegerii pe care o aveau cu privire la puterea cornului cel mic şi sanctuar, ei se aşteptau ca această perioadă profetică să se termine cu purificarea bisericii, eliberarea Palestinei şi a Ierusalimului, întoarcerea evreilor, căderea turcilor sau a puterii musulmane, nimicirea papalităţii, restaurarea adevăratei închinări, începutul mileniului pământesc, ziua judecăţii, curăţarea pământului prin foc sau a Doua Venire.[45]Niciuna dintre aceste preziceri nu s-a materializat şi toţi aceia care au crezut în ele au fost dezamăgiţi. Însă adâncimea dezamăgirii lor a fost direct proporţională cu natura evenimentului aşteptat. În mod clar, dezamăgirea acelora care L-au aşteptat pe Hristos să revină în anul 1844 a fost mult mai traumatizantă decât a acelora care au aşteptat revenirea evreilor în Palestina.[46]

Ca urmare a dezamăgirii lor, mulţi au renunţat la studierea profeţiilor sau au abandonat metoda istoricistă de interpretare a profeţiei, care condusese la aceste concluzii.[47] Totuşi, unii au conti­nuat să studieze această profeţie şi subiectul Sanctuarului, cu multă rugăciune şi perseverenţă, continuând să privească la lucrarea Domnului Hristos în Sanctuarul ceresc în favoarea lor. Şi eforturile lor au fost răsplătite cu noi şi bogate perspective asupra acestei lucrări a Domnului Hristos. Ei au descoperit că era încă valabilă credinţa profetică istorică a bisericii primare şi a Reformei. Calculele timpului profetic erau într-adevăr corecte. Cei 2.300 de ani s-au sfârşit în 1844. Greşeala lor – şi a tuturor interpreţilor din acea perioadă – a constat în înţelegerea naturii evenimentului care avea să aibă loc la sfârşitul acelei perioade profetice. O lumină nouă cu privire la lucrarea Domnului Hristos în Sanctuar a transformat dezamăgirea lor în speranţă şi bucurie.[48]

Studiind învăţăturile Sfintelor Scripturi cu privire la Sanctuar, ei au descoperit faptul că în 1844, Domnul Hristos a venit în faţa Celui Îmbătrânit de zile şi a început faza finală a lucrării Sale de Mare-Preot în Sanctuarul ceresc. Această lucrare era arhetipul simbolizat prin Ziua de Ispăşire, de curăţare a sanctuarului, pe care Daniel 7 o prezintă ca fiind judecata preadventă, de cercetare.

Această nouă înţelegere asupra slujbei Domnului Hristos în Sanctuarul ceresc „nu este o îndepărtare de credinţa creştină istorică. Ea este, dimpotrivă, completarea logică şi împlinirea inevitabilă a acestei credinţe. Ea este, pur şi simplu, manifestarea şi împlinirea escatologică a elementelor profetice ce caracterizează Evanghelia cea veşnică – în actul final al mărturiei date lumii.”[49]

Importanţa în cadrul marii lupte

Profeţiile din Daniel 7 şi 8 oferă perspective mai largi asupra rezultatului final al marii lupte dintre Dumnezeu şi Satana.

Reabilitarea caracterului lui Dumnezeu. Prin activitatea cornului mic, Satana a încercat să conteste autoritatea lui Dumnezeu. Acţiunile acestei puteri au constituit o blamare, o desconsiderare a Sanctuarului ceresc, centrul guvernării lui Dumnezeu. Viziunile din Daniel arată spre o judecată înainte de a Doua Venire, în care Dumnezeu va rosti un verdict de condamnare a cornului mic şi, în acest fel, chiar a lui Satana. În lumina Golgotei, toate acuzaţiile rostite de Satana vor fi respinse. Toate fiinţele vor ajunge să înţeleagă şi să fie de acord că Dumnezeu este drept, corect – că El nu poartă nicio răspundere pentru existenţa păcatului. Caracterul Său va ieşi ireproşabil, iar guvernarea iubirii Sale va fi reconfirmată.

Reabilitarea poporului lui Dumnezeu. În timp ce aduce condamnare asupra puterii apostate a cornului mic, judecata le face „dreptate sfinţilor Celui Preaînalt” (Dan. 7,22). Într-adevăr, această judecată Îl reabilitează, Îl îndreptăţeşte nu numai pe Dumnezeu înaintea universului, ci şi pe poporul Său. Deşi, în decursul veacurilor, sfinţii au fost dispreţuiţi şi persecutaţi pentru credinţa lor în Hristos, această judecată pune lucrurile în ordine. Poporul lui Dumnezeu se va bucura de împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu: „De aceea, pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Mat. 10,32; cf. Luca 12,8.9; Apoc. 3,5).

Judecata şi mântuirea. Pune oare judecata de cercetare în pericol mântuirea acelora care cred în Isus Hristos? Nu, nicidecum! Adevăraţii credincioşi trăiesc în unire cu Hristos, încrezându-se în El ca Mijlocitor (Rom. 8,34). Siguranţa lor se bazează pe promisiu­nea că „avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit” (1 Ioan 2,1).

De ce este necesară atunci o judecată preadventă? Această judecată nu este necesară pentru Dumnezeu. Ea este, în primul rând, în folosul universului, răspunzând la acuzaţiile lui Satana şi asigurând fiinţele necăzute că Dumnezeu le va permite să intre în împărăţia Sa numai acelora care au fost realmente convertiţi. În felul acesta, Dumnezeu deschide cărţile cerului pentru o imparţială cercetare (Dan. 7,9.10).

Fiinţele umane aparţin uneia dintre următoarele trei clase: 1) Cei nelegiuiţi, care au respins autoritatea lui Dumnezeu; 2) Credincioşii adevăraţi, care, prin credinţa în meritele lui Hristos, trăiesc în ascultare de Legea lui Dumnezeu; 3) Aceia care par a fi credincioşi adevăraţi, dar nu sunt.

Fiinţele necăzute în păcat pot discerne foarte repede prima clasă. Dar cine este un credincios autentic şi cine nu este? Ambele categorii sunt scrise în cartea vieţii, care conţine numele tuturor acelora care au intrat vreodată în slujba lui Dumnezeu (Luca 10,20; Fil. 4,3; Dan. 12,1; Apoc. 21,27). Chiar şi biserica are credincioşi adevăraţi şi credincioşi falşi, grâu şi neghină (Mat. 13,28-30).

Fiinţele create de Dumnezeu şi necăzute în păcat nu sunt atotcunoscătoare; ele nu pot citi inima. „Astfel că este necesară o judecată – înainte de a doua venire a lui Hristos – pentru a separa adevărul de minciună şi pentru a-i demonstra universului interesat dreptatea lui Dumnezeu în salvarea credinciosului sincer. Problema îi priveşte pe Dumnezeu şi universul, şi nu ţine de relaţia dintre Dumnezeu şi adevăraţii Lui copii. Astfel se cere o deschidere a cărţilor din ceruri, o analizare a acelora care au susţinut că au credinţă şi al căror nume a intrat în cartea vieţii.”[50]

Domnul Hristos prezintă această judecată în parabola despre masa de nuntă şi cei care au răspuns generoasei invitaţii a Evangheliei. Pentru că nu toţi aceia care au ales să fie creştini sunt şi ucenici adevăraţi, împăratul vine să îi analizeze pe invitaţi şi să vadă cine are haina de nuntă. Această haină reprezintă „caracterul curat, fără pată, pe care adevăraţii urmaşi ai lui Hristos îl posedă. Bisericii îi este dat ‘să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat’, … ‘fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană’ (Apoc. 19,8; Ef. 5,27). Inul curat, spune Scriptura, ‘sunt faptele neprihănite ale sfinţilor’ (Apoc. 19,8). El reprezintă neprihănirea Domnului Hristos, caracterul Său nepătat, ce prin credinţă le este atribuit tuturor acelora care-L acceptă ca Mântuitor personal.”[51] Când împăratul îi cercetează pe oaspeţi, numai aceia care s-au îmbrăcat cu haina neprihănirii Domnului Hristos, oferită într-un mod atât de generos prin invitaţia Evangheliei, sunt acceptaţi ca adevăraţi credincioşi. Aceia care susţin că sunt urmaşi ai lui Dumnezeu, dar trăiesc în neascultare şi nu sunt acoperiţi în neprihănirea lui Hristos vor fi şterşi din cartea vieţii (vezi Ex. 32,33).

Noţiunea de judecată de cercetare a tuturor acelora care susţin că au credinţă în Hristos nu contrazice învăţătura Bibliei despre mântuirea prin credinţă, prin har.

Pavel ştia că într-o zi avea să stea în faţa judecăţii. De aceea, şi-a exprimat dorinţa de a fi „găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă” (Fil. 3,9). Toţi aceia care sunt uniţi cu Hristos sunt siguri de mântuire. În faza preadventă a ultimei judecăţi, credincioşii autentici, aceia care au o legătură mântuitoare cu Hristos, sunt recunoscuţi înaintea universului necăzut în păcat.

Totuşi Domnul Hristos nu le poate asigura mântuirea acelora care afirmă că sunt creştini, bazându-se numai pe mulţimea faptelor bune pe care le-au făcut (vezi Mat. 7,21-23). Consemnările din ceruri sunt, deci, mai mult decât un simplu instrument pentru alegerea a ce este adevărat, de ceea ce este fals. Ele sunt şi baza pentru confirmarea înaintea îngerilor a adevăraţilor credincioşi.

„Departe de a-l priva pe credincios de siguranţa în Hristos, doctrina despre Sanctuar o susţine. Această doctrină ilustrează şi clarifică în mintea credinciosului Planul de Mântuire. Inima lui pocăită se bucură atunci când înţelege realitatea morţii înlocuitoare a Domnului Hristos pentru păcatele lui, aşa cum a fost prefigurată în jertfele ce se aduceau la sanctuar. Mai mult chiar, credinţa lui se înalţă pentru a-şi găsi sensul într-un Hristos viu, în Avocatul lui care mijloceşte ca Mare-Preot chiar în prezenţa lui Dumnezeu.”[52]

Un timp în care să fim gata. Dumnezeu doreşte ca această veste bună a lucrării de încheiere a mântuirii, săvârşite de Domnul Hristos, să fie dusă în toată lumea înainte de revenirea lui Hristos. Centrul acestei solii este Evanghelia cea veşnică, ce trebuie vestită cu un simţământ de urgenţă, pentru că „ceasul judecăţii a sosit” (Apoc. 14,7). Această chemare avertizează lumea că judecata lui Dumnezeu are loc acum.

Astăzi, noi trăim perioada de timp simbolizată de Ziua Ispăşirii. După cum israeliţii erau chemaţi să-şi smerească sufletele în acea zi (Lev. 23,27), Dumnezeu cheamă tot poporul Său să trăiască expe­rienţa unei pocăinţe profunde. Toţi aceia care vor ca numele lor să rămână în cartea vieţii trebuie să-şi pună viaţa în rânduială cu Dumnezeu şi cu semenii lor în timpul acestei judecăţi divine (Apoc. 14,7).

Lucrarea Domnului Hristos de Mare-Preot se apropie de încheie­re. Anii punerii la probă a omenirii[53] se scurg repede. Nimeni nu ştie când vocea lui Dumnezeu va proclama: „S-a sfârşit!” „Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă; căci nu ştiţi când va veni vremea aceea” (Marcu 13,33), a spus Isus.

Deşi trăim în cutremurătoarea perioadă reprezentată prin Ziua Ispăşirii, nu trebuie să ne temem. Isus Hristos, în dublul Său rol – de Jertfă şi Preot – slujeşte în Sanctuarul ceresc în favoarea noastră. Pentru că „avem un Mare-Preot însemnat, care a străbătut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare-Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noas­tre; ci unul care, în toate lucrurile, a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.” (Evrei 4,14-16).

[1] Epistola către Evrei face cunoscută existenţa unui Sanctuar real în ceruri. În Evrei 8,2, cuvântul „Locul Preasfânt” este o traducere a cuvântului grecesc ta hagia, forma de plural a termenului pentru locul (lucrul) sfânt. Alte contexte în care apare acest termen la plural sunt: Evrei 9,8.12.24.25;10,19; 13,11. Diferite traduceri lasă să se înţeleagă că Domnul Isus slujeşte numai în Locul Preasfânt, Sfânta Sfintelor, şi nu în Sanctuar. Aceasta pentru că traducătorii consideră ta hagia ca fiind un plural intensiv, care se traduce ca un singular. Dar un studiu asupra traducerii Septuaginta (LXX) şi Josephus Flavius arată că termenul ta hagia se referă în mod constant la „lucruri sfinte” sau „locuri sfinte”, – adică, în acest caz, la întregul Sanctuar. Acesta este termenul general, folosit cu referire la întregul sanctuar, cu Sfânta şi Sfânta Sfintelor, sau Locul Sfânt şi Locul Preasfânt.

Faptul că autorul Epistolei către Evrei foloseşte ta hagia pentru a se referi la Sanctuar în întregime are un puternic suport exegetic chiar în Epistolă. Primul context al cuvântului ta hagia în Epistola către Evrei este cel din capitolul 8, versetul 2, unde este în apoziţie cu expresia „adevăratul cort”. Deoarece este clar din Evrei 8,5 că termenul „cort” (skene) face referire la întregul sanctuar, în Evrei 8,2 ta hagia, de asemenea, nu poate denumi decât întregul Sanctuar ceresc. Nu există niciun motiv pentru a traduce pluralul ta hagia din Evrei cu „Sfânta Sfintelor”, sau „Locul Preasfânt”. În majoritatea cazurilor, contextul favorizează traducerea lui ta hagia cu „sanctuarul” („Christ and this High Priestly Ministry”, Ministry, octombrie 1980, p. 49).

A Doua Venire a Domnului Hristos este binecuvântata speranţă a bisericii – marele apogeu al Evangheliei. Venirea Mântuitorului va fi reală, personală, vizibilă şi mondială. Când El va reveni, morţii neprihăniţi vor fi înviaţi şi, împreună cu neprihăniţii cei vii, vor fi glorificaţi şi luaţi la cer, dar cei nelegiuiţi vor muri. Împlinirea aproape completă a majorităţii profeţiilor, împreună cu situaţia actuală a lumii, arată faptul că venirea Domnului Hristos este iminentă. Momentul exact al acestui eveniment n-a fost făcut cunoscut, de aceea suntem îndemnaţi să fim pregătiţi în orice clipă. (Tit 2,13; Evrei 9,28; Ioan 14,1-3; Fapte 1,9-11; Mat. 24,14; Apoc. 1,7; Mat. 24,43.44; 1 Tes. 4,13-18; 1 Cor. 15,51-54; 2 Tes. 1,7-10; 2,8; Apoc. 14,14-20; 19,11-21; Mat. 24; Marcu 13; Luca 21; 2 Tim. 3,1-5; 1 Tes. 5,1-6)

„Mămico”, se destăinui micuţul la culcare, „mă simt aşa de singur fără prietenul meu Isus! Când va veni?”

Acest copil nu avea de unde să ştie că dorinţa inimioarei sale a fost dorul oamenilor de-a lungul secolelor. Cuvintele finale ale Bi­bliei dau făgăduinţa unei apropiate reveniri: „Da, Eu vin curând.” Şi Ioan Vizionarul, ucenicul credincios al lui Isus, adaugă: „Amin! Vino, Doamne Isuse!” (Apoc. 22,20).

Să-L vedem pe Isus! Să ne unim pentru totdeauna cu El, care ne iubeşte mai mult decât ne putem imagina! Să ajungem la sfârşitul tuturor suferinţelor omeneşti! Să ne bucurăm de o veşnicie alături de cei dragi înviaţi, care acum sunt la odihnă! Nu este de mirare că de la înălţarea Domnului Hristos, prietenii Săi abia au aşteptat această zi.

Într-o zi El va veni, deşi chiar şi pentru sfinţi venirea Lui va fi o surpriză copleşitoare – căci toţi aţipesc şi dorm în lunga lor aşteptare (Mat. 25,5). La „miezul nopţii”, în cel mai întunecat ceas al istoriei pământului, Dumnezeu Îşi va manifesta puterea de a-l elibera pe poporul Său. Scriptura descrie astfel acest eveniment: „Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: ‘S-a isprăvit!’ Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare” (Apoc. 16,17.18). Munţii se clatină, stânci sunt aruncate pretutindeni şi întregul pământ se unduieşte asemenea valurilor oceanului. Suprafaţa lui crapă şi „cetăţile neamurilor s-au prăbuşit… Toate ostroavele au fugit, şi munţii nu s-au mai găsit” (vers. 19, 20). „Cerul s-a strâns ca o carte de piele, pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile lor” (Apoc. 6,14).

În ciuda haosului ce cuprinde lumea naturală, poporul lui Dumnezeu prinde curaj văzând „semnul Fiului omului” (Mat. 24,30). În timp ce El coboară, venind pe norii cerului, fiecare ochi Îl vede pe Prinţul vieţii. De data aceasta, El vine nu ca un om al durerilor, ci ca un biruitor şi un cuceritor să-Şi ia ceea ce este al Lui. În locul coroanei de spini, El poartă o coroană de slavă, iar „pe haină şi pe coapsă are scris numele acesta: ‘Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor’” (Apoc. 19,12.16).

La venirea Sa, o mare disperare pune stăpânire pe aceia care au refuzat să-L recunoască pe Isus ca Domn şi Mântuitor şi au respins, în viaţa lor, cerinţele Legii Sale. Nimic nu îi face pe cei care au respins harul Său aşa de conştienţi de vinovăţia lor ca acea voce care i-a chemat atât de stăruitor: „Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi voi, casa lui Israel?” (Ezechiel 33,11). „Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştirilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: ‘Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului: căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate sta în picioare?’” (Apoc. 6,15-17).

Dar bucuria acelora care L-au aşteptat atât de mult pune în umbră disperarea celor nelegiuiţi. Venirea Răscumpărătorului constituie apogeul glorios al istoriei poporului lui Dumnezeu; este momentul eliberării lui. Cu emoţionată adorare, credincioşii izbucnesc: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul în care ne încredeam, acum să ne veselim şi să ne bucurăm de mântuirea Lui!” (Is. 25,9).

Pe măsură ce Se apropie, Isus îi cheamă pe sfinţii adormiţi din morminte şi îi trimite pe îngerii Săi „să adune pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă” (Mat. 24,31). De jur împrejurul lumii, morţii cei neprihăniţi aud vocea Sa şi ies din mormintele lor. Ce moment plin de bucurie!

Apoi, neprihăniţii cei vii sunt schimbaţi „într-o clipă, într-o clipeală din ochi” (1 Cor. 15,52). Glorificaţi şi dându-li-se nemurirea, împreună cu sfinţii înviaţi, ei sunt ridicaţi pentru a-L întâlni pe Domnul lor în văzduh şi pentru a rămâne pentru totdeauna cu El (1 Tes. 4,16.17).

Certitudinea revenirii lui Hristos

Apostolii şi primii creştini au considerat revenirea Domnului Hristos ca fiind „fericita nădejde” (Tit 2,13; cf. Evr. 9,28). Ei aşteptau ca toate profeţiile şi făgăduinţele Sfintelor Scripturi să se împlinească la a Doua Venire (vezi 2 Petru 3,13; cf. Is. 65,17), deoarece este ţinta peregrinării creştine. Toţi aceia care îl iubesc pe Hristos au aşteptat cu nerăbdare ziua când vor putea să se bucure de comuniunea directă, faţă în faţă, cu El – şi cu Tatăl, cu Duhul Sfânt şi cu îngerii.

Mărturia Scripturii. Certitudinea celei de a Doua Veniri este întemeiată pe exactitatea dovedită a Scripturii. Chiar înainte de moar­tea Sa, Domnul Isus le-a spus ucenicilor că Se va întoarce la Tatăl Său, ca să le pregătească un loc. Dar le-a promis: „Mă voi întoarce” (Ioan 14,3).

După cum prima venire a Domnului Hristos a fost profetizată, tot astfel este profetizată în întreaga Scriptură şi a doua venire a Sa. Chiar înainte de Potop, Dumnezeu i-a spus lui Enoh că venirea în slavă a Domnului Hristos va pune capăt păcatului. El a profetizat: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite pe care le-au făcut în chip nelegiuit şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi” (Iuda 14,15).

Cu o mie de ani înainte de Hristos, psalmistul vorbea despre venirea Domnului ca să îl strângă pe poporul Său, spunând: „Dumnezeul nostru… vine şi nu tace. Înaintea Lui merge un foc mistuitor şi împrejurul Lui o furtună puternică. El strigă spre ceruri sus şi spre pământ, ca să-l judece pe poporul Său: ‘Strângeţi-Mi pe credincioşii Mei, care au făcut legământ cu Mine prin jertfă’” (Ps. 50,3-5).

Ucenicii Domnului Hristos s-au bucurat de promisiunea revenirii Sale. În mijlocul tuturor dificultăţilor pe care le-au întâmpinat, încrederea pe care această făgăduinţă le-a adus-o a făcut ca niciodată să nu înceteze să renască puterea şi curajul lor. Învăţătorul lor Se va întoarce ca să-i ia cu El în casa Tatălui Său.

Garanţia oferită de prima venire. A Doua Venire este strâns legată de prima venire a Domnului Hristos. Dacă Domnul Hristos n-ar fi venit prima dată şi n-ar fi câştigat o biruinţă decisivă asupra păcatului şi asupra lui Satana (Col. 2,15), atunci n-am avea niciun motiv să credem că El va veni să pună capăt în cele din urmă stăpânirii pe care Satana o are asupra acestei lumi şi s-o readucă la perfecţiunea ei de la început. Dar, deoarece avem dovada că El „S-a arătat… ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa”, avem motive să credem că „Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ci ca să aducă mântuirea celor ce-L caută” (Evr. 9,26.28).

Lucrarea Domnului Hristos în cer. Descoperirea lui Isus Hristos, dată lui Ioan, arată clar faptul că Sanctuarul ceresc este centrul Planului de Mântuire (Apoc. 1,12.13; 3,12; 4,1-5; 5,8; 7,15; 8,3; 11,1.19; 14,15.17; 15,5.6.8; 16,1.17). Profeţiile care arată că El Şi-a început lucrarea finală în favoarea păcătoşilor au adăugat un plus de certitudine la faptul că, în curând, El va veni să îl ia acasă pe poporul Său (Vezi cap. 24 al cărţii de faţă). Siguranţa că Hristos este angajat în mod activ în procesul de finalizare a răscumpărării realizate deja la cruce le-a adus o mare încurajare creştinilor care aşteaptă revenirea Sa.

Modalitatea revenirii lui Hristos

Când a vorbit despre semnele ce vor arăta că revenirea Sa este aproape, Domnul Hristos Şi-a arătat şi preocuparea ca poporul Său să nu cumva să fie înşelat de manifestări false. El a avertizat că, înainte de a Doua Venire, „se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi”. El a spus: „Dacă cineva va spune: ‘Iată, hristosul este aici sau acolo’, să nu-l credeţi” (Mat. 24,24.23). Cel prevenit de pericol este pregătit să se apere. Pentru a-i face în stare pe credincioşi să facă deosebire între un eveniment adevărat, real, şi o venire falsă, mai multe pasaje biblice prezintă detalii ale modului în care va reveni Hristos.

O revenire reală, propriu-zisă şi personală. Când Domnul Isus S-a înălţat într-un nor, doi îngeri li s-au adresat ucenicilor care încă mai priveau uimiţi după ce Domnul lor S-a înălţat dintre ei: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer” (Fapte 1,11).

Cu alte cuvinte, ei le-au spus că acelaşi Domn care tocmai îi părăsise – o Fiinţă personală, în carne şi oase, şi nu un duh, o fiinţă în spirit (Luca 24,36-43) – va reveni pe pământ. Iar a doua Sa venire va fi tot aşa de reală şi personală cum a fost şi plecarea Sa.

O reîntoarcere vizibilă. Venirea Domnului Hristos nu va fi o experienţă interioară, invizibilă, ci o întâlnire reală cu o Persoană vizibilă. Ca să nu lase loc de îndoială cu privire la vizibila Sa apariţie, Isus i-a avertizat pe ucenici cu privire la posibilitatea de a fi înşelaţi de o revenire secretă, comparând revenirea Lui cu strălucirea ful­gerului (Mat. 24,27).

Scriptura afirmă în mod clar că cei neprihăniţi şi cei răi vor fi, în acelaşi timp, martori ai venirii Sale. Ioan a scris: „Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns” (Apoc. 1,7), iar Hristos descrie reacţia celor nelegiuiţi: „Toate naţiunile pământului se vor boci şi Îl vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă mare” (Mat. 24,30).

O revenire auzibilă. Tabloul vizibilităţii şi conştienţei universale a revenirii Domnului Hristos se întregeşte cu declaraţia Scripturii că venirea Lui va fi făcută cunoscută prin sunete în aceeaşi măsură în care se va face cunoscută prin scene vizibile: „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer” (1 Tes. 4,16). „Trâmbiţa răsunătoare” (Mat. 24,31) va însoţi strângerea poporului Său. Aceste lucruri nu au cum să se desfăşoare în secret.

O reîntoarcere glorioasă. Când Se reîntoarce, Hristos vine ca un cuceritor, cu putere şi cu „slava Tatălui Său, cu îngerii Săi” (Mat. 16,27). Ioan Vizionarul descrie slava revenirii lui Hristos în modul cel mai dramatic. El Îl înfăţişează pe Domnul Hristos călărind pe un cal alb şi conducând oştirile nenumărate ale cerului. Splendoarea supranaturală a lui Hristos glorificat este vizibilă (Apoc. 19,11-16).

O revenire bruscă, neaşteptată. Creştinii credincioşi, care aşteap­tă şi tânjesc după revenirea lui Hristos, vor fi conştienţi că aceasta se apropie (1 Tes. 5,4-6). Dar pentru locuitorii lumii, în ge­ne­ral, Pa­vel scria: „Ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor zice: ‘Pace şi linişte!’ atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare” (1 Tes. 5,2.3; cf. Mat. 24,43).

Unii au tras concluzia că paralela dintre revenirea Domnului şi atacul unui hoţ demonstrează faptul că El va veni în secret, în mod invizibil şi tainic. Totuşi, o astfel de concepţie contrazice tabloul bi­blic al revenirii Domnului Hristos în slavă, astfel încât toţi să-L vadă (Apoc. 1,7). Ideea lui Pavel nu este aceea că Domnul Hristos va veni în secret, ci aceea că, pentru o minte lumească, revenirea Sa este tot atât de neaşteptată ca şi atacul unui hoţ.

Domnul Hristos exprimă acelaşi punct de vedere, comparând venirea Sa cu distrugerea neaşteptată a lumii antediluviene prin potop. „Într-adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului” (Mat. 24,38.39). Deşi Noe a predicat mulţi ani despre un potop care avea să vină, Potopul i-a luat prin surprindere pe aproape toţi oamenii. Între cei în viaţă atunci, au existat două clase de oameni: o clasă a crezut în cuvântul lui Noe, a intrat în corabie şi a fost astfel salvată şi alta a ales să stea în afara corabiei, şi „potopul i-a luat pe toţi” (Mat. 24,39).

Un eveniment cataclismic. Asemenea comparaţiei cu Potopul, statuia metalică din visul lui Nabucodonosor înfăţişează modul cataclismic în care Domnul Hristos îşi va întemeia împărăţia de slavă (vezi cap. 4 al cărţii de faţă). Nabucodonosor a văzut un chip mare, al cărui cap „era de aur curat; pieptul şi braţele îi erau de argint; pântecul şi coapsele îi erau de aramă; fluierele picioarelor, de fier; picioarele, parte de fier şi parte de lut. Tu te uitai la el şi s-a dezlipit o piatră, fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fier şi de lut ale chipului şi le-a făcut bucăţi. Atunci fierul, lutul, arama, argintul şi aurul s-au sfărâmat împreună şi s-au făcut ca pleava din arie vara; le-a luat vântul şi nici urmă nu s-a mai găsit din ele. Dar piatra care sfărâmase chipul s-a făcut un munte mare şi a umplut tot pământul” (Dan. 2,32-35).

Prin acest vis, Dumnezeu i-a făcut lui Nabucodonosor o expunere succintă a istoriei omenirii. Între vremea sa şi întemeierea împărăţiei veşnice a Domnului Hristos (piatra), patru imperii principale şi apoi un conglomerat de naţiuni slabe şi puternice vor ocupa consecutiv scena lumii.

Chiar din zilele Domnului Hristos, comentatorii au identificat imperiile ca fiind: Babilon (605-539 î.Hr.), Medo-Persia (539-331 î.Hr.), Grecia (331-168 î.Hr.) şi Roma (168 î.Hr.-476 d.Hr.).[1] Aşa cum s-a profetizat, niciun alt imperiu n-a urmat Imperiului Roman. În timpul se­colelor al IV-lea şi al V-lea ale erei noastre, acesta s-a destrămat într-un număr de regate mici, ce au devenit mai târziu naţiunile Europei. De-a lungul veacurilor, conducători puternici – Carol cel Mare, Carol al V-lea, Napoleon, kaizerul Wilhelm şi Hitler – au încercat să ridice un alt imperiu mondial. Dar fiecare dintre ei a eşuat, exact aşa cum a spus profeţia: „Dar nu vor fi lipiţi unul de altul, după cum fierul nu se poate uni cu lutul” (Dan. 2,43).

În final, visul se concentrează asupra unui apogeu dramatic: înte­meierea împărăţiei celei veşnice a lui Dumnezeu. Piatra ce s-a dezli­pit fără ajutorul vreunei mâini reprezintă împărăţia slavei Domnului Hristos (Dan. 7,14; Apoc. 11,15), care se va întemeia la a Doua Venire, fără vreun efort omenesc.

Împărăţia lui Hristos nu va exista în acelaşi timp cu vreun alt imperiu omenesc. Atunci când El era pe pământ, în perioada dominaţiei Imperiului Roman, împărăţia pietrei care va sfărâma toate naţiunile nu venise încă. Numai după faza picioarelor de lut şi de fier – perioada naţiunilor divizate – va veni ea. Urmează a fi întemeiată la a Doua Venire, când Domnul Hristos îi va despărţi pe cei neprihăniţi de cei nelegiuiţi (Mat. 25,31-34).

Când va veni, această piatră sau împărăţie „va izbi picioarele de fier şi de lut, va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii” şi „nici urmă nu s-a mai găsit din ele” (Dan. 2,34.35.44). Într-adevăr, a Doua Venire este un eveniment care va zgudui lumea.

A doua venire a Domnului Hristos şi umanitatea

A doua venire a Domnului Hristos va afecta ambele mari categorii de oameni: cei care L-au primit pe El şi mântuirea pe care El o aduce şi cei care I-au întors spatele.

Strângerea celor aleşi. Un important aspect al întemeierii împărăţiei celei veşnice a Domnului Hristos este strângerea tuturor celor mântuiţi (Mat. 24,31; 25,32-34; Marcu 13,27) în căminul ceresc pe care l-a pregătit Domnul Hristos (Ioan 14,3).

Când un şef de stat vizitează o altă ţară, numai puţine persoane pot face parte din grupul celor care-l primesc. Dar când vine Hristos, fiecare credincios care a trăit cândva, indiferent de vârstă, sex, educaţie, poziţie socială sau rasă, va participa la marea sărbătoare a revenirii Lui. Două evenimente fac posibilă această universală adunare: învierea drepţilor adormiţi şi înălţarea sfinţilor care sunt în viaţă.

1. Învierea celor morţi în Hristos. La sunetul trâmbiţei anunţând revenirea lui Hristos, neprihăniţii cei morţi vor fi înviaţi în „neputrezire” şi nemurire (1 Cor. 15,52.53). În acel moment, „întâi vor învia cei morţi în Hristos” (1 Tes. 4,16). Cu alte cuvinte, ei sunt înviaţi înainte ca sfinţii cei vii să fie luaţi la cer pentru a fi cu Domnul.

Cei înviaţi se reîntâlnesc cu aceia care au fost îndureraţi de dispa­riţia lor. Acum ei jubilează, exclamând: „Unde îţi este boldul, moar­te? Unde îţi este biruinţa, moarte?” (1 Cor. 15,55).

Nu corpurile acelea bolnave, bătrâne şi mutilate, care au coborât în mormânt vor ieşi la înviere, ci corpuri noi, nemuritoare, perfecte, care nu mai sunt marcate deloc de păcatul ce a cauzat degradarea lor. Sfinţii înviaţi, trăiesc experienţa desăvârşirii lucrării lui Hristos de refacere, restaurare, reflectând imaginea desăvârşită a lui Dumnezeu în minte, suflet şi corp (1 Cor. 15,42-54; vezi şi capitolul 26 al cărţii de faţă).

2. Luarea la cer a sfinţilor care sunt în viaţă. Când neprihăniţii cei morţi sunt înviaţi, neprihăniţii care sunt în viaţă pe pământ la a Doua Venire vor fi schimbaţi. „Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire” (1 Cor. 15,53).

La revenirea Domnului Hristos, nicio categorie de credincioşi nu este favorizată, în detrimentul altor credincioşi. Pavel spune că acei credincioşi vii transformaţi, „vo[r] fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpin[e] pe Domnul în văzduh; şi astfel vo[r] fi totdeauna cu Domnul” (1 Tes. 4,17; cf. Evr. 11,39.40). Astfel, toţi credincioşii vor fi prezenţi la marea reuniune de la revenirea lui Isus – atât sfinţii înviaţi din toate veacurile, cât şi aceia care sunt vii la revenirea Domnului Hristos.

Moartea celor necredincioşi. Pentru cei mântuiţi, a Doua Venire este o ocazie de bucurie şi exaltare, dar pentru cei pierduţi este o ocazie de groază nimicitoare. Ei s-au opus atât de mult iubirii lui Hristos şi invitaţiilor Sale la mântuire, încât au fost prinşi în laţul amăgirilor (vezi 2 Tes. 2,9-12; Rom. 1,28-32). Când Îl văd pe Acela pe care L-au respins, venind ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, ei ştiu că ceasul pieirii lor a bătut. Copleşiţi de groază şi disperare, ei fac apel la creaţia neînsufleţită să-i acopere (Apoc. 6,16.17).

În acest timp, Dumnezeu va distruge Babilonul – uniunea tuturor religiilor apostate. „Şi va fi arsă de tot în foc” (Apoc. 18,8). Pe cel ce este conducătorul acestei confederaţii – taina nelegiuirii, cel nelegiuit – „Domnul îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale” (2 Tes. 2,8). Puterile răspunzătoare pentru impunerea semnului fiarei (vezi capitolul 13 al cărţii de faţă) vor fi „aruncate în iazul de foc, care arde cu pucioasă”. Iar restul celor răi vor fi „ucişi cu sabia care ieşea din gura Celui ce şedea călare pe cal” – Isus Hristos, Domnul (Apoc. 19,20.21).

Semnele revenirii iminente a Domnului Hristos

Scripturile nu numai că ne prezintă modul şi scopul revenirii Domnului Hristos, ci descriu şi semnele ce arată iminenţa acestui eveniment culminant. Primele semne anunţând a Doua Venire au avut loc la mai bine de 1.700 de ani după înălţarea Domnului Hristos, iar altele le-au urmat, contribuind astfel la punerea în evidenţă a faptului că venirea Sa este foarte aproape.

Semne în lumea naturală. Domnul Hristos a profetizat că vor fi „semne în soare, în lună şi în stele” (Luca 21,25), precizând că „soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile care sunt în ceruri vor fi clătinate. Atunci se va vedea Fiul omului venind pe nori cu mare putere şi slavă” (Marcu 13,24-26). Pe lângă acestea, Ioan a văzut că un mare cutremur va preceda semnele ce vor avea loc pe cer (Apoc. 6,12). Toate aceste semne vor marca sfârşitul celor 1.260 de ani de persecuţie (vezi cap. 13 al cărţii de faţă).

1. Mărturia pământului. Ca împlinire a acestei profeţii, „cel mai mare cutremur cunoscut”[2] a avut loc la 1 noiembrie 1755. Ştiut sub numele de Cutremurul de la Lisabona, efectele lui s-au simţit în Europa, Africa şi America, acoperind o suprafaţă de peste şase mili­oane de kilometri pătraţi. Distrugerile cele mai mari le-a produs în Lisabona, Portugalia, unde numai în câteva minute a făcut una cu pământul clădiri publice şi locuinţe, făcând zeci de mii de victime.[3]

În timp ce efectele fizice au fost mari, şi impactul lui asupra gân­dirii timpului a fost la fel de mare. Mulţi din acea vreme l-au recunoscut ca un semn profetic al sfârşitului,[4] începând să ia serios în consideraţie judecata lui Dumnezeu şi zilele din urmă. Cutremurul de la Lisabona a dat un impuls studierii profeţiei.

2. Mărturia soarelui şi a lunii. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, a avut loc următorul semn menţionat în profeţie – întunecarea soarelui şi a lunii. Domnul Hristos a scos în evidenţă timpul împlinirii acestui semn, notând că el avea să urmeze după necazul cel mare – cei 1.260 de ani de persecuţie papală, despre care se vorbeşte în altă parte a Scripturii (Mat. 24,29; vezi şi cap. 13 al cărţii de faţă). Dar Hristos a spus că necazul ce avea să preceadă aceste semne va fi scurtat (Mat. 24,21.22). Datorită influenţei Reformei şi a mişcărilor generate de ea, persecuţia papală a fost, într-adevăr, scurtată, astfel încât pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, ea încetase aproape cu totul.

Ca împlinire a acestei profeţii, pe 19 mai 1780, o extraordinară întunecime a coborât asupra părţii nord-estice a continentului american.[5]

Reamintindu-şi acest eveniment, Timothy Dwight, preşedinte al Universităţii Yale, spunea: „Ziua de 19 mai 1780 a fost o zi remarcabilă. Lumânările au fost aprinse în multe case; păsărelele au tăcut şi s-au făcut nevăzute, iar păsările de curte s-au retras la culcare. […] Un gând general predomina, şi anume că ziua judecăţii a sosit.”[6]

Samuel Williams, de la Harvard, a consemnat că întunericul „a început odată cu norii venind din sud-vest, ’între orele 10 şi 11 dimineaţa’ şi a continuat până la miezul nopţii următoare, ’variind în intensitate şi durată în diferite localităţi’. În unele locuri, ’oamenii nu vedeau să citească în aer liber ceva tipărit’.”[7] După părerea lui Samuel Tenny, „întunericul serii care a urmat a fost, probabil, la fel de dens, cum nu s-a mai văzut de când cuvântul Celui Atotputernic a dat naştere luminii. […] Dacă orice corp luminos din univers ar fi fost înveşmântat într-o umbră impenetrabilă sau aruncat în nefiinţă, întunericul n-ar fi putut fi mai desăvârşit.”[8]

La ora 9 în seara aceea, a răsărit o lună plină, dar întunericul a persistat până după miezul nopţii. Când luna a devenit vizibilă, ea avea culoarea sângelui.

Ioan Vizionarul a profetizat evenimentele extraordinare ale acelei zile. După cutremur, scria el, „soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele” (Apoc. 6,12).

3. Mărturia stelelor. Atât Domnul Hristos, cât şi Ioan au vorbit şi despre căderea stelelor, care va arăta că venirea Domnului Hristos este aproape (Apoc. 6,13; cf. Mat. 24,29). Marea ploaie meteorică din 13 noiembrie 1833 – cea mai întinsă desfăşurare de stele căzătoare înregistrată vreodată – a împlinit această profeţie. S-a estimat atunci că un singur observator putea vedea aproximativ 60.000 de meteori pe oră.[9] Această ploaie a putut fi văzută din Canada în Mexic şi din mijlocul Atlanticului până în Pacific,[10] mulţi creştini recunoscând în ea împlinirea profeţiei biblice.[11]
Un martor ocular spunea că „abia dacă mai era un spaţiu pe firmament care să nu fie plin în fiecare moment cu aceste stele căzătoare, iar pe cer nu puteai vedea, în general, nicio deosebire; uneori însă, ele cădeau în grupuri, aducând aminte de smochin, care, atunci când este scuturat de vânt, îşi leapădă smochinele timpurii.”[12]

Domnul Hristos a dat aceste semne pentru a-i alerta pe creştini cu privire la apropiata Sa revenire, astfel încât să se poată bucura în aşteptarea lor şi să fie pe deplin pregătiţi pentru ea. „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri”, a spus El, „să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.” Şi a adăugat: „Vedeţi smochinul şi toţi copacii. Când înfrunzesc şi-i vedeţi, voi singuri cunoaşteţi că de acum vara este aproape. Tot aşa, când veţi vedea întâmplându-se aceste lucruri, să ştiţi că împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Luca 21,28-31).

Aceste mărturii unice ale pământului, soarelui, lunii şi stelelor, care au avut loc într-o succesiune precisă şi la timpul profetizat de Domnul Hristos, le-au îndreptat multora atenţia către profeţiile refe­ritoare la a Doua Venire.

Semne în lumea religioasă. Scriptura a prezis că un număr important de semne în lumea religioasă vor marca perioada ce precede revenirea Domnului Hristos.

1. Un mare reviriment religios. Cartea Apocalipsa face cunoscut faptul că o mare mişcare religioasă mondială se va forma înainte de a Doua Venire. În viziunea lui Ioan, un înger vestind revenirea Domnului Hristos simbolizează această mişcare. „Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: ‘Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor’” (Apoc. 14,6.7).

Mesajul în sine indică momentul când trebuie să fie proclamat. Evanghelia veşnică a fost propovăduită în toate veacurile. Dar această solie, subliniind ideea de judecată din Evanghelie, nu putea fi proclamată decât în timpul sfârşitului, pentru că numai ea avertizează că „ceasul judecăţii a sosit”.

Cartea lui Daniel ne informează că în timpul sfârşitului profeţiile ei vor fi desigilate (Dan. 12,4). Atunci oamenii vor înţelege tainele ei. Desigilarea a avut loc atunci când perioada de 1.260 de ani a dominaţiei papale a ajuns la sfârşit, odată cu prizonieratul papei, în anul 1798. Relaţia dintre exilul papei şi semnele din lumea naturală i-a determinat pe mulţi creştini să studieze profeţiile în legătură cu evenimentele ce duc la a Doua Venire, având ca rezultat o nouă şi profundă înţelegere a acestora.

Această concentrare asupra celei de a Doua Veniri a dus şi la o reînviorare mondială a speranţei în această realitate viitoare. După cum Reforma a apărut în mod independent în diferite ţări în lumea creştină, tot aşa a fost şi cu mişcarea privind a Doua Venire. Natura mondială a acestei mişcări constituie unul dintre cele mai clare semne că revenirea Domnului Hristos se apropie. După cum Ioan Botezătorul a făcut pregătirile pentru prima venire a Domnului Hristos, tot astfel, această mişcare face pregătirile pentru a doua Sa venire – vestind mesajul din Apocalipsa 14,6-12, chemarea finală a lui Dumnezeu de a fi gata pentru glorioasa revenire a Mântuitorului (vezi capitolele 13 şi 24 ale cărţii de faţă).[13]

2. Predicarea Evangheliei. Dumnezeu „a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate” (Fapte 17,31). Avertizându-ne cu privire la această zi, Domnul Hristos n-a spus că ea va veni atunci când toată lumea va fi convertită, ci că „Evanghelia aceasta a împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul” (Mat. 24,14). De aceea, Petru îi încurajează pe credincioşi să aştepte şi să grăbească „venirea zilei Domnului” (2 Petru 3,12).

Statisticile cu privire la traducerea şi distribuirea Bibliei în secolul al XX-lea arată creşterea mărturiei pe care o dă Biblia. În 1900, Biblia era accesibilă în 537 de limbi. În anul 1980, ea era tradusă, integral sau parţial, în 1811 limbi, reprezentând aproape 96% din populaţia lumii. De asemenea, distribuirea anuală a Bibliei s-a ridicat de la 5,4 milioane de Biblii în 1900, la 36,8 milioane de Biblii şi aproape o jumătate de miliard de fragmente din Biblie, în 1980.[14]

În plus, creştinii au acum la dispoziţie o varietate fără prece­dent de resurse pe care să le folosească în misiunea lor: agenţii de binefacere, instituţii educaţionale şi medicale, lucrători locali şi străini, transmisiuni radio şi de televiziune şi impresionante mijloa­ce financiare. Astăzi, puternice staţii de radio pe unde scurte pot transmite Evanghelia practic în fiecare ţară din lume. Folosite sub călăuzirea Duhului Sfânt, aceste resurse fără egal fac să fie realistă ţinta evanghelizării lumii în zilele noastre.

Adventiştii de ziua a şaptea, cu un număr de membri care reprezintă 700 de limbi şi 1.000 de dialecte, vestesc Evanghelia în 204 ţări. Aproape 93% dintre aceşti membri trăiesc în afara Americii de Nord. Publicăm materiale în 347 de limbi şi dialecte, iar lucrarea de publicare împreună cu lucrarea pe cale orală însumează un total de 822 de limbi. Convinşi că lucrarea medicală şi educaţională joacă un rol esenţial în îndeplinirea misiunii evanghelice, noi deţinem aproape 698 de spitale, cămine de bătrâni, clinici şi dispensare, 34 de orfe­li­na­te, 19 vapoare medicale, 28 de fabrici de alimente sănătoase, 101 co­legii şi universităţi, 1.385 de şcoli gimnaziale, 5.322 de şcoli elementare, 125 de şcoli biblice prin corespondenţă şi 33 de institute lingvistice. Cele 57 de edituri ale noastre produc literatură în 190 de limbi şi 157 de dialecte, iar staţiile noastre de radio pe unde scurte emit pentru aproximativ 75% din populaţia globului. Pe lângă acestea, sunt folosite în fiecare săptămână 5.512 posturi radio şi 2.252 de posturi de televiziune. Duhul Sfânt a binecuvântat din abundenţă eforturile noastre.

3. Declinul religios. Proclamarea larg răspândită a Evangheliei nu înseamnă, în mod necesar, o creştere masivă a creştinismului autentic. Din contră, Scripturile profetizează un declin al adevăratei spiritualităţi către sfârşitul timpului. Pavel spune că „în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste frăţească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i pute­rea.” (2 Tim. 3,1-5)

Deci astăzi, iubirea de sine, de lucruri materiale şi de lume a subminat în multe inimi spiritul lui Hristos. Oamenii nu mai îngăduie ca principiile lui Dumnezeu şi legile Sale să le direcţioneze viaţa; fărădelegea predomină. „Şi din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci” (Matei 24,12).

4. O renaştere a papalităţii. Conform profeţiei biblice, la sfârşitul celor 1.260 de ani, papalitatea va primi „o rană de moarte”, dar care se va vindeca. Instituţia papală se va bucura de o reînnoită influenţă şi respect: „Şi tot pământul se mira după fiară” (Apoc. 13,3). Astăzi deja, mulţi văd în papa un conducător moral al lumii.

Într-o mare măsură, influenţa crescândă a papalităţii s-a produs din momentul în care creştinii au înlocuit autoritatea Bibliei cu tradiţiile, cu standardele omeneşti şi cu argumentele ştiinţifice. Astfel, au devenit vulnerabili în faţa „celui nelegiuit”, care lucrează prin „tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase” (2 Tes. 2,9). Satana şi instrumentele sale vor realiza o confederaţie a răului, simbolizată prin trioul nesfânt al balaurului, fiarei şi profetului min­cinos, care va înşela lumea (Apoc. 16,13.14; cf. 13,13.14). Numai aceia a căror călăuză este Biblia şi care „ţin poruncile lui Dumnezeu şi au credinţa lui Isus” (Apoc. 14,12) pot să reziste cu succes înşe­lăciunii copleşitoare pe care o aduce această confederaţie.

5. Restrângerea libertăţii religioase. Revigorarea instituţiei papale va afecta în mod dramatic întreaga creştinătate. Libertatea reli­gioa­să – obţinută cu un mare preţ şi garantată prin separarea bisericii de stat – se va reduce şi, în final, va fi anulată. Cu sprijinul puternic al autorităţilor civile, această putere apostată va încerca să le impună tuturor oamenilor modul ei de închinare. Fiecare om va trebui să aleagă între a fi loial lui Dumnezeu şi poruncilor Sale sau a fi loial fiarei şi chipului ei (Apoc. 14,6-12).

Presiunea exercitată asupra oamenilor de a se conforma va lua şi forma constrângerilor de ordin economic. „Nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei” (Apoc. 13,17). În cele din urmă, aceia care refuză să se supună vor risca pedeapsa cu moartea (Apoc. 13,15). În această ultimă perioadă de necaz, Dumnezeu va interveni pentru poporul Său şi îi va elibera pe toţi aceia al căror nume este scris în cartea vieţii (Dan. 12,1; cf. Apoc. 3,5; 20,15).

Creşterea răutăţii. Declinul spiritual din sânul creştinismului şi renaşterea omului fărădelegii au dus la o neglijare din ce în ce mai mare a Legii lui Dumnezeu în biserică şi în viaţa credincioşilor. Mulţi au ajuns să creadă că Domnul Hristos a abolit Legea şi astfel creştinii nu mai sunt obligaţi s-o respecte. Această ignorare a Legii lui Dumnezeu a dus la o creştere a criminalităţii şi a imoralităţii.

1. Escaladarea criminalităţii în lume. Lipsa de respect faţă de Legea lui Dumnezeu, manifestată în cea mai mare parte a lumii creştine, a contribuit la dispreţul societăţii moderne faţă de lege şi ordine. În toată lumea, criminalitatea creşte vertiginos, scăpată de sub control. Un raport al corespondenţilor din mai multe capitale ale lumii arăta: „La fel ca şi în Statele Unite, infracţionalitatea creşte în aproape toate ţările din lume.” „De la Londra la Moscova şi Johannesburg, crima devine repede o ameninţare majoră ce schimbă modul în care trăiesc mulţi oameni.”[15]

2. Revoluţia sexuală. Dispreţul faţă de Legea lui Dumnezeu a dat la o parte, de asemenea, barierele decenţei şi ale purităţii, având ca rezultat o creştere a imoralităţii. Astăzi, relaţiile sexuale sunt idolatrizate şi comercializate prin filme, programe de televiziune, cântece, reviste şi reclame.

Revoluţia sexuală a rezultat într-o creştere şocantă a ratei divor­ţului, în apariţia unor aberaţii de genul „căsătorii deschise” sau schimbarea partenerilor, în violenţă sexuală asupra copiilor, un îngrozitor număr de avorturi, răspândirea homosexualităţii şi a lesbia­nismului, epidemie de boli venerice şi apariţia SIDA.

Războaie şi calamităţi. Înainte de revenirea Sa, spunea Domnul Isus, „un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii. Pe alocuri, vor fi mari cutremure de pământ, foamete şi ciumă, vor fi arătări înspăimântătoare şi semne mari în cer” (Luca 21,10-11; cf. Marcu 13,7.8; Mat. 24,7). Pe măsură ce sfârşitul se apropie şi conflictul dintre forţele satanice şi cele divine se intensifică, aceste calamităţi vor creşte în intensitate şi frecvenţă, producându-se la o rată fără precedent în zilele noastre.

1. Războaie. Deşi războaiele au fost plaga omenirii în tot decursul istoriei, niciodată până în prezent ele n-au fost aşa globale şi aşa de distrugătoare. Primul şi al Doilea Război Mondial au cauzat mai multe victime şi suferinţe decât toate războaiele anterioare la un loc.[16]

M